CASE OF MIHALACHE v. ROMANIA- [Romanian translation] by Bratu Matei and Mihaela Mazilu-Babel

CASE OF MIHALACHE v. ROMANIA- [Romanian translation] by Bratu Matei and Mihaela Mazilu-Babel (CtEDO, 2019)

©

Traducerea

și

permisiunea

pentru

republicare

au

fost

oferite

de

către

av.Bratu Matei și dr.Mihaela Mazilu-Babel

în

scopul

includerii

sale

în

baza

de date HUDOC a Curții.

© The present text and the

authorisation

to republish it were granted by av.Bratu Matei and dr.Mihaela Mazilu-Babel for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

©

La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées par av.Bratu Matei et dr.Mihaela Mazilu-Babel à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

MAREA CAMERĂ

CAUZA MIHALACHE v. ROMÂNIA

(Cererea nr. 54012/10)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

08 iulie 2019

Această hotărâre este definitivă, dar poate fi supusă unei revizuiri editoriale.

În cauza Mihalache v. România,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Marea Cameră compusă din:

Guido Raimondi,

președinte,

Angelika Nussberger,

Linos-Alexandre Sicilianos,

Robert Spano,

Vincent A. De Gaetano,

Ganna Yudkivska,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Keller Helen,

Egidijus Kūris,

Iulia Antoanella Motoc,

Branko Lubarda,

Stéphanie Mourou-Vikström,

Georges Ravarani,

Georgios A. Serghides,

Marko Bošnjak,

Péter Paczolay,

María Elósegui,

judecători,

și Søren Prebensen,

grefier adjunct al Marii Camere

,

După ce a deliberat cu ușile închise la 03 octombrie 2018 și 29 aprilie 2019

Pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURĂ

Secției

a treia a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). La 19 iunie 2013 s-a comunicat plângerea formulată în temeiul articolului 4 din Protocolul nr 7 la Convenție către Guvern, iar restul cererii a fost declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 54 § 3. Ulterior, cererea a fost repartizată Secției a IV-a a Curții. La 27 martie 2018, o Cameră din cadrul acestei Secții, compusă din Ganna Yudkivska, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, Georges Ravarani, Marko Bošnjak și Péter Paczolay, judecători, și, de asemenea Marialena Tsirli, grefier de secție, a decis să se desesizeze în favoarea Marii Camere, iar nici una dintre părți nu s-a opus (articolul 30 din Convenție și articolul 72).

articolului 24 din Regulament

.

Au apărut în fața Curții:

(A)

pentru Guvern

Dna

C. Brumar,

Ministerul Afacerilor Externe,

Agent

,

Dna

S.D. Popa,

Adjunctul reprezentantului permanent al României la Consiliul Europei,

Consilier

;

(B) pentru reclamant

Dl

M. Bratu

,

avocat

.

Curtea a ascultat pe dna Brumar, dra Popa și dl Bratu, precum și răspunsurile lor la întrebările primite de la judecători.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

1

) și al articolului 11 ​​din Codul de procedură penală ( „CPP“) coroborat cu articolul 91 din Codul penal, în vigoare la momentul faptelor, Parchetul de pe lângă Judecătoria Focșani a dispus încetarea procesului penal împotriva reclamantului (scoaterea de sub urmarire penală). În conformitate cu prevederile legale menționate mai sus, urmărirea penală nu ar fi putut continua decât dacă fapta comisă a fost suficient de gravă pentru a constitui o infracțiune (a se vedea paragraful 33 de mai jos). Procurorul a reținut următoarele:

„Având în vedere că din dosarul penal reiese că în speță sunt aplicabile dispozițiile articolului 10 (b

1

) din Cp, deoarece fapta săvârșită nu atinge [gradul de] pericol pentru societate al unei infracțiuni și că încălcarea valorilor sociale protejate de lege a fost una minimă;

Având în vedere sinceritatea făptuitorului, faptul că el a condus într-o zi când nu a existat trafic rutier intens, pe o distanță scurtă și faptul că [el] era urmărit penal pentru prima dată;

DISPUN: Scoaterea de sub urmărire penală a suspectului pentru faptele prevăzute la articolul 87 § 5 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002 ... și impunerea unei sancțiuni administrative constând dintr-o amendă de 1.000 lei (RON) [aproximativ 250 de euro (EUR)], care urmează să fie pusă în aplicare în conformitate cu dispozițiile articolului 441

1

CPP coroborat cu articolul 442 din CPP.

Cheltuielile judiciare de 20 lei [aproximativ 5 EUR] ... se plătesc de către suspect și vor fi percepute în conformitate cu [dispozițiile articolului 443] ale CPP.

Suspectului i se va comunica ordonanța.“

1

of CPP (a se vedea paragraful 34 de mai jos).

„În urma unei examinări a probelor de la dosar, trebuie să se concluzioneze că, având în vedere gradul de pericol general și specific pentru societate asociat cu actele comise, tipul valorilor sociale ignorate de către suspect și circumstanțele specifice în care el a săvârșit faptele, sancțiunea administrativă aplicată nu a fost justificată.

Suspectul a justificat refuzul său ferm de a da probe biologice, în scopul de a determina nivelul său de alcool din sânge prin faptul că înainte de a fi oprit de poliție a consumat băuturi alcoolice. Declarația scrisă chiar de suspect a indicat că el a acționat în acest mod [refuzul de a da probe] „din cauza stării sale de intoxicare“, o situație care pune accentul pe pericolul reprezentat pentru societate prin actele acestuia și de suspectul însuși, care, cu toate acestea nu a fost pedepsit în mod corespunzător.

Fapta săvârșită de către suspect implică un grad ridicat de pericol pentru societate, legea însăși urmărind sancționarea mai severă decât alte infracțiuni rutiere, cu scopul de a preveni comiterea de acte mai grave, cauzând răniri fizice sau pagube materiale; pentru că adevăratul motiv pentru refuzul de a da probe biologice este, tocmai, consumul uneori excesiv de băuturi alcoolice, care pot, de asemenea, da naștere la răspunderea penală pentru alte consecințe, mai grave.

Limitele mai mari de pedeapsă și natura pedepsei penale (exclusiv privarea de libertate, excluzând orice fel de amendă penală) evidențiază intenția legii de a pedepsi sever pe oricine va comite astfel de acte reprobabile. În acest caz, amenda administrativă aplicată suspectului Aurelian Erik Mihalache nu îndeplinește obiectivul preventiv urmărit de lege.

Trebuie avut în vedere faptul că suspectul, care era în mod evident în stare de ebrietate în timpul conducerii unui vehicul cu motor, a fost pe cale de a merge la o discotecă în satul Lepșa (un loc în care alcoolul este frecvent consumat), precum și faptul că consecințele actelor ar fi putut fi chiar mai rele decât el își dădea seama.

Având în vedere toate aceste împrejurări, impunerea unei sancțiuni administrative a fost nejustificată. Prin urmare, decizia de a întrerupe urmărirea penală în acest caz este infirmată, iar urmărirea penală [trebuie] redeschisă pentru a continua ancheta și a se dispune trimiterea în judecată.

