3ra-195/26 — Anularea actului administrativ individaul defavorabil și obligarea emiterii actului administrativ favorabil

La 20 decembrie 2024, Roman Sozykin a depus cerere de chemare în judecată împotriva Inspectoratului General pentru Migraţie al MAI, cu privire la anularea actului administrativ individual defavorabil şi obligarea emiterii actului administrativ individual favorabil.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a indicat că, la 13 octombrie 2023, a intrat pe teritoriul Republicii Moldova, prin PTFS Criva. În susţinerea identităţii sale, a prezentat paşaportul naţional intern seria nr. ****. A solicitat azil la frontiera de stat, iar la 17 octombrie 2023, a depus cerere de azil la Direcția Azil și Apatridie. Cererea a fost respinsă prin decizia nr. 7591/24/DAA din 28 noiembrie 2024, care i-a fost comunicată la 04 decembrie 2024.

Reclamantul a declarat, în cadrul interviului, că a părăsit ţara de origine în anul 2013 şi s-a stabilit în Ucraina, unde a convieţuit cu o cetăţeancă ucraineană, având însă un statut de şedere ilegală. Ulterior, autorităţile competente din Ucraina i-au aplicat o interdicţie de intrare pe teritoriul ţării pentru o perioadă de 3 (trei) ani.

Ca urmare, la 13 octombrie 2023, a intrat în Republica Moldova prin punctul de trecere a frontierei Criva, solicitând azil la frontieră. A comunicat că nu doreşte să se întoarcă în Federaţia Rusă, invocând riscul mobilizării şi implicării forţate în acţiunile militare desfăşurate în conflictul ruso-ucrainean.

Reclamantul a menționat că, a sprijinit Ucraina în acţiunile de apărare împotriva invaziei Federaţiei Ruse, iar persoanele care manifestă astfel de atitudini sunt adesea vizate de dosare penale şi condamnate la pedepse privative de libertate severe.

În perioada **** a locuit în Ucraina împreună cu concubina sa şi copilul lor la adresa: oraşul ****, str. ****. Conform actului din 12 septembrie 2023 al organului de autoorganizare a populaţiei „Voronina”, se atestă că familia Sozykin a oferit sprijin Consiliului local încă din primele zile ale conflictului, iar cetăţeanul Roman Sozykin a sprijinit militarii ucraineni şi persoanele în 1 vârstă din blocul în care locuia. În prezent, soţia sa se află într-o altă ţară, într-o situaţie dificilă din cauza stării de sănătate.

Reclamantul a susținut că decizia nr. 7591/24/DAA din 28 noiembrie 2024 a Direcției Azil și Apatridie este neîntemeiată şi susceptibilă de anulare.

Conform standardelor internaţionale, statutul de refugiat poate fi acordat persoanelor care, temându-se justificat de persecuţie, nu beneficiază de protecţia statului de cetăţenie sau de rezidenţă şi, în consecinţă, sunt nevoite să caute protecţie în altă parte.

În acest sens, reclamantul a menționat că, aparţine unui grup social persecutat — persoane care nu susţin politica agresivă a Federaţiei Ruse. Iar, în temeiul articolul 359 din Codul Penal al Federaţiei Ruse sunt aplicate pedepse privative de libertate pentru cetăţenii ruşi care participă la conflicte armate sau operaţiuni militare pe teritoriul altor state, precum şi pentru cei implicaţi în recrutarea, instruirea sau pregătirea altor persoane în acest scop.

Astfel, participarea întrun conflict extern este sancţionată cu închisoare între 3 şi 5 ani, iar implicarea în recrutare, instruire sau organizare atrage pedepse cuprinse între 5 şi 10 ani. Aceste prevederi reflectă o abordare represivă faţă de cetăţenii implicaţi în acţiuni militare neautorizate, considerându-se că asemenea comportamente reprezintă o ameninţare la adresa securităţii naţionale.

În lipsa unei protecţii efective în statul de origine, singura situaţie în care cererea de azil ar putea fi respinsă este aceea în care ar exista o alternativă reală şi sigură de protecţie internă, în conformitate cu jurisprudenţa şi practica UNHCR .

