Decizia nr. 65/2026 — ÎCCJ

Asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Acțiunea disciplinară Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, sub nr. x/J/2024, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 273 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor pârâtului A, judecător în cadrul Curții de Apel X, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a și lit. m din același act normativ.

Soluția instanței disciplinare în primul ciclu procesual Prin hotărârea nr. 9J din 5 iunie 2024, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr.x/J/2024, cu majoritate, s-a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A, judecător în cadrul Curții de Apel X și, în baza art. 273 alin. (l) lit. b din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, s-a aplicat pârâtului sancțiunea disciplinară constând în „diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de 1 an” pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a și lit. m din același act normativ.

A fost exprimată și o opinie separată în sensul respingerii acțiunii disciplinare exercitate de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a și lit. m din Legea nr. 303/2022, ca neîntemeiată. Decizia de casare Prin Decizia nr. 52 din 10 februarie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători a admis recursul declarat de recurentul A, a casat hotărârea instanței disciplinare și încheierile de ședință recurate și a fost trimisă cauza spre rejudecare Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii.

Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii atacate cu recurs Prin Încheierea din camera de consiliu de la 4 iunie 2025, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2024, au fost respinse cererile de recuzare formulate de pârâtul judecător A împotriva judecătorilor B, C, D, E, F, G și H, ca neîntemeiate.

Prin Încheierea de dezbateri de la 4 iunie 2025, a fost respinsă ca neutilă proba testimonială solicitată de pârât (audierea ca martor a procurorului I); a fost încuviințată proba cu înscrisurile depuse de Inspecția Judiciară reprezentând ordinele succesive în baza cărora s-a asigurat continuitatea conducerii Inspecției Judiciare și cererea de blocare de la repartizare a lucrărilor noi, formulată de doamna inspector J; a fost acordat părților cuvântul pe fondul cauzei, fiind amânată pronunțarea la data de 18 iunie 2025. Prin hotărârea nr. 4J din 18 iunie 2025, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2024, cu majoritate, s-a admis acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A, judecător în cadrul Curții de Apel X și, în baza art. 273 alin. (1) lit. b din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, s-a aplicat pârâtului sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de 1 an pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a și lit. m din același act normativ.

Recursul Împotriva hotărârii arătate anterior, pârâtul judecător A a declarat recurs, cauza fiind înregistrată la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sub nr. x/1/2025. În motivarea recursului, recurentul a formulat critici atât sub aspectul legalității procedurii disciplinare, cât și sub aspectul temeiniciei reținerii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 271 lit. a și m) din Legea nr. 303/2022. Sub un prim aspect, recurentul a invocat lipsa unei sesizări valabile a Inspecției Judiciare, arătând că adresa Procurorului General nr. x/C/2023 din 20.09.2023 nu îndeplinea cerințele art. 45 alin. (2) din Legea nr. 305/2022 și ale art. 4 alin. (4) din Normele aprobate prin Ordinul nr. 51/2021, întrucât nu era motivată în fapt și nu putea constitui, prin ea însăși, act de sesizare.

În opinia recurentului, era necesar un act propriu, motivat, al Procurorului General, prin care acesta să își însușească propunerea formulată prin referatul nr. x/II/7/2023 din 19.09.2023. De asemenea, recurentul a susținut că referatul menționat, semnat de un procuror fără funcție de conducere, nu putea angaja Ministerul Public în sesizarea Inspecției Judiciare, iar transmiterea unor acte dintr-un dosar penal aflat în lucru a încălcat caracterul nepublic al urmăririi penale. În aceeași logică, recurentul a arătat că acțiunea disciplinară exercitată prin rezoluția nr. 23-1735/a1 din 04.01.2024 este nulă, întrucât nu a existat o sesizare valabilă care să fundamenteze verificările prealabile și cercetarea disciplinară.

Totodată, a susținut că dispoziția de începere a cercetării disciplinare din 20.10.2023 este lovită de nulitate, în lipsa unui proces-verbal anterior de sesizare din oficiu, conform art. 13 din Normele aprobate prin Ordinul nr. 51/2021. Un alt motiv de recurs a vizat pretinsa încălcare a normelor privind repartizarea aleatorie a sesizării disciplinare. Recurentul a susținut că nu rezultă din dosar că sesizarea ar fi fost repartizată de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare și nici nu există o dovadă certă și verificabilă a repartizării aleatorii către inspectorul judiciar desemnat. În opinia sa, lipsa unei asemenea dovezi afectează însăși imparțialitatea procedurii și atrage nulitatea acțiunii disciplinare.