Având în vedere, de asemenea, dispozițiile articolului 273 § 2 și articolul 270 § 1 (c) al CPP,

DISPUN

ne bis in idem

. El a susținut că, prin ordonanța din 7 august 2008 parchetul a dispus scoaterea de sub urmărire penală și i-a aplicat o amendă administrativă, terminând astfel urmărirea penală. Ulterior, Parchetul de pe lângă Tribunalul Județean Vrancea a anulat în mod greșit ordonanța din 7.08.2008 de scoatere de sub urmărire penală, și nici o cale de atac nu a fost formulată împotriva Ordonanței din 7 august 2008 în conformitate cu articolul 249

1

ne bis in idem

, Curtea de Apel a reținut :

„În conformitate cu articolul 4 § 1 din Protocolul nr 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit din nou, în cadrul unei proceduri penale aflate sub jurisdicția aceluiași stat pentru săvârșirea unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat în conformitate cu legea și procedura penală a statului respectiv.

Acest principiu este, de asemenea, prevăzut în Codul de procedură penală român, articolul 10 § 1 (j) din care prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau continuată în cazul în care a existat o decizie care constituie autoritate de lucru judecat.

Prin urmare, pentru ca pârâtul să aibă dreptul să se bazeze pe o încălcare a principiului

ne bis in idem

, un set de proceduri anterioare trebuie să fi fost încheiat cu o hotărâre definitivă care implică o condamnare sau o achitare.

Cu toate acestea, ordonanța din 7 august 2008, prin care procurorul a închis procedura penală nu poate fi caracterizată ca o hotărâre judecătorească care constituie autoritate de lucru judecat, din moment ce aceasta nu este echivalentă cu o hotărâre definitivă.

Dreptul procurorului de a relua procedurile penale în cazul în care acestea au fost redeschise, în temeiul articolului 270 § 1 (c) și articolul 273 § 1 din Codul de procedură penală, nu este condiționat de un termen-limită sau de absența unei plângeri împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, astfel încât redeschiderea urmăririi penale împotriva inculpatului Erik Aurelian Mihalache, pe baza ordonanței din 7 ianuarie 2009 a respectat prevederile legale relevante.

Luând act, pe de o parte, că principiul

ne bis in idem

este lipsit de importanță pentru cazul de față, iar pe de altă parte, că urmărirea penală a fost reluată și desfășurată în conformitate cu prevederile legale, instanța respinge argumentele recurentului privind nulitatea trimiterii în judecată.“

(A) Verificare privind aplicarea articolului 18

1

din Codul penal

1

din Codul penal, printre altele, în cazul infracțiunilor rutiere. Memorandumul a căutat să identifice criteriile utilizate de către instanțe și parchete pentru a evalua gradul de pericol social asociat cu un anumit act, și făcând trimitere în mod special la infracțiunile prevăzute în Ordonanța de urgență nr. 195/2002. Procurorul General a invitat, de asemenea, parchetele de rang inferior să-i trimită rezultatele soluțiilor de infirmare pe care le-au dispus în 2011 și 2012, precum și măsurile dispuse ca urmare a infirmării. Conform memorandumului,

scopul acestei verificări a fost de a identifica criteriile folosite de instanțe și parchete pentru a justifica aplicarea dispozițiilor art.18

1

din Codul penal

(b) măsurile care trebuiau luate de către reclamant pentru a obține restituirea sumelor plătite cu ocazia executării ordonanței din 7 august 2008

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

A. Constituția

„Procurorii își desfășoară activitatea în conformitate cu principiile legalității, imparțialității, și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.“

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 195/2002

32.

Prevederile relevante ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2002 privind circulația pe drumurile publice („Ordonanța nr 195/2002“), după cum urmează:

Capitolul I Dispoziții general

e

articolul 1

„

2.Dispozițiile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență au ca scop asigurarea desfășurării fluente și în siguranță a circulației pe drumurile publice, precum și ocrotirea vieții, integrității corporale și a sănătății persoanelor participante la trafic sau aflate în zona drumului public, protecția drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor respective, a proprietății publice și private, cât și a mediului.

...

Capitolul VI Infracțiuni și pedepse

Articolul 84

„Nerespectarea dispozițiilor privind circulația pe drumurile publice, care întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni, atrage răspunderea penală și se sancționează potrivit prezentei ordonanțe de urgență“

Articolul 87 § 5

„Refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul sau al unui tramvai ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire, sau a examinatorului autorității competente, aflat în timpul desfășurării probelor practice ale examenului pentru obținerea permisului de conducere, de a se supune recoltării probelor biologice sau testării aerului expirat, în vederea stabilirii alcoolemiei ori a prezenței de produse sau substanțe stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani..“

C. Codul Penal

articolul 17

„

Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

(1)Infracțiune este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

(2)Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”

articolul 18

„Faptă care prezintă pericol social în înțelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.

1

și pentru sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse..“

articolul 18

1

„

1)Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege și prin conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

(2)La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.

(3)În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanța poate aplica una dintre sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute la art.

91

.

“

articolul 91

„

Sancțiunile cu caracter administrativ

(1)Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una dintre următoarele sancțiuni cu caracter administrativ:

....

c)amenda de la 10 lei la 1.000 lei.

“

articolul 141

”Legea penală

(1)Prin "lege penală" se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete

“

D. Codul de procedură penală

articolul 10

„

Cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată

(1)Acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă:

.......

B

1

)fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni;

.....

(G) a intervenit.... prescripția ...;

...

(J) există autoritate de lucru judecat ...“

articolul 11

„

Când se constată existența vreunuia din cazurile prevăzute în art.

10

:

1.În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune:

.....

b)scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art.

10 lit. a)-e)

, când există învinuit sau inculpat în cauză;

...“

Articolul 22 § 1

„Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia..“

Articolul 229

„

Învinuitul

(1)Persoana față de care se efectuează urmărirea penală se numește învinuit cât timp nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.

“

articolul 246

„

(1)Copia de pe ordonanța sau rezoluția prin care procurorul dispune încetarea urmăririi penale se comunică persoanei care a făcut sesizarea, învinuitului sau inculpatului si, după caz, altor persoane interesate

.“

articolul 249

„

Cazurile și procedura scoaterii de sub urmărire

(1)Scoaterea de sub urmărirea penală are loc când se constată existența vreunuia dintre cazurile prevăzute în art.

10 lit. a)-e)

și există învinuit sau inculpat în cauză.

.....

(3)În cazul prevăzut în art.

10

lit. b

1

) procurorul se pronunță prin ordonanță

.

articolul 249

1

„.......

(3)Împotriva ordonanței prin care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală în temeiul art.

10

alin. 1 lit. b

1

se poate face plângere în termen de 20 de zile de la înștiințarea prevăzută în art.

246

.

(4)Punerea în executare a ordonanței prin care s-a aplicat sancțiunea cu caracter administrativ a amenzii se face după expirarea termenului prevăzut în alin. 3, iar dacă s-a făcut plângere și a fost respinsă, după respingerea acesteia.

.

articolul 262

„Dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, procedează, după caz, astfel:

...

2

.dă ordonanță prin care:

a)clasează, scoate de sub urmărire sau încetează urmărirea penală potrivit dispozițiilor art.