Conform art.17 alin. (1) al Legii privind azilul, statutul de refugiat se recunoaşte, la solicitare, străinului care, în virtutea unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o deţine şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări; sau care, nedeţinând nicio cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care îşi avea domiciliul legal şi obişnuit, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.

Reclamantul a subliniat că, în majoritatea cazurilor, o situaţie de violenţă generalizată într-o ţară nu va încălca articolul 3 din Convenţie. Totuşi, atunci când violenţa prezintă un grad sau intensitate suficientă, nu este necesar ca persoana să demonstreze că ar fi într-o situaţie mai gravă decât alţi membri ai grupului din care face parte. În unele cazuri, este posibil ca persoana să trebuiască să demonstreze o combinaţie de factori de risc personali şi riscul de 2 violenţă generalizată. Singura chestiune pe care Curtea trebuie să o cerceteze este dacă există un risc previzibil şi real de maltratare contrară articolului 3 din Convenţie.

În contextul actual al conflictului dintre Federaţia Rusă şi Ucraina, reclamantul, în calitate de cetăţean rus care se reîntoarce din Ucraina, este expus unor riscuri semnificative de natură juridică şi personală, generate de modificările recente ale legislaţiei ruse şi de atitudinea autorităţilor faţă de cetăţenii percepuţi ca opozanţi ai regimului.

Reclamantul a opinat că, întrunește cerinţele legale pentru acordarea protecţiei internaţionale, întrucât se află în afara ţării sale de origine şi există o temere bine întemeiată de a fi persecutat şi condamnat în baza art. 359 din Codul penal al Federaţiei Ruse. Reîntoarcerea sa în Federaţia Rusă presupune un risc real şi iminent nu doar de privare de libertate, ci şi de periclitare a integrităţii corporale şi a vieţii sale, din cauza poziţiei exprimate şi a activităţilor desfăşurate în sprijinul Ucrainei.

A susținut că Direcţia Azil şi Apatridie a concluzionat în mod eronat că, nu întruneşte condiţiile necesare pentru a beneficia de o formă de protecţie în Republica Moldova, apreciind că motivul plecării din Federaţia Rusă a fost de ordin personal sau matrimonial, reclamantul stabilindu-se în Ucraina în vederea întemeierii unei familii. Această concluzie nu reflectă însă realitatea contextului istoric şi politic din anul 2013, când situaţia geopolitică era diferită, iar el nu putea anticipa riscurile ulterioare izbucnirii conflictului militar ruso- ucrainean.

În opinia reclamantului, Direcţia Azil şi Apatridie nu a analizat complet şi obiectiv circumstanţele individuale ale cauzei şi nu a aplicat în mod corect dispoziţiile legale şi convenţionale incidente. Examinarea cererii s-a limitat la aspecte formale şi generalităţi, fără a ţine cont de reglementările speciale referitoare la statutul de refugiat, astfel cum sunt prevăzute de art. 1D §2 al Convenţiei din 1951.

Totodată, în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 270/2008 privind azilul în Republica Moldova, reclamantul a subliniat că, a prezentat suficiente elemente subiective relevante pentru susținerea cererii sale de azil, inclusiv existența unei temeri bine întemeiate, precum și experiențe de intimidare și umilire determinate de opiniile sale politice și de apartenența sa la un grup social care se opune regimului politic din Federația Rusă.

În acest context, aprecierea temerii subiective urmează a fi efectuată prin prisma personalității, caracterului și convingerilor individuale ale solicitantului, întrucât persoane diferite pot reacționa în mod diferit în fața unor circumstanțe similare. 3

Reclamantul a susținut că are motive întemeiate să se teamă că, în cazul revenirii în Federația Rusă, va fi supus urmăririi penale și acuzat de săvârșirea unei infracțiuni grave, circumstanță care generează un risc real și actual pentru siguranța sa și face imposibilă întoarcerea sa în condiții de securitate.

De altfel, noţiunea de „persecuţie” nu este definită unitar, dar art. 33 al Convenţiei din 1951 permite deducerea că ameninţările la adresa vieţii şi libertăţii pe criterii de rasă, religie, naţionalitate, opinii politice sau apartenenţă la un anumit grup social se încadrează în această noţiune.