Recurentul a invocat și incompatibilitatea inspectorului judiciar K, apreciind că acesta se afla în ipoteza prevăzută de art. 42 pct. 5 C. proc. civ., întrucât era parte într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel X, instanță la care recurentul își desfășura activitatea ca judecător. Distinct, recurentul a susținut nulitatea acțiunii disciplinare pentru lipsa confirmării acesteia de către persoana competentă. În esență, a arătat că rezoluția de începere a cercetării disciplinare și rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare nu au fost confirmate de inspectorul-șef al Inspecției Judiciare și nici de inspectorul-șef adjunct, deși, potrivit art. 48 alin. (2), art. 74 alin. (2) și (3) și art. 75 lit. e din Legea nr. 305/2022, precum și potrivit ordinelor interne incidente, confirmarea trebuia realizată de persoanele expres abilitate.

Recurentul a contestat legalitatea semnării și confirmării actelor de către alți inspectori judiciari, susținând că ordinele invocate nu puteau deroga de la lege și nici nu justificau înlocuirea inspectorului-șef sau a inspectorului-șef adjunct. În cadrul aceleiași critici, recurentul a susținut că Secția pentru judecători a Consiliului Superior la Magistraturii a valorificat nelegal înscrisul din 19 decembrie 2023 privind pretinsa solicitare de blocare de la repartizarea lucrărilor noi formulată de inspectorul judiciar J. În opinia sa, acest înscris nu putea fi avut în vedere, deoarece nu fusese indicat de Înalta Curte, în decizia de casare, printre înscrisurile în raport de care trebuia realizată rejudecarea, existând totodată dubii cu privire la data, proveniența și semnătura de aprobare a acestuia.

Recurentul a mai invocat nelegala alcătuire a instanței disciplinare care a pronunțat încheierile din 4 iunie 2025 și hotărârea nr. 4J din 18 iunie 2025. Acesta a arătat că membrii completului se aflau în incompatibilitate, întrucât se pronunțaseră anterior, prin hotărârea nr. 9J din 5 iunie 2024, asupra acelorași aspecte esențiale, respectiv asupra probelor, motivelor de nulitate, apărărilor formulate și acțiunii disciplinare exercitate. De asemenea, recurentul a invocat prescripția răspunderii disciplinare, susținând că a fost sancționat pentru fapte săvârșite cu mai mult de doi ani anterior datei de 4 ianuarie 2024, data exercitării acțiunii disciplinare, cu încălcarea art. 47 alin. (7) din Legea nr. 305/2022.

Un alt set de critici a vizat caracterul pretins represiv al acțiunii disciplinare. Recurentul a susținut că actele de cercetare disciplinară și acțiunea disciplinară sunt nule deoarece au fost exercitate cu încălcarea Legii nr. 361/2022 privind protecția avertizorilor în interes public, precum și cu încălcarea art. 21 și art. 51 din Constituție, a art. 3 6, 8, 10 și 34 din Convenția europeană a drepturilor omului și a art. 2 și art. 19 alin. (1) T.U.E., coroborate cu Decizia 2006/928. În esență, recurentul a arătat că a fost cercetat disciplinar pentru cereri, plângeri și petiții prin care a reclamat pretinse abuzuri și infracțiuni săvârșite împotriva sa, demersuri pe care le califică drept exercitare legitimă a dreptului la petiționare, a dreptului de acces la justiție și a drepturilor conferite avertizorului de integritate.

Recurentul a mai arătat că actele de cercetare disciplinară s-au întemeiat pe Ordinul inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. 51/2021, pe care îl consideră afectat de nulitate în raport cu hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 11 mai 2023, pronunțată în cauza C-817/21. În opinia recurentului, ca efect al acestei hotărâri, actele normative și individuale emise de conducerea Inspecției Judiciare, inclusiv cele privind organizarea și desfășurarea lucrărilor de inspecție, nu puteau fundamenta în mod valabil cercetarea disciplinară. Pe fond, recurentul a criticat aplicarea în timp a dispozițiilor Legii nr. 303/2022, susținând că pretinsele fapte reținute în sarcina sa au fost săvârșite anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, întrucât ultima faptă indicată ar fi fost comisă la 15 noiembrie 2022, iar Legea nr. 303/2022 a intrat în vigoare la 16 decembrie 2022, recurentul a apreciat că exercitarea acțiunii disciplinare și sancționarea sa în temeiul art. 271 lit. a și m), respectiv art. 273 alin. (1) lit. b din această lege, contravin principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 C. civ. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. a din Legea nr. 303/2022, recurentul a susținut că nu a încălcat regimul incompatibilităților și interdicțiilor, întrucât nu a desfășurat activități specifice profesiei de avocat și nu a acționat în numele ori în interesul altei persoane.