11

.

articolul 270

„

(1)Urmărirea penală este reluată în caz de:

.......

c)redeschidere a urmăririi penale.

”

articolul 273

„(1)Redeschiderea urmăririi penale în cazul în care s-a dispus încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire are loc dacă ulterior se constată că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.

(2)Redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanță.

„.

articolul 275

„Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.“

articolul 278

„Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție“

articolul 278

1

„După respingerea plângerii făcute conform art.

275

-

278

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art.

277

și

278

, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Plângerea poate fi făcută și împotriva dispoziției de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu“

articolul 415

„(1)Hotărârile instanțelor penale devin executorii la data când au rămas definitive.

(2)Hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta

.“

articolul 441

1

„Executarea mustrării și a mustrării cu avertisment se efectuează conform art.

487

, care se aplică în mod corespunzător, iar executarea amenzii se efectuează potrivit art.

442

și

443

. “

articolul 442

„(1)Amenda judiciară se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o.

(2)Punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care privește aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.

(3)Executarea amenzilor judiciare se face de organul arătat în alineatul precedent

.“

articolul 443

„

(1)Dispoziția din hotărârea penală privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare potrivit art.

442 alin. 2

.

(2)Când obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat s-a dispus prin ordonanță, punerea în executare se face de procuror, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile art.

442 alin. 2

.

(3)Executarea cheltuielilor judiciare se face de către organele care, potrivit legii, execută amenda penală.

.“

res judicata

), și nu deciziile luate de procuror înainte de trimiterea în judecată, cum ar fi, de exemplu, dispunerea scoaterii de sub urmărire penală ( hotărârea nr. 346 din 30 ianuarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și o hotărâre pronunțată la 14 noiembrie 2017 de către Curtea de Apel București).

III. RAPORTUL EXPLICATIV REFERITOR LA PROTOCOLUL 7 la Convenție

„22. ... Conform definiției cuprinse în raportul explicativ al Convenției Europene privind Validitatea Internațională a Hotărârilor Penale, o hotărâre este definitivă „în cazul în care, conform expresiei tradiționale, ea a dobândit putere de lucru judecat.

Acesta este cazul atunci când este irevocabilă, adică atunci când căi de atac ordinare suplimentare nu sunt disponibile sau în cazul în care părțile au epuizat toate căile de atac sau au permis termenului să expire fără să se prevaleze de ele.

...

articolul 4

...

...

29.

Principiul stabilit în această dispoziție se aplică numai după ce persoana a fost definitiv achitată sau condamnată în conformitate cu legea și procedura penală a statului în cauză. Aceasta înseamnă că trebuie să fi existat o decizie finală, așa cum este definită mai sus, în paragraful 22.

IV.

DREPTUL INTERNAȚIONAL RELEVANT

„Nimeni nu va putea fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja condamnat definitiv sau achitat, în conformitate cu legea și procedura penală a fiecărei țări.“

Articolul 31 Regula Generală de interpretare

„ 1. Un tratat este interpretat cu bună-credință în conformitate cu sensul obișnuit care trebuie acordat termenilor tratatului în contextul lor și în funcție de obiectul și scopul său.

(2) Contextul în scopul interpretării unui tratat cuprinde, pe lângă text, inclusiv preambulul și anexele sale:

(a) Orice acord referitor la tratat care a fost încheiat între toate părțile în legătură cu încheierea tratatului;

(b) Orice instrument realizat de una sau mai multe părți în legătură cu încheierea tratatului și acceptat de celelalte părți ca instrument legat de tratat.

(3) Se ține cont, împreună cu contextul de:

(a) Orice acord ulterior între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor acestuia;

(b) Orice practică ulterioară în aplicarea tratatului care stabilește acordul părților cu privire la interpretarea acestuia;

(c) Orice reguli relevante de drept internațional aplicabile în relațiile dintre părți.

(4) Un înțeles special va fi acordat unui termen dacă se stabilește că părțile intenționau astfel. “

Articolul 32

Mijloace suplimentare de interpretare

„Se poate recurge la mijloace suplimentare de interpretare, inclusiv la lucrările pregătitoare ale tratatului și la circumstanțele încheierii acestuia, pentru a confirma sensul rezultat din aplicarea articolului 31 sau pentru a determina semnificația atunci când interpretarea în conformitate cu articolul 31:

(a) Lasă sensul ambiguu sau obscur; sau

(b) conduce la un rezultat care este vădit absurd sau lipsit de rațiune. "

Articolul 33

Interpretarea tratatelor autentificate în două sau mai multe limbi

„1. Când un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul este la fel de autoritar în fiecare limbă, cu excepția cazului în care tratatul prevede sau părțile sunt de acord că, în caz de divergență, un anumit text trebuie să prevaleze.

V. DREPTUL UNIUNII EUROPENE ȘI JURISPRUDENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE

„ Nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit din nou în procesul penal pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat definitiv în cadrul Uniunii în conformitate cu legea.“

„ O persoană al cărei proces a fost decis în cele din urmă într-o parte contractantă nu poate fi urmărită penal în altă parte contractantă pentru aceleași fapte, cu condiția ca, dacă s-a aplicat o sancțiune, aceasta să fi fost executată, este de fapt în curs de executare sau poate să nu mai fie executată în conformitate cu legile părții contractante de condamnare. "

Hüseyin Gözütok și Klaus Brügge

(cauzele conexate C-187/01 și C-385/01, UE: C: 2003: 87, § 31) prevede că „[f]aptul că nici o instanță nu este implicată într-o astfel de procedură și că decizia prin care se încheie procedura nu ia forma unei decizii judiciare nu pune la îndoială această interpretare“, adică nu împiedică aplicarea principiului

ne bis in idem.

Piotr Kossowski v Generalstaatsanwaltschaft Hamburg

din 29 iunie 2016, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE; (Marea Cameră), ECLI: EU: C: 2016: 483) a explicat conceptul de ”soluționare definitivă” a procesului unei persoane, după cum urmează:

“

35.

Aprecierea acestei prime condiții trebuie să fie realizată pe baza dreptului statului contractant care a pronunțat decizia penală în cauză. Astfel, o decizie care, potrivit dreptului statului contractant în care s‑a început urmărirea penală împotriva unei persoane, nu stinge definitiv acțiunea penală la nivel național nu poate constitui, în principiu, un impediment procedural în calea începerii sau a continuării urmăririi penale pentru aceleași fapte împotriva acestei persoane într‑un alt stat contractant (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2008, Turanský, C‑491/07, EU:C:2008:768, punctul 36, și Hotărârea din 5 iunie 2014, M, C‑398/12, EU:C:2014:1057, punctele 32 și 36).

...

...

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 4 PROTOCOLUL 7 LA CONVENȚIE

„1.

Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr‑o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

2.

Dispozițiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată.

3.

Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul articolului 15 din convenție.”

A. Cu privire la admisibilitate

B. Cu privire la fond

47.

Curtea reiterează că garanția consacrată la articolul 4 din Protocolul nr 7 ocupă un loc proeminent în sistemul de protecție al Convenției, astfel cum este subliniat de faptul că nici o derogare de la aceasta nu este permisă în conformitate cu articolul 15 din Convenție în timp de război sau alte situații de urgență publică.