A mai indicat că, în motivarea deciziei sale, Direcţia Azil şi Apatridie nu a adus argumente solide, însă s-a limitat la citarea unor surse privind un risc general scăzut de mobilizare militară în Federaţia Rusă. Or, aceste informaţii nu reflectă situaţia concretă şi individuală a reclamantului, cetăţean rus care a locuit în Ucraina timp de 10 ani şi a sprijinit activ, inclusiv moral şi logistic, armata ucraineană şi persoanele vulnerabile, începând cu debutul ostilităţilor.

Examinarea a fost una superficială, iar autoritatea publică nu a îndeplinit cerinţele prevăzute de art. 225 lit. d) din Codul administrativ, neexercitând dreptul discreţionar în conformitate cu scopul legal urmărit.

Reclamantul a solicitat anularea deciziei nr. 7591/24/DAA din 28 noiembrie 2024 a Direcţiei Azil şi Apatridie, cu obligarea autorităţii publice pârâte de a-i acorda o formă de protecţie internaţională, în conformitate cu art. 16 din Legea nr. 270 din 18 decembrie 2008 privind azilul în Republica Moldova.

În susținerea soluției adoptate, instanța de apel a reținut că Roman Sozykin a declarat în cadrul interviului că a părăsit Federația Rusă în anul **** și că, ulterior, a locuit pe teritoriul Ucrainei fără un statut legal de ședere. Acesta a menționat că nu dorește să revină în Federația Rusă, întrucât există riscul de a fi înrolat în forțele armate și obligat să participe, împotriva voinței sale, la conflictul armat în desfășurare. Potrivit declarațiilor sale, o asemenea eventualitate contravine convingerilor sale personale, întrucât se pronunță în favoarea păcii.

Instanța de apel a concluzionat că Roman Sozykin nu a părăsit țara de origine ca urmare a unor pretinse tratamente contrare art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului din partea autorităților Federației Ruse, ci din alte considerente și anume în urma divorțului.

Dimpotrivă, reclamantul a menționat că a plecat legal din țara de origine, în Ucraina, iar ulterior a venit în Republica Moldova. Totodată, menționând că nu vrea să se întoarcă în Federația Rusă, din motiv că nu se simte în siguranță în țara de origine din motivul regimului politic.

Instanța de apel a stabilit că apelantul nu a identificat nici un motiv imperios de temere, or, analizând motivele invocate de către solicitantul de azil, ceea ce ține de motivul părăsirii țării de origine și solicitării azilului, s-a conchis că acesta nu a individualizat nici o temere rezonabilă.

Instanța de apel a notat că Roman Sozykin nu a fost supus condamnărilor în ţara sa de origine, nu a fost arestat, reţinut sau judecat. Respectiv, reclamantul/apelant nu a probat faptul că în privinţa sa au fost aplicate careva acte de persecuţie, în sensul art. 17 din Legea nr. 270 din 18 decembrie 2008 privind azilul în Republica Moldova, care ar fi suficient de grave prin natura sau prin repetarea lor pentru a putea constitui o violare gravă a drepturilor fundamentale ale omului, să reprezinte o multitudine de măsuri, inclusiv violări ale drepturilor omului, care sunt suficient de grave pentru a afecta o persoană în măsura prevăzută.

Instanța de apel a stabilit că reclamantul/apelant nu a reuşit să susţină prin probe pertinente şi concludente afirmaţiile sale de teamă faţă de persecuţii sau alte vătămări grave la care ar putea fi expus în Federaţia Rusă, or, nu au fost constatate circumstanţe sau probe care să arate că la revenirea 5 reclamantului în ţara de origine acesta s-ar afla în pericol. Instanţele tind să acorde protecţie internaţională atunci când există dovezi clare şi suficiente privind pericolul real, iar teama invocată este justificată şi bine fundamentată în contextul concret.

Temerea invocată de solicitant nu este una întemeiată şi nu există o probabilitate reală ca, în cazul întoarcerii în ţara de origine, viaţa şi integritatea corporală a acestuia să fie puse în pericol, nefiind prezentate suficiente probe pentru a considera că există o probabilitate rezonabilă ca solicitantul de protecţie internaţională să fie supus acţiunilor ce ar duce la încălcarea drepturilor sale fundamentale, care să constituie acte de persecuţie ce ar face aplicabile prevederile art. 45 alin.(1) şi alin. (2) din Legea nr. 270 privind azilul în Republica Moldova, din contra, din materialele dosarului rezultă că reclamantul se bucură de protecţia autorităţilor naţionale în ţara de origine şi acestea niciodată nu au întreprins măsuri împotriva reclamantului, ce ar pune în pericol viaţa şi integritatea acestuia.

