ÖZGÖKÇE v. TURKEY

Decizia nr. 29779/09 Zelal ÖZGÖKÇE împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (a doua secțiune), care așezează la 26 noiembrie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 22 mai 2009, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 28 iunie 2019 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, Zelal Özgökçe, este un cetățean turc, născut în 1979 și trăiește în Johanneshov. A fost reprezentată în fața Curții de domnul K. Yıldız, R. Menon și dna S. Karakaș, avocați care practică la Londra. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ § 1 și al treilea paragraf din Convenția privind nedreptatea procedurii penale din cauza restricției sistemice impuse asupra dreptului de acces la un avocat în cursul stadiului preliminar, în conformitate cu Legea nr. 3842, precum și utilizarea ulterioară de către instanța de judecată a declarațiilor sale luate în absența unui avocat. 10 și 11 din Convenție, reclamantul s-a mai plâns că condamnarea ei pentru aderarea la PKK s-a bazat în principal pe implicarea ei în campania lingvistică și în activitățile sale politice legale. După incapacitatea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 28 iunie 2019, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz s-a încălcat drepturile reclamantului în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească fiecare dintre reclamantul Zelal ÖZGÖKÇE EUR 500 (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxat reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus în așteptarea Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 5 august 2019, reprezentanții reclamantului au indicat că reclamantul nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale, deoarece au constatat că suma oferită de Guvern este prea scăzută. De asemenea, au declarat că Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018 nu poate remedia situația reclamantului. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Curtea reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cazurile aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea declarațiilor de poliție obținute în absența unui avocat pentru condamnarea reclamanților (a se vedea, printre altele, Bayram Koç v. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017; İzzet Çelik v. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05, 13 martie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07 , 13 martie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; și Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018). 12. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și neredresarea ulterioră a Curții de casă a acestei deficiențe, au constituit o încălcare a articolului respectiv. În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§§§ 1 și 3 (c) din Convenție a constituit o satisfacție suficientă pentru prejudiciile morale suportate de reclamanții. 13. Curtea observă, de asemenea, că guvernul a recunoscut în declarația lor unilaterală o încălcare a art. 6 §§ și 3 din Convenție. 14. De asemenea, este important să se rețină faptul că dispozițiile juridice din care s-a abordat problema restricției sistemice privind dreptul la un avocat au fost abrogate prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe, Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, §§§ 27 31, CEDO 2008) și că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005 în care nu există restricții sistemice privind dreptul de acces la un avocat. 15. Curtea remarcă în continuare că, până la 31 iulie 2018, art. 311 § (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților o soluție care implică posibilitatea redeschiserii procedurilor penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145 la 31 Iulie 2018, reclamanții au acum dreptul de a depune o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de Procedură Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale. Prin urmare, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurii în urma unei hotărâri sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (contrast, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele, § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în el, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 16. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită. Prin urmare, se consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de Protocolele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. 17. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 18. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 19. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 20. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se ia această parte din aplicarea listei. În ceea ce privește plângerile în temeiul articolelor 10 și 11 din Convenția 21. Reclamantul s-a plâns că condamnarea sa, în măsura în care s-a bazat pe implicarea ei în campania lingvistică și în activitățile sale politice legale, a încălcat dreptul la libertatea de exprimare și de asociere. 22. Guvernul a susținut că sancțiunile impuse reclamantului aveau o bază juridică, în special art. 314 § 2 din Legea nr. 5237. Ingerența a urmărit obiective legitime în sensul articolului 10 § 2 din Convenție, și anume protecția securității naționale și prevenirea tulburărilor și a criminalității. Potrivit Guvernului, actele reclamantei de distribuire a declarațiilor și de colectare a cererilor nu au constituit singura bază pentru condamnarea ei pentru aderarea la o organizație armată ilegală. În acest sens, Guvernul a afirmat că interferența s-a cauzat de o necesitate socială urgentă și a fost necesară într-o societate democratică. 23. Curtea consideră că această plângere este admisibilă. Cu toate acestea, având în vedere faptele cauzei și constatările sale privind o încălcare a articolului 6 §§ §§ §§ 3 litera (c) din Convenția de mai sus, Curtea consideră că a examinat principala întrebare juridică susținută în prezenta cerere și concluzionează, prin urmare, că nu este necesar să se pronunțe o hotărâre separată cu privire la plângerea reclamantului în temeiul articolelor 10 și 11 din Convenție (a se vedea Ömer Güner) , citat mai sus, §§ 42-44; mutatis mutandis Seyithan Demir c. Turcia , nr. 25381/02 , § 47, 28 iulie 2009 . Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; în ceea ce privește plângerile în temeiul articolului 6 §§ 1 și 3 din convenție; hotărăște că nu este necesară examinarea plângerilor în temeiul articolelor 10 și 11 din convenție; Efectuată în engleză și notificată în scris la 19 decembrie 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele Adjunct Registrului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 29779/09

Zelal ÖZGÖKÇE

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 26

November 2019 as a Committee composed of:

Julia Laffranque,

President,

Ivana Jelić,

Arnfinn Bårdsen,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 22 May 2009,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 28 June 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

1.

