- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 30 aprilie 2019
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Partly struck out of the list
- Partly inadmissible
Güzel și alții împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 2508/05 Aydın GÜZEL și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 30 aprilie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 8 decembrie 2004, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 6 septembrie 2018 cere Curtea să pună în aplicare cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIU O listă a reclamanților este prezentată în apendice. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor.
Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 §§ §§ 1 și 3 litera (c) din Convenție cu privire la nedreptatea procedurii penale din cauza restricției sistemice impuse asupra dreptului său de acces la un avocat în cursul stadiului preliminar în temeiul Legii nr. 3842 și la utilizarea ulterioară de către instanța de judecată a declarațiilor luate în absența unui avocat și sub presupusa coafură. În plus, în temeiul articolului 6 § 1 se plângea în legătură cu presupusa absență de garanții procedurale în vigoare în ceea ce privește presupusele deficiențe procedurale în faza preliminară și cu presupusele lor incapacități de a contesta dovezile documentare. În cele din urmă, reclamantul Tahir Laçin s-a plâns în temeiul articolului 3 din Convenție că a fost supus la tratamente necorespunzătoare în timpul custodiei de poliție.
Cererea a fost comunicată guvernului DIRECȚIUL privind plângerea în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 6 septembrie 2018, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz s-a încălcat drepturile reclamantului în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat.
Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească fiecăruia dintre solicitanți, Aydın Güzel, Kıymet Karaman, Tahir Laçin, 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costuri și cheltuieli, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus în așteptarea Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 9 octombrie 2018, reprezentantul reclamanților a indicat că reclamanții nu au fost satisfăcuți cu termenii declarației unilaterale, deoarece au constatat că suma oferită de Guvern este prea scăzută.
El a afirmat, de asemenea, că Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018 nu poate remedia situația reclamanților. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Curtea reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului.
10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cazurile aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat la reclamanții condamnați (a se vedea, printre altele, Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07 , 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05 , 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05 , 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09 , 5 septembrie 2017 . 12. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și nerecuertarea ulterioară a Curții de casă a acestei deficiențe, constituie o încălcare a articolului respectiv.
În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ § 1 și 3 litera (c) din Convenție a constituit o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de solicitanți.
13. În plus, în ceea ce privește cazul în cauză, în ceea ce privește primele două reclamante, și anume Aydın Güzel și Kıymet Karaman, Curtea a stabilit, de asemenea, în o serie de cazuri, inclusiv cele introduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile cu privire la lipsa unei oportunități adecvate și adecvate pentru reclamanții de a contesta dovezi documentare împotriva acestora (a se vedea Murtazaliyeva c. Rusia [GC], nr. 36658/05, §§ 150-168; 18 decembrie 2018, și Ünel c. Turcia , nr. 35686/02, §§ 27-47, 27 mai 2008). 14. În cele din urmă, în ceea ce privește cel de-al treilea reclamant Tahir Laçin, Curtea a stabilit, de asemenea, în mai multe cazuri, inclusiv cele introduse împotriva Turciei, practică privind plângerile referitoare la utilizarea declarațiilor formulate sub presupusa presiune și în absența unui avocat (a se vedea Özcan Çolak c. Turcia , nr. 30235/03, 6 octombrie 2009, și Örs și alții c. Turcia , nr. 46213/99, 20 iunie 2006). 15. Curtea observă în continuare că guvernul a recunoscut în declarația lor unilaterală o încălcare a articolului 6 §§ și 3 din Convenție.
16. De asemenea, este important să se rețină faptul că dispozițiile juridice de la care problema restricției sistemice privind dreptul la un avocat au fost abrogate prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, §§31, CEDO 2008). Salduz , citată mai sus, §§ 31) și că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005 în care nu există restricții sistemice privind dreptul de acces la un avocat. 17. Curtea remarcă în continuare că, până la 31 iulie 2018, art. 311 § (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiderii procedurilor penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale.
Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145, la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul acum să depună o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri a Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale.
Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurii în urma unei hotărâri sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (contrast, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele, § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în el, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 18. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită.
Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de Protocolele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
19. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 20. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 21. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 22. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se ia această parte din aplicarea listei.
În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 3 din Convenție 23. Referindu-se la art. 3, reclamantul Tahir Laçin s-a plâns, de asemenea, de presupusele maltraturi la care a fost supus în arestul poliției. 24. La 22 august 1996, reclamantul a depus o plângere penală în fața biroului procurorului public împotriva ofițerilor de poliție care l-au tratat rău. Reclamantul a susținut că nu a fost informat cu privire la rezultatul plângerii sale. 25. Guvernul a susținut, în observațiile lor, că nu există documente în dosarul lor privind dacă au existat anchete oficiale suplimentare cu privire la plângerile reclamantului de tratament necorespunzător și că nici o decizie nu a fost pronunțată de instanța internă competentă cu privire la această chestiune.
26. Reclamantul trebuie să fie considerat conștient de lipsa unei anchete penale eficace mult înainte de 8 decembrie 2004, data la care a depus o cerere în fața Curții. Dacă, în calitate de reclamant susține, el nu a devenit conștient de această situație timp de opt ani, care a fost datorită neglijenței lor proprii (a se vedea Mocanu și alții c. România [GC], nos. 10865/09 și altele, § 263, CEDH 2014 (extracte); a se vedea, de asemenea, Bulut și Yavuz v. Turcia (dec.), nr. 73065/01, 28 mai 2002). 27. De aceea, această parte a cererii trebuie respinsă pentru nerespectarea termenului de șase luni în conformitate cu art. 35 §§ și 4 din Convenție. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, primii doi solicitanți Aydın Güzel și Kıymet Karaman s-au plâns, de asemenea, în legătură cu utilizarea de către instanța de judecată a declarațiilor lor luate sub presupusa presiune.
29. Al treilea reclamant Tahir Laçin s-a plâns în continuare în temeiul articolului 6 §§ și d) de lipsa unei oportunități adecvate și adecvate de a provoca dovezi documentare împotriva lui, în special documentele care au fost produse de poliție pe baza imaginii video și declarațiile co-acuzate care au fost în arestul poliției. 30. După examinarea acestor plângeri în funcție de tot materialul în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, Curtea constată că acestea nu dezvăluie nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. 31. întemeiat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ § și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ §§ § și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; în ceea ce privește plângerile în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din convenție; declară restul cererii inadmisibile. Adoptate în limba engleză și notificate în scris la 23 mai 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele Adjunct Registry Apendicele nr. Reprezentantul reședinței Aydın GÜZEL 1974 Turc Istanbul F.N. Ertekin Kıymet KARAMAN 1976 Turc Istanbul F.N. Ertekin Tahir LAÇİN 1961 Turc Ankara F.N. Ertekin
SECOND SECTION
DECISION Application no. 2508/05 Aydın GÜZEL and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 April 2019 as a Committee composed of: Julia Laffranque, President, Stéphanie Mourou-Vikström, Arnfinn Bårdsen, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 8 December 2004, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 6 September 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. A list of the applicants is set out in the appendix.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicants complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention about the unfairness of the criminal proceedings due to the systemic restriction imposed on his right of access to a lawyer during the pre-trial stage pursuant to Law no. 3842 and the subsequent use by the trial court of the statements taken in the absence of a lawyer and under alleged duress. They further complained under Article 6 § 1 about the alleged absence of procedural safeguards in place with regard to alleged procedural shortcomings at the pre-trial stage and their alleged inability to challenge documentary evidence. Lastly, the applicant Tahir Laçin complained under Article 3 of the Convention that he had been subjected to ill-treatment during the police custody.
