FUNDAȚIA PENTRU COPII SPERANȚA v. THE REPUBLIC OF MOLDOVA

DECIZIA nr. 17891/08 FUNDAȚIA PENTRU COPII SPERANȚA împotriva Republicii Moldova Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința la 17 octombrie 2017 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii; Având în vedere cererea depusă la 6 aprilie 2008, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, Fundația pentru Copii „Speranța” („Fondația”), este o organizație neguvernamentală moldovenească cu condiție în Chișinău. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de către dl Nicolae Leșan, avocat care practică în Chișinău.

Guvernul moldovenesc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl V. Grosu. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Fundația este o organizație caritativă pentru copii, creată în 1994. La 27 iunie 2000, municipalitatea Chișinău a permis utilizarea de către Fundația a unei plăci de terenuri de 0,92 hectare în scopul construirii unui parc de distracții pentru copii și a unei piste de cursă pentru carting. La 30 iunie 2004, reclamantul a cerut permisiunea Consiliului Municipal de a cumpăra terenurile în construcție și, prin decizia din 30 decembrie 2004, Consiliul Municipal a acceptat să vândă. La 20 ianuarie 2005, Fundația solicitantă a cumpărat terenurile de la Consiliul Municipal.

La 2 februarie 2006, Procurorul General a instituit proceduri civile în numele Guvernului împotriva Consiliului Municipal Chișinău și a Fundației solicitante, provocând valabilitatea deciziei municipale din 27 iunie 2000, decizia Consiliului Municipal din 30 decembrie 2004 și a contractului de vânzare din 20 ianuarie 2005. Potrivit Oficiului Procurorului, actele de mai sus erau ilegale deoarece Legea privind fundațiile nu prevedea un drept pentru fundații de a primi în mod gratuit parcele de teren. În plus, Consiliul Municipal a fost obligat să dispună de terenuri, nu municipalitatea care a adoptat decizia din 27 iunie 2000. Vânzarea terenurilor la 20 de ani. De asemenea, ianuarie 2005 a fost ilegală deoarece, în conformitate cu legea, numai terenurile care erau închiriate anterior ar putea fi vândute și numai printr-o ofertă.

La 22 mai 2006, Camera de Apel a Curții Comerciale a respins acțiunea procurorului general. La 2 noiembrie 2006, un comitet al Curții Supreme, compus din judecători I.M., N.C. și V.B., a examinat fondurile apelului, a susținut-o și a ordonat reexaminarea cazului de către Curtea de Apel. La 1 martie 2007, camera de apel a Curții Comerciale a confirmat că terenul în cauză era proprietatea municipiului înainte de vânzare și a respins acțiunea Procurorului General din aceleași motive pe care le-a invocat în hotărârea din 22 mai 2006. La 11 octombrie 2007, un comitet al Curții Supreme compus din judecători N.M., N.C. și I.V. a organizat o audiere în acest caz. Fundația solicitantă a susținut, printre altele , că Procurorul General nu a avut posibilitatea de a depune acțiunile.

Curtea Supremă a respins obiecțiile fundației solicitante susținând că, în contravenție cu legea, municipalitatea nu a organizat o ofertă în primul rând în 2000 și mai târziu în 2005. Curtea Supremă a declarat nul și nul decizia municipală din 27 iunie 2000, decizia Consiliului Municipal Chișinău din 30 decembrie 2004 și a contractului de vânzare din 20 ianuarie 2005. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că procedura era nedreaptă deoarece Curtea Supremă nu a fost imparțială de când judecătorul N.C. a participat de două ori la procedură. În plus, Curtea Supremă nu a dat motive pentru hotărârea sa și a implicat Consiliul Municipal Chișinău în acțiune. În plus, Biroul Procurorului nu are dreptul de a iniția proceduri în numele Guvernului deoarece terenul în cauză aparține guvernului local și, prin urmare, numai Guvernul local ar putea fi reclamant.