Margus v. Croația

[MC], nr 4455/10, § 114, ECHR 2014 (extracte);..

Serghei Zolotukhin v Rusia

[MC], nr 14939/03, § 58, CEDO 2009;

Nikitin v Russia

, nr. 50178/99, § 35, CEDO 2004-VIII și

Kadušić împotriva Elveției

, nr. 43977/13, § 82, 09 ianuarie 2018). Aspectul repetitiv al procesului sau pedepsei este esențial pentru problema juridică abordată de articolul 4 din Protocolul nr. 7 (a se vedea

Nikitin

, citată mai sus, § 35).

ne bis in idem

: cele două seturi de proceduri trebuie să fie de natură „penală“ (1); acestea trebuie să se refere la aceleași fapte (2); și trebuie să existe dublarea procedurilor (3). Se va evalua fiecare dintre aceste componente,

în parte.

(A) Argumentele părților

(I) Guvernul

(II)

Reclamantul

(B) Aprecierea Curții

ne bis in idem

în conformitate cu articolul 4 § 1 din Protocolul nr 7.

Engel și alții . Olanda

, 08 iunie 1976, § 82 , seria A, nr 22;

A și B v Norvegia

[MC], nr 24130/11 și 29758/11, § 107, 15 noiembrie 2016; și

Ramos Nunes de Carvalho e Sá v Portugalia

[MC], nr. 55391/13 și 2 alte cereri, § 122, 06 noiembrie 2018). Primul criteriu este încadrarea juridică a infracțiunii în temeiul legislației naționale, al doilea este însăși natura infracțiunii, iar al treilea este gradul de severitate al sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o suporte. Al doilea și al treilea criteriu sunt alternative și nu neapărat cumulative.

Acest lucru nu exclude o abordare cumulativă, în cazul în care analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existența unei acuzații penale (a se vedea

Serghei Zolotukhin

, citat mai sus, § 53, și

A și B v Norvegia

, citată mai sus, § 105; a se vedea și

Escoubet v Belgia

[MC], nr. 26780/95, § 32, CEDO 1999 ‑ VII].

Engel

menționate mai sus, impunerea unei amenzi administrative reclamantului pentru infracțiunea de care a fost acuzat este acoperită de conceptul de „procedură penală“.

(i) caracterizarea juridică a infracțiunii, în conformitate cu legislația națională

1

din Codul penal, care stabilea că un act care intră sub incidența legii penale nu constituie o infracțiune, în cazul în care nu a atins nivelul necesar de gravitate, din cauza interferenței minime cu una dintre valorile protejate de dreptul penal și a conținutului său specific (a se vedea punctul 33 de mai sus). În astfel de circumstanțe, procurorul poate decide să întrerupă urmărirea penală și, în loc să impună pedeapsa penală prevăzută în definiția infracțiunii, impune persoanei acuzate altă sancțiune, care a fost, de asemenea, prevăzută în Codul penal, dar a fost desemnată în acesta ca fiind „administrativă“.

indicațiile astfel oferite au doar o valoare formală și relativă (a se vedea, printre multe altele,

Engel și alții

, citată anterior, § 82, și

Serghei Zolotukhin

, citat mai sus, § 53). Prin urmare, Curtea va efectua o analiză mai detaliată a naturii reale a dispoziției interne care formează temeiul juridic al sancțiunii aplicate reclamantului și a gravității acesteia.

(ii) natura efectivă a dispoziției legale aplicabile

Pedeapsa prevăzută pentru săvârșirea infracțiunii definită la articolul 87 § 5 din Ordonanța nr. 195/2002 era severă - între doi și șapte ani de închisoare - și avea drept scop pedepsirea și descurajarea comportamentelor care ar putea submina valorile sociale protejate de lege (a se vedea punctul 32 de mai sus).

Ezeh și Connors c. Regatului Kingdom

[GC], nr. 39665/98 și 40086/98, § 104, CEDO 2003-X). Mai mult decât atât, în al doilea set de proceduri, aceleași acte au fost găsite a fi infracțiune. Curtea acceptă că dispoziția legală pe baza cărora parchetul a urmărit și pedepsit reclamantul prin ordonanța din 7 august 2008 a fost de natură penală.

(III) Gradul de severitate al sancțiunii

Serghei Zolotukhin

, citat mai sus, § 56;.

Grecu v România

, nr 75101/01, § 54, 30 noiembrie 2006.; și

Tomasovic v Croația

, nr. 53785/09, § 23, 18 octombrie 2011).

1

din Codul penal (a se vedea punctul 33 de mai sus). Reclamantul a fost amendat cu 1.000 de lei (lei - aproximativ 250 de euro (EUR) la acel moment) pentru faptele de care era acuzat. Această sumă corespundea amenzii maxime care ar fi putut să fie impusă în temeiul articolului 91 din Codul penal. Deși Codul penal desemnează această pedeapsă ca „administrativă“, scopul amenzii nu a fost acela de a repara prejudiciul cauzat de reclamant, ci să-l pedepsească și să-l descurajeze în comiterea de fapte penale ulterioare (compară cu

Ioan Pop v România

(dec.), nr. 40301/04, § 25, 28 iunie 2011, cauză în care Curtea a constatat că o amendă administrativă de aproximativ 50 de euro aplicată reclamantului în temeiul Ordonanței 195/2002 pentru că nu a oprit și nu a acordat prioritate unui vehicul oficial a fost „penală“ în sensul articolului 6 al Convenției, și cu

Sancaklı v. Turcia

, nr. 1385-1307, § 30, 15 mai 2018, cauză în care Curtea a constatat că o amendă clasificată drept administrativă în legislația turcă, în valoare de aproximativ 62 de euro, a fost „penală“ în sensul articolului 6) . În consecință, deși dreptul intern clasifică amenda aplicată reclamantului ca „administrativă“,

ea are un scop punitiv și descurajant și, prin urmare, este asemănătoare cu o pedeapsă penală.

(IV) Concluzie cu privire la natura procedurii care a condus la ordonanța din 7 august 2008

(A) Argumentele părților

(I) Guvernul

(II) Reclamantul

(B) Aprecierea Curții

Serghei Zolotukhin

(citată mai sus, § 82), Curtea a constatat că articolul 4 din Protocolul nr.7 trebuie să fie înțeles în sensul că interzice urmărirea penală sau judecata pentru a doua „infracțiune“ în măsura în care a luat naștere din fapte identice sau fapte care sunt substanțial aceleași. Această abordare materială a fost reiterată în mod explicit de Curte în cauzele ulterioare (vezi, de exemplu,

Margus

, citată mai sus, § 114;.

A și B v Norvegia

, citată mai sus, § 108; și

Ramda împotriva Franței

, nr. 78477 / 11, § 81, 19 decembrie 2017).