The application had been communicated to the Government . THE LAW A. As regards the complaint under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 6 September 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay each of the applicants, Aydın Güzel, Kıymet Karaman, Tahir Laçin, EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
By a letter of 9 October 2018 the applicants’ representative indicated that the applicants were not satisfied with the terms of the unilateral declaration as they found the amount offered by the Government too low. He further stated that the Law no. 7145 of 31 July 2018 could not remedy the applicants’ situation.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
The Court also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court has established in a number of cases, including cases brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see, among other authorities, Mehmet Duman v. Turkey , no. 38740/09, 23 October 2018; Ömer Güner v. Turkey , no. 28338/07, 4 September 2018; Girișen v. Turkey , no. 53567/07, 13 March 2018; Canșad and Others v. Turkey , no. 7851/05, 13 March 2018; İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, 23 January 2018; and Bayram Koç v. Turkey , no. 38907/09, 5 September 2017).
In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants.
Furthermore, in so far as the present case concerns the first two applicants, namely Aydın Güzel and Kıymet Karaman, the Court has also established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about lack of an adequate and proper opportunity for applicants to challenge documentary evidence against them (see Murtazaliyeva v. Russia [GC], no. 36658/05, §§ 150-168; 18 December 2018, and Ünel v. Turkey , no. 35686/02, §§ 27-47, 27 May 2008).
Lastly, in so far as it concerns the third applicant Tahir Laçin, the Court has also established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the use of statements taken under alleged duress and in the absence of a lawyer (see Özcan Çolak v. Turkey , no. 30235/03, 6 October 2009, and Örs and Others v. Turkey , no. 46213/99, 20 June 2006).
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention.
It is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further, Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, §§ 27 ‑ 31, ECHR 2008). Salduz , cited above, §§ 27 ‑ 31) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005 in which there is no systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Court further notes that, until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of reopening criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or the Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration, as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (contrast, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its Protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike this part of the application out of the list. B. As regards the complaint under Article 3 of the Convention
Relying on Article 3, the applicant Tahir Laçin also complained of the alleged ill-treatment he was subjected to in the police custody.
On 22 August 1996 the applicant lodged a criminal complaint with the public prosecutor’s office against the police officers who had allegedly ill-treated him. The applicant maintained that he was not informed of the outcome of his complaint.
The Government submitted in their observations that there were no documents in their records on whether there had been any further official investigation on the applicant’s complaints of ill-treatment, and that no decision had been rendered by the competent domestic courts on this issue.
The applicant must be considered to have been aware of the lack of any effective criminal investigation long before 8 December 2004, the date on which he lodged an application with the Court. If, as the applicant alleges, he did not become aware of this situation for eight years, that was due to their own negligence(see Mocanu and Others v. Romania [GC], nos. 10865/09 and 2 others, § 263, ECHR 2014 (extracts); see also Bulut and Yavuz v. Turkey (dec.), no. 73065/01, 28 May 2002).
It follows that this part of the application must be rejected for non ‑ compliance with the six-month time-limit in accordance with Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention. C. Remaining complaints
Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the first two applicants Aydın Güzel and Kıymet Karaman also complained about the use by the trial court of their statements taken under alleged duress.
The third applicant Tahir Laçin further complained under Article 6 §§ 1 and 3 (d) of a lack of an adequate and proper opportunity to challenge documentary evidence against him, specifically the documents that had been produced by the police based on the video footage and the statements of the co ‑ accused who were under police custody.
Having examined these complaints in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that they do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols.
It follows that this part of the application is manifestly ill ‑ founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention in so far as it relates to the complaints under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention; Declares the remainder of the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 23 May 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Deputy Registrar President Appendix No. Firstname LASTNAME Birth year Nationality Place of residence Representative Aydın GÜZEL 1974 Turkish Istanbul F.N. Ertekin Kıymet KARAMAN 1976 Turkish Istanbul F.N. Ertekin Tahir LAÇİN 1961 Turkish Ankara F.N. Ertekin