Reclamantul s-a plâns în continuare în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că ingerința în dreptul său de proprietate este ilegală și disproporționată. Reclamantul s-a plâns că procedura în cauză nu era corectă și că drepturile sale în temeiul articolului 6 § 1 și al articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție au fost încălcate. Articolele relevante prevăd, în măsura în care este cazul, după cum urmează: art. 6 § 1: „1. În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o audiere corectă ... într-un timp rezonabil.” art. 1 din Protocolul 1: „1. Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale.

Nimeni nu va fi privat de posesele sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional...” Guvernul a susținut că procedura a fost corectă și că nu a existat încălcarea dreptului reclamantului de a respecta bunurile sale. Reclamantul a susținut că hotărârea dată de Curtea Supremă de Justiție nu este conforme cu dreptul intern și în încălcarea drepturilor convenției sale. Curtea constată că reclamantul s-a plâns de lipsa de independență a unui judecător de la Curtea Supremă, deoarece a participat de două ori la examinarea cazului său.

Deși este adevărat că același judecător (N.C.) din Curtea Supremă de Justiție a participat de două ori la examinarea a două apeluri privind punctele de drept în același caz, nu se pare că orice obiecție referitoare la această problemă a fost ridicată în timpul procedurii de către reclamant și că nu există nici o indicație că reclamantul a fost împiedicat să facă acest lucru. Nu este deschis unei părți la litigii să aștepte rezultatul unui caz și, atunci când pierde, să susțină ex post facto că judecătorii care au hotărât acest caz nu au fost suficient de independenți. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul a criticat modul în care Curtea Supremă de Justiție și-a motivat decizia și a susținut că procurorul nu ar fi trebuit să fie parte în cadrul procedurii.

Curtea constată că Curtea Supremă a interpretat dreptul intern și a susținut că procurorul ar putea contesta tranzacția în numele statului și că terenul în cauză nu ar putea fi atribuit fundației solicitante fără o ofertă. Curtea reamintește că interpretarea și aplicarea dreptului intern și evaluarea faptelor și dovezilor într-un caz sunt, în general, chestiuni care fac parte din competența exclusivă a instanțelor interne (a se vedea Garcia Ruiz c. Spania (GC) nr. 30544/96, § 28 CEDO 1999 I). În acest caz, nu se poate spune că deciziile instanțelor naționale au fost arbitrare sau injustificate sau nefondate, cum ar fi să dea naștere unei încălcări a articolului Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că plângerea în temeiul articolului 1 din Convenție este manifestament nefondată și o respinge în temeiul articolului 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.

Având în vedere concluziile sale în ceea ce privește art. 6, Curtea nu consideră necesară examinarea plângerii în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 16 noiembrie 2017. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului Bianku

SECOND SECTION

DECISION Application no. 17891/08

FUNDAȚIA PENTRU COPII SPERANȚA

against the Republic of Moldova The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 17 October 2017 as a Committee composed of: Ledi Bianku, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 6 April 2008, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant, Fundația pentru Copii “Speranța” (“the Foundation”), is a Moldovan non-governmental organisation based in Chișinău. It was represented before the Court by Mr Nicolae Leșan, a lawyer practising in Chișinău.

The Moldovan Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr V. Grosu. The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The Foundation is a charitable organisation for children, which was created in 1994. On 27 June 2000 the Chișinău Municipality allowed the use by the Foundation of a plot of land of 0.92 hectares for the purpose of building an amusement park for children and a racetrack for carting. On 30 June 2004 the applicant applied to the Municipal Council for permission to buy the land under construction and, by a decision of 30 December 2004, the Municipal Council accepted to sell. On 20 January 2005 the applicant Foundation bought the land from the Municipal Council.

On 2 February 2006 the General Prosecutor’s Office instituted civil proceedings on behalf of the Government against the Chișinău Municipal Council and the applicant Foundation, challenging the validity of the Municipality’s decision of 27 June 2000, the Municipal Council’s decision of 30 December 2004 and that of the contract of sale of 20 January 2005. According to the Prosecutor’s Office, the above acts were illegal because the Law on Foundations did not provide for a right for foundations to receive plots of land free of charge. Moreover, it was for the Municipal Council to dispose of the land, not the Municipality which adopted the decision of 27 June 2000. The sale of the land on 20 January 2005 was also illegal because, according to the law, only land which had previously been leased could be sold and only by a tender.