(A) Argumentele părților

(I) Guvernul

Horciag v România

((dec.), nr. 70982/01, 15 martie 2005), și

Sundqvist v Finlanda

((dec.), nr. 75602/01, 22 noiembrie 2005), Guvernul a susținut că ar trebui să se țină seama, de asemenea, de opțiunea disponibilă în dreptul intern, prin care procurorul de rang superior ar putea dispune redeschiderea procedurii penale, o opțiune considerată ca fiind o cale de atac ordinară în sensul jurisprudenței relevante a Curții.

motu proprio

a fost comparabil cu numărul de cazuri în care judecătorul a făcut acest lucru în urma unei plângeri a părții interesate împotriva ordonanței procurorului. Frecvența similară a utilizării ambelor opțiuni a indicat că posibilitatea ca procurorul de rang superior să redeschidă procedurile trebuie să fie recunoscută ca având același statut juridic ca și plângerea depusă de către partea vătămată împotriva ordonanței procurorului, și anume aceea a unei căi de atac ordinare. Referindu-se la statisticile furnizate de diferitele parchete interne, Guvernul a explicat că proporția cazurilor în care deciziile de a întrerupe sau înceta procedurile penale au fost anulate de către procuror sau judecător a fost foarte scăzută, de aproximativ 1%. În cazul intervenției procurorului procentul a fost chiar mai mic, mai puțin de 0,5%.

proprio motu

ar putea fi explicat, în primul rând, de necesitatea de a evita subminarea încrederii publice în calitatea muncii efectuate de procurori și, pe de altă parte, prin cerința să se găsească un echilibru între obiectivul urmărit prin anularea deciziei inițiale și stabilitatea situațiilor juridice create ca urmare a deciziei. În cazul de față procurorul de rang superior a intervenit prompt, la aproximativ cinci luni de la ordonanța din 7 august 2008.

Smirnova și Smirnova v Rusia

(dec.), nr. 46133/99 și 48183/99, 03 octombrie 2002, și

Harutyunyan v Armenia

(dec.), nr. 34334 / 04, 07 decembrie 2006), Guvernul a susținut că numai decizii care tranșează fondul unui caz ar putea constitui autoritate de lucru judecat, și că încetarea procedurilor penale de către un procuror nu constituie nici o condamnare, nici o achitare. În conformitate cu dreptul intern, numai deciziile judecătorești, nu și ordonanțele procurorilor, au fost considerate ca având autoritate de lucru judecat (a se vedea punctele 34 și 35 de mai sus).

Kossowski v Generalstaatwaltschaft Hamburg

(C-486/14, UE:. C: 2016: 483) și

Vladimir Turanský

(C-491/07, EU: C: 2008: 768)), a explicat că, pentru ca o persoană să fie considerată ca o persoană al cărui proces a fost „soluționat definitiv“, a fost necesar, în primul rând, ca urmărirea penală să fie „stinsă în mod definitiv“, o situație care trebuie evaluată pe baza legii statului contractant în care a fost luată decizia de drept penal în cauză. În continuare, referindu-se la hotărârile pronunțate de CJUE în

Filomeno Mario Miraglia

(10 martie 2005, C-469/03, EU: C: 2005: 156);

M.

(5 iunie 2014, în C-398/12, EU: C: 2014: 1057); și

Kossowski

(citată mai sus), Guvernul a menționat că CJUE a decis că, chiar și în cazul în care, în conformitate cu dreptul intern, acțiunea penală a fost stinsă în mod definitiv printr-o decizie, această decizie poate fi calificată ca „finală“ numai în cazul în care aceasta a fost dată după o analiză cu privire la fondul cauzei. În speță, posibilitatea procurorului de a emite o ordonanță în temeiul articolului 10 lit.b

1

din CPP fără a analiza toate aspectele procedurilor penale (a se vedea punctul 33 de mai sus) este un argument în favoarea tezei că ordonanța procurorului din 7 august 2008 nu este „finală“. În plus, articolul 273 § 1 al CPP nu a limitat redeschiderea procedurilor la existența circumstanțelor excepționale sau a descoperirii unor noi dovezi

.

(II) Reclamantul

A și B v Norvegia

(citată mai sus), nu au existat două seturi complementare de proceduri care urmăresc scopuri sociale diferite. În susținerea acestei afirmații a subliniat faptul că, în ambele seturi de proceduri el a fost urmărit penal pentru aceeași infracțiune pedepsită sub aceeași legislație, și că probele administrate au fost aceleași. Al doilea set de proceduri a răsturnat imprevizibil primul set, după o perioadă considerabilă de timp, demonstrând astfel că nu au existat două seturi complementare de proceduri.

1

, 278 și 278

1

CPP pentru introducerea unei plângeri, și că amenda a fost plătită în consecință. În conformitate cu dreptul intern, atât instanțele cât și parchetele publice erau competente să aplice articolele 18

1

și 91 din Codul penal în vigoare la momentul faptelor. Pentru a aplica aceste dispoziții, și mai presus de toate de a impune una dintre sancțiunile prevăzute la articolul 91 din Codul penal, autoritatea competentă era obligată să efectueze o investigație amănunțită a faptelor cauzei și să evaluez comportamentul a persoanei în cauză. Referindu-se la hotărârea pronunțată de CJUE în

Kossowski v Generalstaatwaltschaft Hamburg

(citată mai sus), reclamantul a arătat că, în speța în care a fost emisă ordonanța din 7 august 2008, parchetul a efectuat o investigație aprofundată: acesta a intervievat suspectul și un martor și a făcut propria apreciere a circumstanțelor comiterii faptei, înainte de a decide cu privire la pedeapsa cea mai potrivită pentru a fi aplicată în acest caz. Caracterul detaliat al investigației a însemnat că ordonanța din 7 august 2008 ar trebui să fie caracterizată ca „finală“.

1

din CPP, amenda aplicată a devenit executorie la expirarea a douăzeci de zile, termenul în care el ar fi putut, conform prevederilor CPP, să conteste ordonanța în cauză. Capacitatea de a fi pusă în executare - conform prevederilor legale – a ordonanței la expirarea termenului, a făcut ca ordonanța să fie finală, astfel încât, după punerea sa în executare, urmărirea penală nu ar mai putea fi redeschisă de către parchet în temeiul articolului 273 al CPP.

(B) Aprecierea Curții

Serghei Zolotukhin

, citat mai sus, § 107, cu referințe ulterioare).

(i) Observații preliminare privind dacă cele două seturi de proceduri au fost complementare

A și B v Norvegia

, citată mai sus, § 142).

83. Curtea observă că în cauza

A și B c. Norvegia

(citată mai sus, §§ 126 și 130-34), aceasta a reiterat și a dezvoltat principiul „conexiunii suficient de strânse în fond și în timp” între proceduri : atunci când această conexiune permite cele două seturi de proceduri care trebuie tratate ca făcând parte dintr-un sistem integrat de sancțiuni în conformitate cu dreptul intern în cauză, nu există duplicarea procedurilor, ci mai degrabă o combinație de proceduri compatibile cu articolul 4 din Protocolul nr. 7.

bis

” în conformitate cu articolul 4 din Protocolul nr. 7

bis

“) în sensul articolului 4 din Protocolul nr 7, Curtea va examina dacă ordonanța procurorului din 7 august 2008 a constituit o decizie „finală“, „de achitare sau condamnare“ a reclamantului. În caz afirmativ, Curtea trebuie să stabilească dacă ordonanța dată de procurorul de rang superior la 7 ianuarie 2009, a fost acoperită de excepția prevăzută la articolul 4 § 2 din Protocolul nr 7 și, prin urmare, a reprezentat o redeschidere a cazului compatibilă cu articolul 4 din Protocolul nr 7.