Potrivit susținerilor sale, cererile, plângerile și memoriile formulate în dosarul nr. x/P/2022 al P.Î.C.C.J. – S.U.P.C. au fost făcute în nume propriu, pentru protejarea propriilor drepturi și interese legitime, în contextul în care pretindea că fusese vătămat prin faptele cercetate în acea cauză penală. Recurentul a arătat că a solicitat audierea sa, a formulat plângeri împotriva tergiversării și contestație privind durata procesului penal, tocmai pentru că nu primise răspuns la cererile sale. A susținut că, dacă nu ar fi avut calitate procesuală ori un interes legitim, cererile i-ar fi fost respinse ca inadmisibile sau ar fi fost sesizate organele competente, ceea ce nu s-a întâmplat. Totodată, a invocat faptul că referatul întocmit pentru audiența acordată de Procurorul General confirma existența unei calități procesuale în dosarul penal menționat.

Recurentul a subliniat că demersurile sale nu puteau profita unei alte persoane și nu reprezentau acte de asistență sau reprezentare juridică. În consecință, a susținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare privind încălcarea incompatibilităților și interdicțiilor. În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 271 lit. m din Legea nr. 303/2022, recurentul a susținut că nu și-a folosit funcția de judecător pentru a obține un tratament favorabil sau preferențial din partea autorităților. Acesta a arătat că toate cererile și memoriile au fost depuse prin mijloace obișnuite, la registraturile unităților de parchet sau prin e-mail, la adrese oficiale și publice, în aceleași condiții accesibile oricărui cetățean.

Recurentul a mai susținut că menționarea calității sale de judecător era justificată de împrejurarea că pretinsele fapte reclamate ar fi avut legătură cu activitatea sa profesională sau ar fi fost percepute în exercitarea acestei activități. În opinia sa, simpla indicare a funcției ori a mediatizării activității profesionale nu poate echivala cu folosirea funcției pentru obținerea unui avantaj, câtă vreme nu a solicitat un tratament preferențial și nu a ieșit din cadrul legal comun aplicabil oricărui petent. În concluzie, recurentul a susținut că hotărârea atacată este nelegală atât pentru motive de nulitate care afectează sesizarea, repartizarea, cercetarea și exercitarea acțiunii disciplinare, cât și pentru greșita reținere a abaterilor disciplinare.

În opinia sa, demersurile imputate au reprezentat exclusiv exercitarea dreptului la petiționare, a dreptului de acces la justiție și, după caz, a drepturilor specifice avertizorului de integritate, fără ca acestea să poată fi calificate drept activitate avocațială ori folosire nelegală a funcției de judecător. Decizia revizuită Prin decizia nr. 150 din 20 octombrie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători a respins recursul declarat de recurentul A împotriva încheierilor de ședință din 4 iunie 2025 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2024, ca nefondat. A admis recursul declarat de recurentul A împotriva Hotărârii nr. 4J din 18 iunie 2025 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2024.

A casat hotărârea atacată și rejudecând, a respins acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva recurentului A pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare [actual art. 271 lit. a din Legea nr. 303/2022], ca neîntemeiată. A admis acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva recurentului A pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare [actual art. 271 lit. m din Legea nr. 303/2022].

În baza art. 100 alin. (1) lit. b din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, a aplicat recurentului A sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 25% pe o perioadă de un an pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. n din Legea nr. 303/2004, republicată, [actual art. 271 lit. m din Legea nr. 303/2022]. În motivare, Înalta Curte a pornit de la statuările obligatorii stabilite în Decizia nr. 52 din 10 februarie 2025, reținând că procedurii disciplinare îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 305/2022 și, în măsura compatibilității, Normele privind efectuarea lucrărilor de inspecție aprobate prin Ordinul inspectorului-șef nr. 51/2021, iar judecata în fața Secției se completează cu dreptul comun (C. proc.

civ.) în condițiile legii speciale. Înalta Curte a analizat și a respins, în esență, criticile care vizau: pretinsa lipsă a unei sesizări valabile, pretinse neregularități privind repartizarea aleatorie a lucrării la Inspecția Judiciară, precum și susțineri legate de avizarea/confirmarea rezoluțiilor în cadrul IJ ori alte pretinse nelegalități ale actelor prealabile. Concluzia instanței a fost că nu se justifică anularea acțiunii disciplinare pentru vicii procedurale de natura celor invocate, iar încheierile din 4 iunie 2025 sunt legale. Înalta Curte a precizat că încadrarea juridică „ratione temporis” a faptelor se circumscrie Legii nr. 303/2004 (inclusiv sub aspectul sancțiunilor), iar argumentul privind „non reformatio in pejus” nu împiedică stabilirea calificării juridice corecte (regula interzice doar agravarea situației în propria cale de atac, nu recalificarea juridică a situației de fapt).

