DECIZIE A SEGUNDEI DECIZIE Nr. 54601/09 Müslüm Onur DENİZ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 28 mai 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 28 septembrie 2009, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 22 februarie 2019 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIMENTE Reclamantul, dl Müslüm Onur Deniz, este un național turc, care s-a născut în 1952 și trăiește în Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la incapacitatea sa de a depune recurs împotriva hotărârii Curții Comerciale din Ankara (decizie 29 mai 2008, nr. 2007/367E, 2008/191K) din cauza refuzului instanțelor interne de a-i acorda asistență juridică.Decizia finală privind solicitarea de asistență juridică a reclamantului a fost formulată de Curtea de Casație la 22 iunie 2009 (nr. 2008/10399E, 2009/2922K). Cererea a fost comunicată guvernului HOTĂRÂREA Reclamantul a susținut că i s-a refuzat accesul la o instanță din cauza refuzului instanțelor interne de a-i acorda asistență juridică pentru a plăti taxele de apel. El s-a bazat pe art. 6 din Convenție. După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, printr-o scrisoare din 22 de ani. Februarie 2019, Guvernul a informat Curtea că a propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei formulate de cerere. Au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Declar că Guvernul Turciei oferă reclamantului 2.500 de euro pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului, în vederea soluționării cazurilor menționate mai sus pește în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pentru ele, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul consideră că incapacitatea reclamantului de a accesa la o instanță din cauza refuzului Curții Comerciale din Ankara de a-i acorda asistență juridică pentru a plăti taxele de instanță, a încălcat dreptul său la un proces echitabil în funcție de jurisprudența bine stabilită a Curții (Ilbeyi Kemaloğlu și Meriye Kemaloğlu c. Turcia , nr. 19986/06, 10 aprilie 2012). Guvernul subliniază, de asemenea, faptul că art. 375 alineatul (1) litera (i) din Codul de Procedură Civilă, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, solicită acum redeschiderea procedurii judiciare administrative în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri care urmează o soluționare prietenoasă sau o declarație unilaterală. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul invită în mod respectuos Curtea să declare că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să-l elimine din lista de cazuri în conformitate cu art. 37 din Convenția.” Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 10. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea a 11. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (articolul (c)). 12. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § în amenda 13. Curtea consideră că această sumă ar trebui convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu s-a reglementat în această perioadă, dobânzile simple se plătesc cu valoarea în cauză la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 14. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 15. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să elimine aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 20 iunie 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele adjunct al grefierului
Application no.
54601/09
Müslüm Onur DENİZ
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 28
May 2019 as a Committee composed of:
Julia Laffranque,
President,
Ivana Jelić,
Arnfinn Bårdsen,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 28 September 2009,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 22 February 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Müslüm Onur Deniz, is a Turkish national, who was born in 1952 and lives in Ankara.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The applicant complained under Article 6 of the Convention about his inability to file an appeal against the decision of the Ankara Commercial Court (decision 29 May 2008, no. 2007/367E, 2008/191K) on account of the refusal of the domestic courts to grant him legal aid. The final decision regarding the applicant’s legal aid request was delivered by the Court of Cassation on 22 June 2009 (no.
4.
The application had been communicated to the Government
.
5.
The applicant alleged that he had been denied access to a court on account of the domestic courts’ refusal to grant him legal aid to pay the appeal fees. He relied on Article 6 of the Convention.
6.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 22
February 2019 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
7.
The declaration provided as follows:
“I declare that the Government of Turkey offer to pay the applicant 2,500 euros to cover any pecuniary and non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned cases pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision of the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention of Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the government undertake to pay simple interest on them, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government consider that the inability of the applicant to access to a court on account of the Ankara Commercial Court’s refusal to grant him legal aid to pay the court fees, breached his right to a fair trial in the light of the well-established case-law of the Court (
Ilbeyi Kemaloğlu and Meriye Kemaloğlu v. Turkey
, no.
19986/06, 10
April 2012). The Government further emphasise that Article 375 §1 (i) of the Code of Civil Procedure, as amended by Law no. 7145 of 31 July 2018, now requires the reopening of the administrative court proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government consider that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention.
The Government respectfully invite the Court to declare that it is no longer justified to continue the examination of the application and to strike it out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.”
8.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
9.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September
2007).
10.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the violation of
11.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37
§
1
(c)).
12.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 §
1
in fine
).
13.
The Court considers that this amount should be converted into Turkish liras at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
14.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4
March 2008).
15.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention.
Done in English and notified in writing on 20
June 2019.
Hasan Bakırcı
Julia Laffranque
Deputy Registrar
President