(II) dacă ordonanța din 7 august 2008 a constituit o achitare sau condamnare definitivă.

88.

Curtea constată că articolul 4 din Protocolul nr. 7 prevede că principiul

ne bis in idem

este destinat să protejeze persoanele care au fost deja „achitate sau condamnate definitiv”. Raportul explicativ la Protocolul nr. 7 prevede, prin raportare la articolul 4, că „[principiul] stabilit în această dispoziție se aplică numai după ce persoana a fost definitiv achitată sau condamnată în conformitate cu legea și procedura penală a statului în cauză” (a se vedea punctul 29 din raportul explicativ, citat la punctul 37 de mai sus). Pentru ca o persoană să poată beneficia de protecție în temeiul prezentului articol, decizia finală nu este suficientă; decizia finală trebuie să implice, de asemenea, achitarea sau condamnarea persoanei.

89.

În speță, Curtea trebuie să stabilească în primul rând dacă ordonanța din 7 august 2008 a constituit într-adevăr o achitare sau o condamnare. În acest caz, trebuie să se stabilească dacă ordonanța a fost o decizie „finală” în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7. Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să se efectueze o analiză mai largă a articolului 4 din Protocolul nr.7 având în vedere jurisprudența sa relevantă.

90.

În acest scop, Curtea reiterează că, în calitate de tratat internațional, Convenția trebuie interpretată în lumina regulilor de interpretare prevăzute la articolele 31-33 din Convenția de la Viena din 23 mai 1969 privind dreptul tratatelor (a se vedea

Golder v Regatul Unit

, 21 februarie 1975, § 29, seria A nr. 18 și

Magyar Helsinki Bizottság v Ungaria

[MC], nr. 18030/11, § 118, 8 noiembrie 2016). Astfel, în conformitate cu Convenția de la Viena, Curtea este obligată să verifice sensul obișnuit care trebuie acordat cuvintelor în contextul lor și în funcție de obiectul și scopul dispoziției din care sunt desprinse (a se vedea

Johnston și alții v Irlanda

, 18 decembrie 1986, § 51, seria A nr. 112 și articolul 31 § 1 din Convenția de la Viena, citată la punctul 39 de mai sus).

Soering v Regatul Unit

, 7 iulie 1989, § 87, seria A nr. 161).

Stec și alții v Regatul Unit

(dec.) [MC), nr. 65731/01 și 65900/01, §§ 47-48, CEDO 2005 X și

Magyar Helsinki Bizottság

, citată mai sus , § 120).

(α) În ceea ce privește domeniul de aplicare al conceptelor de „achitare” și „condamnare”

93.Înainte de a detalia conținutul acestor concepte, Curtea consideră util să se analizeze dacă intervenția judiciară în procedură este necesară pentru ca o decizie să fie considerată o „achitare” sau o „condamnare”.

- Dacă intervenția judiciară este necesară

acquitté ou condamné par un jugement

”, în timp ce versiunea în limba engleză a aceleiași dispoziții prevede că persoana trebuie să fi fost „definitiv achitată sau condamnată”. Versiunea franceză indică, așadar, că achitarea sau condamnarea trebuie să provină dintr-un „

jugement

”, în timp ce versiunea engleză nu specifică ce formă ar trebui să ia achitarea sau condamnarea. Astfel, confruntați cu versiuni ale unui tratat care sunt la fel de autentice, dar nu exact aceleași, Curtea trebuie să le interpreteze într-un mod care să le împace în măsura posibilului și care să fie cel mai potrivit pentru a realiza scopul și a atinge obiectul tratatului (a se vedea

The Sunday Times v Marea Britanie

(nr. 1), 26 aprilie 1979, § 48, seria A nr. 30 și articolul 33 § 4 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor).

jugement

” în versiunea franceză a acestui articol nu poate justifica o abordare restrictivă a conceptului de persoană care a fost „achitată sau condamnată”. Ceea ce contează într-un caz dat este că decizia în cauză a fost dată de o autoritate care participă la administrarea justiției în sistemul juridic național în cauză și că această autoritate este competentă în conformitate cu dreptul intern să stabilească și, după caz, să pedepsească ilegalitatea comportamentului de care persoana a fost acuzată. Faptul că decizia nu ia forma unei hotărâri nu poate pune în discuție achitarea sau condamnarea persoanei, întrucât un astfel de aspect procedural și formal nu poate avea o influență asupra efectelor deciziei. Într-adevăr, versiunea engleză a articolului 4 din Protocolul nr. 7 susține această interpretare largă a conceptului. Mai mult, Curtea a adoptat în mod constant o abordare similară pentru a determina efectele unei situații juridice, de exemplu, pentru a stabili dacă procedurile definite ce trec drept administrative în conformitate cu dreptul intern au produs efecte care impun să fie clasificate drept „penale” în cadrul sensului convențional autonom al termenului (a se vedea,

A și B v Norvegia

, citat mai sus, §§ 139 și 148, și

Sergey Zolotukhin

, citat mai sus, § 54-57; a se vedea și

Tsonyo Tsonev v Bulgaria

(nr. 2), nr. 2376/03, § 54, 14 ianuarie 2010, în care Curtea a pornit de la constatarea că decizia primarului de a impune o amendă administrativă reclamantului, care nu a fost contestată în instanțele de judecată și care era executorie, a constituit o decizie definitivă în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7).

În consecință, Curtea consideră că intervenția judiciară nu este necesară pentru existența unei decizii.

- Conținutul conceptelor de „achitare“ și „condamnare“

Marguš

, citată mai sus, § 120, și

Smirnova și Smirnova și Harutyunyan

, ambele citate mai sus). În hotărârea

Horciag

(citată mai sus), Curtea a declarat că „o decizie care confirmă detenția psihiatrică provizorie nu poate fi tratată ca o achitare în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7, ci privește o măsură preventivă care nu implică nici o examinare sau constatare a vinovăției reclamantului. (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Escoubet v Belgia

(citată mai sus) și

Mulot v Franța

(dec.), nr. 37211/97, 14 decembrie 1999) ”.

Allen v Regatul Unit

[MC], nr. 25424/09, § 127, CEDO 2013, un caz privind sfera de aplicare a prezumției de nevinovăție în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție, în care conținutul, și nu forma deciziei, a fost factorul decisiv pentru Curte).

- Considerații specifice în prezenta cauză

99.

În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă în primul rând că prin ordonanța din 7 august 2008 parchetul de pe lângă Judecătoria Focșani a întrerupt procedura penală împotriva reclamantului, impunându-i, de asemenea, o sancțiune administrativă pentru faptele pe care le-a comis. Prin urmare, aceasta nu a fost o simplă ordonanță de scoatere de sub urmărire penală, caz în care articolul 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu ar fi fost, fără îndoială, aplicabil (a se vedea, în acest sens,

Marguš

, citată mai sus, § 120, și

Smirnova și Smirnova

și

Harutyunyan

, ambele citate mai sus).