Cu referire la argumentul reclamantului potrivit căruia, în cazul reîntoarcerii în Federaţia Rusă, ar putea fi condamnat pentru faptul că a locuit o perioadă îndelungată pe teritoriul Ucrainei şi a susţinut acţiunile militare de apărare ale acestui stat, inclusiv prin activităţi de voluntariat, instanța de apel a considerat aceste alegații insuficiente, or, nu au fost susținute prin probe concludente, ce ar impune aplicarea mecanismului protecţiei internaționale, atâta timp cât Roman Sozykin nu a prezentat dovezi concrete privind iniţierea vreunei proceduri penale împotriva sa în Federaţia Rusă, nici indicii clare că autorităţile ar fi avut cunoştinţă de activităţile sale din Ucraina, astfel încât riscul invocat rămâne la nivel de presupunere.

În motivarea recursului, recurentul a reiterat motivele de fapt şi de drept expuse în cererea de chemare în judecată, cât şi în cererea de apel, invocând că instanţele inferioare au interpretat restrectiv legea.

Recurentul a mai menționat că instanțele inferioare au interpretat restrictiv conceptul de „temere bene întemeiată” contrar art. 17 și art. 48 al Legii nr. 270/2008 și au concluzionat eronat că, a manifestat doar o „ frică subiectivă”, condiționat de riscul real de mobilizare forțată în contextul unui conflict armat condamnat internațional.

Conform art. 1 A (2) din Convenția de la Geneva, statutul de refugiat se acordă atunci când există o temere- bine întemeiată de persecuție. Această temere presupune două elemnte: elementul subiectiv- frica solicitantului și elementul obiectiv- situația din țara de origine.

Așadar, temerea sa subiectivă est determinată de convingerea fermă că, în eventualitatea reîntoarcerii în Federația Rusă, ar putea deveni ținta unor măsuri represive din partea autorităților statului, ca urmare a poziției sale critice față de războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei și a refuzului său de a participa la un conflict armat pe care îl consideră contrar propriilor convingeri morale și politice.

Această temere este amplificată de faptul că, a părăsit Federația Rusă și a locuit o peroadă îndelungată pe teritoriul Ucrainei, stat care se află în conflict militar direct cu Federația Rusă. Or, această circumstanță îl poate expune suspiciunilor autorităților ruse privind loialitatea sa față de stat.

La 01 aprilie 2026, Curtea Supremă de Justiție a expediat intimatului copia cererii de recurs depusă de Roman Sozykin, reprezentat de avocata Ludmila Bolocan, creând astfel participanților la proces condiții egale de a cunoaște modul de derulare a procedurii în recurs, cât și le-a acordat, întru asigurarea respectării principiilor contradictorialității și disponibilității în drepturi, posibilitatea de depunere a referinței.

Prin referința din 22 aprilie 2026, Inspectoratul General pentru Migrație a solicitat respingerea recursului, ca fiind nefondat.

Art. 245 din Codul administrativ: „Recursul se depune la Curtea Supremă de Justiţie în termen de două luni de la pronunţarea hotărârii sau a deciziei motivate, dacă legea nu stabileşte un alt termen.” 7

Art. 2451 alin. (1) din Codul administrativ: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea sau decizia contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie; c) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; d) hotărârea sau decizia este arbitrară sau se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; e) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.

Art. 246 alin. (1) şi (2) lit. h) din Codul administrativ: „ (1) Curtea Supremă de Justiţie examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă recursul este inadmisibil, completul din 3 judecători adoptă o încheiere irevocabilă. Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conţine sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilităţii, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiţie şi se comunică părţilor. (2) Recursul se declară inadmisibil în special când: recursul este vădit neîntemeiat.”