The applicant, Ms Zelal Özgökçe, is a Turkish national, who was born in 1979 and lives in Johanneshov. She was represented before the Court by Mr K. Yıldız, R. Menon and Ms S. Karakaș, lawyers practising in London.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention of the unfairness of the criminal proceedings due to the systemic restriction imposed on her right of access to a lawyer during the pre-trial stage, pursuant to Law no. 3842, and the subsequent use by the trial court of her statements taken in the absence of a lawyer. Invoking Articles

10 and 11 of the Convention, the applicant further complained that her conviction for membership of the PKK had been based predominantly on her involvement in the language campaign and her legal political activities.

4.

The application had been communicated to the Government

.

THE LAW

As regards the complaints under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention

5.

After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 28

June 2019 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.

6.

The declaration provided as follows:

“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court.

The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer.

The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article

6 of the Convention.

The Government thus offer to pay each of the applicant Zelal ÖZGÖKÇE EUR

500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.

This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”

7.

By a letter of 5 August 2019 the applicant’s representatives indicated that the applicant was not satisfied with the terms of the unilateral declaration as they found the amount offered by the Government too low. They further stated that the Law no. 7145 of 31 July 2018 could not remedy the applicant’s situation.

8.

The Court reiterates that Article

37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37

§

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

9.

The Court also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.

10.

To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary objections) [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI;

WAZA Sp. z o.o. v. Poland

(dec.), no.

11602/02, 26 June 2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.), no.

28953/03, 18

September 2007).

11.

The Court has established in a number of cases, including cases brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of police statements obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see, among other authorities,

Bayram Koç v.

Turkey

, no. 38907/09, 5 September 2017;

İzzet Çelik v.

Turkey

, no.

15185/05, 23 January 2018;

Canșad and Others v.

Turkey

, no.

7851/05, 13 March 2018;

Girișen v.

Turkey

, no.

53567/07, 13

March 2018;

Ömer Güner v.

Turkey

, no.

28338/07, 4

September 2018; and

Mehmet Duman v.

Turkey

, no.

38740/09, 23 October 2018).

12.

In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§

1 and

3

(c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article

6 §§

1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants.

13.

The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged in their unilateral declaration a violation of Article

6 §§

1

and

3 of the Convention.

14.

It is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further,

Salduz

v. Turkey

[GC], no.

36391/02, §§ 27

‑

31, ECHR 2008) and that a new Code of Criminal Procedure (Law

no.

5271) entered into force on 1 June 2005 in which there is no systemic restriction on the right of access to a lawyer.

15.

The Court further notes that, until 31 July 2018, Article 311 §

1

(f) of the Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of reopening criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or the Protocols thereto. However, following the entry into force of Law

no.

7145 on 31

July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration, as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for the reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (contrast,

Igranov and Others v. Russia

, nos.

42399/13 and

8

others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare

Sroka v. Poland

(dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).

16.

In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it is considered that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its Protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.

17.

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –

which is consistent with the amounts awarded in similar cases

– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see

Jeronovičs v. Latvia

[GC], no. 44898/10, §§

116

‑

118, 5

July 2016).

18.

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article

37 § 1

in fine

).

19.

Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (

Josipović v. Serbia

(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).

20.

In view of the above, it is appropriate to strike this part of the application out of the list.

As regards the complaints under Articles 10 and 11 of the Convention

21.

The applicant complained that his conviction, to the extent that it had been based on her involvement in the language campaign and her legal political activities, had violated her right to freedom of expression and freedom of association.

22.

The Government submitted that the sanction imposed on the applicant had had a legal basis, specifically Article 314 § 2 of Law no.

23.

The Court considers that this complaint is admissible. However, having regard to the facts of the case and its finding of a violation of Articles 6 § 1 and 6 §§ 3 (c) of the Convention above, the Court considers that it has examined the main legal question raised in the present application. It concludes therefore that there is no need to give a separate ruling on the applicant’s complaint under Articles 10 and 11 of the Convention (see,

Ömer Güner

, cited above, §§ 42-44;

mutatis mutandis

,

Seyithan Demir v.

Turkey

, no. 25381/02, §

47, 28 July 2009).

For these reasons, the Court, unanimously,

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases pursuant to Article

37

§

1

(c) of the Convention in so far as it relates to the complaints under Article

6 §§ 1 and 3 of the Convention;

Decides

that there is no need to examine the complaints under Articles

10 and 11 of the Convention;

Done in English and notified in writing on 19 December 2019.

Hasan Bakırcı

Julia Laffranque

Deputy Registrar

President