100.

În cazul de față, în conformitate cu dreptul intern, parchetul a fost chemat să participe la administrarea justiției penale. Procurorul avea competența de a investiga presupusele acțiuni ale reclamantului, audiind un martor și pe suspect în acest scop. Ulterior, el a aplicat regulile de fond relevante prevăzute de dreptul intern; el a trebuit să evalueze dacă cerințele au fost îndeplinite pentru caracterizarea presupuselor fapte ale reclamantului drept infracțiune. Pe baza probelor produse, procurorul a efectuat propria sa evaluare a tuturor circumstanțelor cazului, atât în ​​legătură cu reclamantul privit individual, cât și cu situația faptică specifică. După efectuarea acestei evaluări, din nou în conformitate cu competențele care i-au fost conferite în temeiul dreptului intern, procurorul a decis să renunțe la urmărirea penală, impunând în același timp o pedeapsă reclamantului care avea un scop punitiv și descurajant (a se vedea punctele 11-15 de mai sus). Pedeapsa aplicată a devenit executorie la expirarea termenului pentru o contestație de către reclamant în conformitate cu dreptul intern.

(b) În ceea ce privește natura „finală“ a ordonanței procurorului din 7 august 2008 implicând „condamnarea penală“ a reclamantului

- abordarea Curții în cazurile anterioare comparabile și elaborarea acesteia în sensul prezentei cauze

102.

Curtea observă că, în conformitate cu textul articolului 4 din Protocolul nr. 7, pentru a beneficia de principiul

ne bis in idem

, persoana în cauză trebuie să fi fost „deja achitată sau condamnată definitiv în conformitate cu legea și procedura penală din acel stat”. Prin urmare, acest articol include o trimitere explicită la dreptul statului în care s-a luat decizia în cauză.

Nikitin

, citată mai sus, § 37;

Storbråten

, (dec.), nr. 12277/04, 1 februarie 2007;

Horciag

și

Sundqvist

, toate citate anterior;

Sergey Zolotukhin

, citat mai sus, § 107) că, pentru a determina care a fost decizia „definitivă” în cauzele anterioare, a făcut invariabil referire la criteriul prevăzut în raportul explicativ al Protocolului nr. 7, constatând că o decizie a fost „finală”, indiferent de caracterizarea sa în dreptul intern, după epuizarea căilor de atac„ ordinare” sau la expirarea termenului prevăzut de legislația internă pentru utilizarea lor. Nu sunt luate în considerare remediile pe care Curtea le-a desemnat „extraordinare” pentru a determina care a fost decizia „definitivă” în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (a se vedea

Nikitin

, citată mai sus, § 37-39;

Sergey Zolotukhin

, citată mai sus, § 108;

Sismanidis și Sitaridis v Grecia

, nr. 66602/09 și 71879/12, § 42, 9 iunie 2016; și

Šimkus v Lituania

, nr. 41788/11, § 47, 13 iunie 2017). Cu alte cuvinte, pentru a-și efectua controlul, Curtea nu a ținut cont automat de clasificarea utilizată în dreptul intern pentru a stabili dacă o decizie a fost „definitivă” sau nu: a efectuat propria evaluare a naturii „finale” a unei decizii, cu referire la căile de atac „ordinare” de care dispun părțile.

Sergey Zolotukhin

și

Marguš

(citate mai sus) și, în special, a deciziilor

Horciag

,

Sundqvist

și

Storbråten

(toate citate mai sus), ar putea da impresia că problema caracterului final al unei decizii este reglementată exclusiv de dreptul intern al statului în cauză (pentru o evaluare a aceluiași cadru juridic românesc din punctul de vedere al articolului 6 § 1 din Convenție, privind durata procedurii, a se vedea, de asemenea,

Stoianova și Nedelcu v România

, nr. 77517/01 și 77722/01, CEDO 2005 VIII). Cu toate acestea, referințele la dreptul intern din aceste decizii ar trebui interpretate într-o manieră mai calificată și privite în contextul lor.

Storbråten

(citată mai sus), Curtea a subliniat că ar trebui să se țină seama de dreptul intern pentru a stabili „momentul” când decizia a devenit definitivă. Însăși Curtea a stabilit, în lumina criteriului prezentat în raportul explicativ, care a fost decizia internă „definitivă”, ținând cont de procedurile existente în dreptul intern. În acest caz, legislația internă și aplicarea criteriilor expuse în raportul explicativ au dus la același rezultat: decizia pronunțată de Tribunalul de succesiuni și faliment devenise definitivă în absența unei căi de atac a reclamantului și după expirarea unui astfel de termen prevăzut de legislația internă pentru utilizarea unui remediu „ordinar”.

Horciag

,

Sundqvist

și

Stoianova

și

Nedelcu

(toate citate mai sus) diferă de cazul de față. În

Horciag

, reclamantul a fost subiectul unei decizii de încetare a procedurilor însoțită de o ordonanță de reținere - o măsură preventivă - și nu de o pedeapsă. Cazurile lui

Sundqvist

și

Stoianova

și

Nedelcu

s-au concentrat pe simple ordonanțe de încetare mai degrabă, decât pe decizii care implică „achitarea” sau „condamnarea”. Așa cum am menționat anterior (a se vedea punctul 96 de mai sus), încetarea procesului penal de către un procuror nu constituie o condamnare sau o achitare.

Horciag

(citată mai sus), Curtea a încercat să stabilească dacă hotărârea prin care s-a pronunțat un ordin de detenție psihiatrică provizorie a constituit o decizie finală, făcând referire la regulile de drept intern care reglementează acest concept. A statuat, în special, că „având în vedere natura provizorie a detenției și confirmarea acesteia de către o instanță, redeschiderea procedurii de către parchet în conformitate cu articolul 273 din Codul de procedură penală nu a fost exclusă, chiar dacă urmărirea penală a fost întreruptă anterior”. În consecință, pentru a stabili dacă hotărârea care confirma detenția reclamantului a fost definitivă, Curtea a examinat diferitele concepte stabilite în dreptul material care reglementează natura reținerii psihiatrice și procedura internă pentru a dispune o astfel de măsură.

Storbråten

,

Horciag

și

Sundqvist

(toate citate mai sus) nu pot fi interpretate ca necesitând desemnarea unei decizii ca fiind „finală”, în cazurile de achitare sau condamnare, exclusiv cu referire la dreptul intern. În plus, se notează un numitor comun care se desprinde din jurisprudența sa în acest domeniu în ansamblu: în fiecare caz, Curtea însăși a stabilit care a fost decizia internă „finală” cu referire la raportul explicativ și la diverse concepte prevăzute de dreptul intern.

Nikitin

, citată mai sus, § 39). Reafirmând necesitatea asigurării respectării principiului securității juridice și referindu-se la dificultățile care ar putea apărea în temeiul articolului 4 din Protocolul nr. 7, în cazul în care o decizie judiciară a fost anulată ca urmare a unui remediu „extraordinar”, Curtea nu a luat în considerare decât „căi de atac ordinare” pentru determinarea naturii „finale” a unei decizii în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (a se vedea

Nikitin

, citată mai sus, § 39), în sensul autonom al termenului prevăzut de Convenție (a se vedea

Sergey Zolotukhin

, citat mai sus, § 109).