On 22 May 2006 the Appeal Chamber of the Commercial Court dismissed the Prosecutor General’s action. On 2 November 2006 a panel of the Supreme Court composed of Judges I.M., N.C. and V.B. examined the merits of the appeal, upheld it and ordered a re-examination of the case by the Court of Appeal. On 1 March 2007 the Appeal Chamber of the Commercial Court confirmed that the land in question was the property of the Municipality before the sale and dismissed the Prosecutor General’s action on the same grounds as those relied upon in the judgment of 22 May 2006. The Prosecutor’s Office appealed. On 11 October 2007 a panel of the Supreme Court composed of Judges N.M., N.C. and I.V. held a hearing in the case.

The applicant Foundation argued, inter alia , that the Prosecutor General’s Office did not have standing to lodge the action. The Supreme Court dismissed the applicant Foundation’s objections arguing that, contrary to the law, the Municipality had failed to organise a tender first in 2000 and later in 2005. The Supreme Court declared null and void the Municipality’s decision of 27 June 2000, the decision of the Chișinău Municipal Council of 30 December 2004 and the contract of sale of 20 January 2005. COMPLAINTS The applicant complained under Article 6 of the Convention that the proceedings had been unfair because the Supreme Court had not been impartial since judge N.C. participated twice in the proceedings.

Furthermore, the Supreme Court failed to give reasons for its judgment and to involve the Chișinău Municipal Council in the proceedings. Moreover, the Prosecutor’s Office did not have the right to institute proceedings on behalf of the Government because the land in question belonged to the local government and, accordingly, only the Local Government could be plaintiff. The applicant further complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that the interference with its right of property was unlawful and disproportionate. THE LAW The applicant complained that the proceedings in question had not been fair and that his rights under Articles 6 § 1 and Article 1 of Protocol 1 to the Convention had been breached.

The relevant Articles provide, in so far as relevant, as follows: Article 6 § 1: “1. In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing ... within a reasonable time.” Article 1 of Protocol 1: “1. Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law...” The Government argued that the proceedings had been fair and that there had been no breach of the applicant’s right to respect for its goods. The applicant submitted that the judgment given by the Supreme Court of Justice was not compliant with the domestic law and in breach of its Convention rights.

The Court notes that the applicant complained about the lack of independence of a judge from the Supreme Court because he had participated twice in the examination of his case. While it is true that the same judge (N.C.) from the Supreme Court of Justice participated twice in the examination of two appeals on points of law in the same case, it does not appear that any objection relating to that problem was raised during the proceedings by the applicant and that there is no indication that the applicant was hindered to do so. It shall be not open to a party to litigation to await the outcome of a case and, when he or she loses, to claim ex post facto that the judges which decided the case were not sufficiently independent.

The Court further notes that the applicant criticised the manner in which the Supreme Court of Justice reasoned its decision and argued that the prosecutor should not have had standing as a party in the proceedings. The Court notes that the Supreme Court interpreted the domestic law, and held that the prosecutor could challenge the transaction on behalf of the State and that the land in question could not be attributed to the applicant Foundation without a tender.

The Court recalls that the interpretation and application of domestic law and the assessment of the facts and evidence in a case are generally matters that fall within the exclusive competence of the domestic courts (see Garcia Ruiz v. Spain (GC) no. 30544/96, § 28 ECHR 1999 ‑ I). In this case, it cannot be said that the national courts’ decisions were arbitrary or manifestly unjust or unfounded, such as to give rise to a violation of Article 6. In the light of the above, the Court finds the complaint under Article 6 § 1 of the Convention to be manifestly ill-founded and rejects it under Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. In view of its finding in respect of Article 6, the Court does not consider it necessary to examine the complaint under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 16 November 2017. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Deputy Registrar President