Decizia nr. 25022/09 Ahmet ÇİÇEN împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 30 aprilie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Stéphanie Mourou-Vikström, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 29 aprilie 2009, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 6 septembrie 2018, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Ahmet Çiçen, este un național turc, născut în 1962 și locuiește în Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna Y. Kavak Kılınç, avocat practicant la Strasbourg. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ §§ 1 și al treilea lit. (c) din Convenție cu privire la absența unui avocat atunci când depune declarații poliției și lungimea presupusă necorespunzătoare a procedurii penale împotriva acestuia. În aceeași venă, reclamantul a afirmat în continuare că declarațiile sale de poliție au fost retrase de la el ca urmare a presiunii. În sfârșit, el a susținut o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție ca urmare a concedierii de la serviciul public, care rezultă din condamnarea sa presupusă nedreaptă și din pierderea în consecință a prestațiilor sale de pensionare. Partea cererii privind presupusul refuz de acces la un avocat și durata procedurii penale împotriva acestuia au fost comunicate guvernului THE LEI Validitatea respinsului reclamantului dreptului său la un avocat în timpul custodiei de poliție După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 6 septembrie 2018, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei ridicate de această parte a cererii. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Prin urmare, Guvernul propune să plătească reclamantului, Ahmet Çiçen, 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi impun reclamantului, în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 12 noiembrie 2018, reclamantul a indicat că nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale care constată că suma oferită de Guvern este prea scăzută. Reclamantul a solicitat suma totală de 10 000 EUR care acoperă prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 10. Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile cu privire la valabilitatea depunerii dreptului la un avocat în timpul custodiei de poliție și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat pentru a condamna reclamanții (a se vedea, printre altele, Simeonovi c. Bulgaria [GC], nr. 2180/04, 12 mai 2017; Bozkaya c. Turcia , nr. 46661/09, 5 septembrie 2017; Türk c. Turcia , nr. 22744/07, 5 septembrie 2017; Hakan Duman c. Turcia , nr. 28439/03, 23 martie 2010; Savaș c. Turcia , nr. 9762/03, 8 decembrie 2009; și Yunus Aktaș și alții c. Turcia , nr. 24744/03, 20 octombrie 2009). 11. Curtea observă în continuare că guvernul a recunoscut în declarația lor unilaterală o încălcare a articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție. 12. Curtea constată în continuare că până la 31 iulie 2018, litera (f) din art. 311 § 1 din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților o soluție care implică posibilitatea redeschiderei procedurii penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr.7145 la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul de a depune acum o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma hotărârii Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală ca motiv pentru redeschiderea procedurii penale. Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurii în urma unei hotărâri sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (a se vedea, în contrast, Igranov și alții c. Rusia) , nr. 42399/13 și alte 8, § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 13. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, deschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită. Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, se reamintește că aceasta intră în primul rând în fața autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. 14. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este corespunzător cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice alte căi de recurs disponibile pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 15. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 din amenda 16. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 17. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Lungimea procedurii 18. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plângut, de asemenea, de durata presupusă excesivă a procedurii împotriva acestuia. 19. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, a fost înființată o nouă comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurilor și neexecuția hotărârilor. Acestea au susținut că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, deoarece nu a formulat nici o cerere Comisiei de compensare: acest motiv a fost, de asemenea, recunoscut de Curte în decizia sa în cazul Turgut și alții c. Turcia ((dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013). 20. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, s-a instituit în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). , citat mai sus, Curtea a declarat inadmisibil o nouă cerere, din cauza faptului că reclamanții nu au reușit să epuizeze căile de recurs interne, adică noua soluție. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor privind durata procedurii. 21. Curtea constată că, în hotărârea sa din cauza Ümmühan Kaplan (citată mai sus, § 77), acesta a subliniat că ar putea examina totuși, în conformitate cu procedura sa normală, cererile de acest tip care au fost deja comunicate guvernului. 22. Cu toate acestea, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului în ceea ce privește obligația reclamantului de a face uz de noul remediu intern instituit prin Legea nr.6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții (citat mai sus). Prin urmare, aceasta concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea recourslor interne.Clase rămase 23. Reclamantul a afirmat în continuare în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 litera (c) din Convenție că declarațiile sale de poliție au fost luate sub presiune. În sfârșit, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că a fost interzis să lucreze în serviciul public ca urmare a condamnării sale, în temeiul articolului 48 din Legea privind funcționarii publici (Legea nr. 657). În acest sens, reclamantul a susținut că nu va fi plătit contribuțiile de pensie deduse din salariul său în cursul celor douăzeci și doi de ani de serviciu. 24. Curtea a examinat aceste plângeri și consideră că, având în vedere toate materialele în posesia sa și în măsura în care chestiunea reclamată este de competența sa, aceste plângeri nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților consemnate în Convenția sau în Protocolurile sale. Din aceste motive, Curtea ia notă, în unanimitate, a termenilor declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție și a modalităților de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; hotărăște să ia parte din aplicarea acesteia din lista cazurilor în conformitate cu articolul (c) din Convenția. Declară restul cererii inadmisibil. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 23 mai 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele adjunct al grefierului
Application no. 25022/09
Ahmet ÇİÇEN
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30
April 2019 as a Committee composed of:
Julia Laffranque,
President,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Arnfinn Bårdsen,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 29 April 2009,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 6 September 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Ahmet Çiçen, is a Turkish national, who was born in 1962 and lives in İstanbul. He was represented before the Court by Ms Y. Kavak Kılınç, a lawyer practising in Strasbourg.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention about the absence of a lawyer when giving statements to the police and the allegedly unreasonable length of the criminal proceedings against him. In the same vein, the applicant further alleged that his police statements had been retracted from him as a result of pressure. Lastly, he alleged a breach of Article 1 of Protocol No.1 to the Convention as a result of his dismissal from the public service, stemming from his allegedly unfair conviction, and the consequent forfeiture of his retirement benefits.