111.

Prin urmare, Curtea va sublinia importanța acordată mai recent, în cazul

A și B v Norvegia

(citată mai sus), criteriului previzibilității aplicării legii în ansamblu, ca o condiție pentru a accepta că ”procedurile duale” fac parte dintr-un sistem integrat de sancțiuni în conformitate cu dreptul intern fără a da naștere vreunei duplicări a procedurilor („

bis

”) în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 (ibid., §§ 122, 130, 132, 146 și 152). De asemenea, acest criteriu este în întregime relevant pentru natura „finală” a unei decizii, deoarece este condiția de declanșare a aplicării garanției prevăzută la articolul respectiv.

Rohlena v Republica Cehă

[MC], nr. 59552/08, §§ 50 și 64, CEDO 2015, în ceea ce privește articolul 7;

Rotaru împotriva României

[CG], nr. 28341/95, §§ 52-56, CEDO 2000 V;

Bernh Larsen Holding AS și alții vNorvegia

, nr. 24117/08, §§ 123-24 și 134, 14 martie 2013 și

Roman Zakharov v Rusia

[MC], nr. 47143/06, §§ 228-229, CEDO 2015, în ceea ce privește articolul 8;

Centro Europa 7 Srl și Di Stefano v Italia

[MC], nr. 38433/09, § 143, CEDO 2012, în ceea ce privește articolul 10;

Navalnyy v Rusia

[MC], nr. 29580 / 12 și 4 alții, §§ 114 15 și 118, 15 noiembrie 2018, în ceea ce privește articolul 11 ​​

și Lekić v Slovenia

[MC], nr. 36480/07, § 95, 11 decembrie 2018, în ceea ce privește articolul 1 din Protocol Nr. 1, în plus, în ceea ce privește articolul 5 § 1 din Convenție, a se vedea

S., V. și A. v Danemarca

[MC], nr. 35553/12 și alți 2, § 74, 22 octombrie 2018 și

Hilda Hafsteinsdóttir v Islanda

, nr. 40905/98, § 51, 8 iunie 2004).

Klass și alții v Germania

, 6 septembrie 1978, § 68, seria A nr. 28; a se vedea, de asemenea,

Maaouia v Franța

[MC], nr. 39652/98, § 36, CEDO 2000-X;

Kudła v Polonia

[MC], nr. 30210/96, § 152, CEDO 2000-XI și

Stec și alții

, citată mai sus, § 48).

115.

Pentru a decide dacă o decizie este „finală” în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7, trebuie să se stabilească dacă este supusă unui „remediu ordinar”. În stabilirea căilor de atac „ordinare” într-un anumit caz, Curtea va lua drept punct de plecare dreptul intern și procedura. Dreptul intern - atât material, cât și procedural - trebuie să satisfacă principiul securității juridice, care prevede atât ca domeniul de aplicare al unui remediu în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 să fie clar circumscris în timp, cât și ca procedura de utilizare a acestuia să fie clară pentru părțile cărora li se permite să recurgă la remediul în cauză. Cu alte cuvinte, pentru ca principiul securității juridice să fie satisfăcut, un principiu care este inerent dreptului de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune (a se vedea

Nikitin

, citată mai sus, § 39), un remediu trebuie să funcționeze într-o manieră care aduce claritate cu privire la momentul în timp în care o decizie devine definitivă. În special, Curtea observă, în acest context, că cerința unui termen pentru ca un remediu să fie considerat „ordinar” este implicită în formularea raportului explicativ în sine, care afirmă că o decizie este irevocabilă atunci când părțile au permis expirarea „termenului” fără a folosi un astfel de remediu. O lege care conferă o discreție nelimitată uneia dintre părți de a folosi un remediu specific sau de a supune un astfel de remediu unor condiții care dezvăluie un dezechilibru major între părți în ceea ce privește capacitatea lor de a se folosi de acesta ar contracara principiului securității juridice (a se vedea, mutatis mutandis,

Gacon v Franța,

nr. 1092/04, § 34

in fine

, 22 mai 2008).

Engel și alții

, citată mai sus, § 81;

Öztürk v Germania

, 21 februarie 1984, § 49, seria A nr. 73; și

Storbråten

, citate mai sus) și anume de a se asigura că nimeni nu este judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași infracțiune. Dacă acest drept nu ar fi însoțit de o garanție care să permită determinarea deciziei „definitive” într-un anumit caz pe baza unor criterii obiective, acesta ar fi aplicat foarte limitat. Cu toate acestea, dispozițiile articolului 4 din Protocolul nr. 7 trebuie interpretate și aplicate într-o manieră care să facă drepturile practice și eficace, nu teoretice și iluzorii (a se vedea

Artico v Italia

, 13 mai 1980, § 33, seria A nr. 37, și

Sergey Zolotukhin

, citată mai sus, § 80).

- Aplicarea principiilor de mai sus, în prezenta cauză

res judicata

, întrucât acest concept se aplică numai deciziilor judiciare. În mod similar, întrucât ordonanța a fost supusă controlului de către parchetul de rang superior, aceasta nu a fost definitivă în conformitate cu dreptul intern.

1

din CPP prevedea că o ordonanță prin care parchetul a aplicat articolul 10 lit.b

1

din CPP și, prin urmare, a aplicat o pedeapsă, ar putea fi contestată în douăzeci de zile de la data la care persoana în cauză era notificată despre ordonanță. Curtea observă că acest remediu avea o bază legală în dreptul intern. În ceea ce privește calitatea legii care reglementează căile de atac în cauză, trebuie menționat că textul articolului 249

1

era accesibil reclamantului, având în vedere că făcea parte din CPP, care a fost publicat în Monitorul Oficial. Articolul 249

1

precizează în mod clar că, în cazul în care o ordonanță de încetare a procedurilor se bazează pe articolul 10 lit.b

1

din CPP, persoana în cauză putea să o conteste printr-o cale de atac, care trebuia depusă într-un termen stabilit de lege. Dacă nu s-a formulat nici o contestație la expirarea acestui termen, ordonanța devenea executorie.

1

din CPP era direct accesibil reclamantului, care ar fi putut contesta pedeapsa într-un termen clar definit. Dacă reclamantul ar fi considerat de cuviință să recurgă la această cale de atac, aceasta ar fi putut duce la reconsiderarea fondului ordonanței și a sancțiunii aplicate. În consecință, Curtea consideră că acest mijloc de contestare a ordonanței procurorului este asemănător unui remediu „ordinar” în sensul jurisprudenței sale și că trebuie luat în considerare pentru a determina decizia „definitivă” în cazul de față.

1

din CPP și a fost aplicată o sancțiune. Înainte de a putea fi luată o decizie de reluare a procedurii în ultimul scenariu, pedeapsa impusă trebuia anulată. Acest remediu avea, de asemenea, un temei juridic în dreptul intern, iar articolele 270 și 273 din CPC erau accesibile pentru reclamant, întrucât au fost publicate în Monitorul Oficial.

Nikitin

, citată mai sus, §39)