Din analiza prevederilor legale reținute supra, rezultă că admisibilitatea sau inadmisibilitatea recursului, în special, urmează să însușească, în condițiile Codului administrativ, exercitarea efectivă a unui control de legalitate veritabil, bazat pe temeiuri concludente şi serioase. Astfel, normele pre citate oferă un drept exclusiv al instanţei de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare suficient de serioasă.

În această ordine de idei, completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie reţine că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului, dar şi cerinţa de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile şi esenţiale încălcări de drept procedural şi material capabile să răstoarne deciziile instanţei de apel contestate sau, după caz, hotărârile Curţii de Apel ca primă instanţă într-o eventuală examinare în fond şi invocare ex officio a erorilor de drept.

Completul Curţii Supreme de Justiţie notează că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conţină o motivare convingătoare şi întemeiată în condiţiile nominalizate mai sus. În consecutivitate, motivarea 8 cererii de recurs în circumstanţele expuse se referă la formalitățile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului şi filtrului de admisibilitate.

Instanţa de recurs atestă că motivele de casare, invocate în recursul depus de Roman Sozykin, reprezentat de avocata Ludmila Bolocan, nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ, deoarece se referă la dezacordul recurentului cu soluţia pronunţată de Curtea de Apel Centru şi nu relevă interpretarea contrară a legii şi aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural sau că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie menţionează că recursul depus, conţine obiecţii de fapt şi de drept similare celor expuse în cererea de chemare în judecată și cererea de apel, care au fost analizate de către Curtea de Apel Centru, fiind apreciate în mod corespunzător. În consecinţă, nu există aparența unei încălcări a dreptului recurentului la soluţionarea tuturor argumentelor cu privire la judecarea cauzei în prima instanţă, în modul în care este garantat de art. 6 § 1 al Convenţiei.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează faptul că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia hotărârii/deciziei şi care se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ.

Nu este suficientă simpla expunere a circumstanțelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de netemeinicie pe care se bazează, precum şi dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea nemulțumirii faţă de actul de dispoziţie pronunţat în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre neîntemeiată.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, ci implică determinarea greșelilor imputate Curţii de Apel Centru şi o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează aceste critici. Simpla trimitere la un text de lege, fără explicarea pretinsei interpretări şi/sau aplicări eronate a prevederilor legale de către Curtea de Apel Centru, nu echivalează cu un argument. Dacă ar proceda la examinarea unui asemenea pretins argument, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie s-ar substitui autorului recursului, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu. 9

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție subliniază că admisibilitatea recursului trebuie analizată în contextul rolului și funcției legale atribuite instanței judecătorești supreme, care constau, în principal, în asigurarea aplicării și interpretării unitare a legii în soluționarea cauzelor de contencios administrativ. În acest sens, orice cerere de recurs trebuie să fie motivată în concordanță cu aceste principii fundamentale, pentru a trece filtrul de admisibilitate şi a avea succes.

În acest sens, CtEDO în jurisprudența sa constantă statuează că dreptul de acces la instanțe nu este absolut. Există limitări implicit admise (a se vedea hotărârile CtEDO Golder c. Regatul Unit, 1975, §38; Stanev c. Bulgariei [MC], 2012, §230). Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (a se vedea hotărârea CtEDO Luordo c. Italiei, 2003, §85). Condiţiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (a se vedea hotărârea CtEDO Levages Prestations Services c. Franţei, 1996, §45).

Curtea de la Strasbourg a mai reiterat că modul de aplicare a art. 6 din CEDO procedurilor în fața instanțelor ierarhic superioare depinde de specificul acestor proceduri, urmând a se ține cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept național şi de rolul instanțelor ierarhic superioare în acest sistem (a se vedea hotărârea CtEDO Botten c. Norvegiei, 1996, §39). La fel, conform jurisprudenței CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (a se vedea hotărârea CtEDO Helmers c. Suediei, 1991, §31, 36).

Din aceste motive, în conformitate cu art. 230 şi art. 246 alin. (2) lit. h) din Codul administrativ, COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI, Declară inadmisibil recursul depus de Roman Sozykin, reprezentat de avocata Ludmila Bolocan, împotriva deciziei din 21 ianuarie 2026 a Curții de Apel Centru. Încheierea este irevocabilă. Președinte, judecător Stela Procopciuc Judecători Ion Munteanu Oxana Parfeni 10 11