4.
The part of the application concerning the alleged denial of access to a lawyer and the length of the criminal proceedings against him had been communicated to the Government
.
A.
The validity of the applicant’s waiver of his right to a lawyer during police custody
5.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 6 September 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court.
The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article
6 of the Convention.
The Government thus offer to pay the applicant, Ahmet Çiçen, EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
6.
By a letter of 12 November 2018, the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration finding the amount offered by the Government too low. The applicant requested the total amount of EUR 10,000 covering pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses.
7.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
8.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
9.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September 2007).
10.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the validity of the waiver of the right to a lawyer during police custody and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict the applicants (see, among others,
Simeonovi v. Bulgaria
[GC], no. 21980/04, 12
May 2017;
Bozkaya v. Turkey
, no. 46661/09, 5 September 2017;
Türk v.
Turkey
, no.
22744/07, 5 September 2017;
Hakan Duman v. Turkey
, no.
28439/03, 23
March 2010;
Savaș v. Turkey
, no. 9762/03, 8 December 2009; and
Yunus Aktaș and Others v. Turkey
, no. 24744/03, 20 October 2009).
11.
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article 6 §§
1 and
3 of the Convention.
12.
The Court further notes that up until 31 July 2018, sub paragraph
(f) of Article 311 § 1 of Code of Criminal Procedure provided the applicants with a remedy entailing the possibility of the reopening of the criminal proceedings only on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no.7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following the Court’s decision to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (see, by contrast,
Igranov and Others v.
Russia
, nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare
Sroka v. Poland
(dec.), no.
42801/07, 6
March 2012).
13.
In that connection, it further points out that according to the Court’s case-law and practice, the re-opening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, it is recalled that it falls in the first place to the national authorities to redress any violation of the Convention.
14.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –
which is commensurate with the amounts awarded in similar cases
– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see
Jeronovičs v. Latvia
[GC], no. 44898/10, §§
116
‑
118, 5
July 2016).
15.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
16.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
17.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
B.
Length of the proceedings
18.
Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant also complained about the allegedly excessive duration of the proceedings against him.
19.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a new Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. They maintained that the applicant had not exhausted domestic remedies, as she had not made any application to the Compensation Commission: this ground had also been recognised by the Court in its decision in the case of
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013).
20.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v.
Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Turgut and Others
, cited above, the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
21.
The Court notes that in its judgment in the case of
Ümmühan Kaplan
(cited above, § 77) it stressed that it could nevertheless examine, under its normal procedure, applications of this type which had already been communicated to the Government.
22.
However, taking account of the Government’s preliminary objection with regard to the obligation of the applicant to make use of the new domestic remedy established by Law no.6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Turgut and Others
(cited above). It therefore concludes that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
C.
Remaining complaints
23.
The applicant further alleged under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention that his police statements had been taken under duress. Finally, the applicant complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that he had been banned from working in the civil service as a result of his conviction, by virtue of section 48 of the Law on Civil Servants (Law no. 657). In that connection, the applicant argued that he would not be reimbursed the pension contributions deducted from his salary during his twenty-two years of service.
24.
The Court has examined these complaints and considers that, in the light of all the material in its possession and in so far as the matter complained of is within its competence, these complaints do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms enshrined in the Convention or the Protocols thereto.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike that part of the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention.
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 23 May 2019.
Hasan Bakırcı
Julia Laffranque
Deputy Registrar
President