Pe fondul abaterii prevăzute de la art. 99 lit. b Legea 303/2004 [actual art. 271 lit. a Legea 303/2022], instanța disciplinară a reținut, în esență, că judecătorul ar fi încălcat incompatibilități/interdicții (inclusiv prin „erijarea” într-un apărător și demersuri ce ar semăna cu activitatea unui avocat). Înalta Curte a constatat însă că, în concret, nu este realizat elementul material al abaterii: demersurile efectuate nu au caracterul unei activități specifice avocatului, iar magistratul a acționat în convingerea că ar avea o anumită calitate procesuală în contextul dosarului penal vizat. Prin urmare, abaterea nu este întrunită, iar acțiunea disciplinară a fost respinsă sub acest capăt.

Pe fondul abaterii de la art. 99 lit. n Legea 303/2004 (actual art. 271 lit. m Legea 303/2022), Înalta Curte a delimitat ipoteza relevantă: folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților, în afara cadrului legal aplicabil tuturor și a constatat că judecătorul, în cereri/memorii/petiții, a invocat în mod repetat funcția de judecător (CAB) și notorietatea profesională (dosare importante, pedepse mari, cauze mediatizate), în contextul unor demersuri menite să urgenteze/impulsioneze soluționarea dosarului penal (plângeri, audiență, reunire etc.), deși nu avea calitatea de participant în acel proces penal. Instanța a subliniat că textul abaterii nu condiționează existența faptei de obținerea efectivă a avantajului; este suficientă folosirea funcției, în afara cadrului legal, în scopul unui tratament favorabil.

Este valorificată și împrejurarea că, printr-o încheiere penală anterioară (încheierea nr. 7/10.01.2023, dosar nr. x/1/2022), se stabilise cu autoritate de lucru judecat lipsa interesului procesual personal al magistratului într-unul dintre demersuri, ceea ce întărește concluzia depășirii cadrului legal. Cu privire la individualizarea sancțiunii și efectul casării, în condițiile în care s-a constatat că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare de la art. 99 lit. n, actual art. 271 lit. m, Înalta Curte a casat hotărârea disciplinară atacată și rejudecând, a menținut o sancțiune de tip pecuniar (diminuarea indemnizației lunare brute cu 25% pe 1 an), apreciată ca adecvată gravității conduitei astfel calificate.

Cererea de revizuire Împotriva acestei decizii, la 19 noiembrie 2025, recurentul a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, respectiv existența unor hotărâri potrivnice prin care s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Autorul căii extraordinare de atac a susținut că decizia nr. 52 din 10 februarie 2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Complet de 5 judecători și decizia nr. 150/20.10.2025 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Complet de 5 judecători, dată în dosarul nr. x/1/2025, sunt potrivnice și încalcă puterea de lucru judecat a soluției anterioare.

Revizuentul a dezvoltat noțiunea de „efect pozitiv al autorității de lucru judecat”, arătând că nu este vorba doar despre identitate de părți/obiect/cauză, ci despre obligativitatea instanței ulterioare de a respecta statuările anterioare asupra unei chestiuni tranșate definitiv, cu referire la decizia nr. 17/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii. În motivarea susținerii privind încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei nr. 52 din 10 februarie 2025, revizuentul a arătat că decizia nr. 150 din 20 octombrie 2025 ar fi ignorat și contrazis dezlegările date prin decizia nr. 52 din 10 februarie 2025, care analizase legalitatea exercitării acțiunii disciplinare prin raportare la documentele Inspecției Judiciare.

Revizuentul susține că decizia nr. 52/2025 a stabilit că exercitarea acțiunii disciplinare s-a realizat în temeiul unei rezoluții a inspectorului-șef, că legalitatea acțiunii a fost analizată prin raportare la documentele Inspecției Judiciare și că s-a avut în vedere rezoluția nr. 23-x/1/04.01.2024 privind exercitarea acțiunii disciplinare. Prin decizia nr. 150/2025, revizuentul susține că instanța ar fi reinterpretat sau ignorat aceste dezlegări, că ar fi reținut existența unor vicii (legate de rezoluția 23-1735/1) fără a respecta statuările anterioare, că a analizat din nou chestiuni deja tranșate (legalitatea exercitării acțiunii disciplinare) și că ar fi pronunțat o soluție contrară în lipsa unui cadru legal care să permită reaprecierea.

În concluzie, susține revizuentul, există hotărâri potrivnice în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Revizuentul a detaliat criticile privind nelegalitatea exercitării acțiunii disciplinare, arătând că rezoluția nr. 23-x/1/04.01.2024 a fost emisă în contextul în care inspectorul judiciar K era sancționat disciplinar (suspendare din funcție) prin hotărâri ale Curții de Apel Y (sentința nr. 121/17.10.2023 și nr. x/6/2023); or, acesta ar fi continuat activitatea, inclusiv exercitarea acțiunii disciplinare, deși era suspendat din funcție. Rezoluția ar fi fost emisă la aceeași dată cu un alt act, menționează și nr. 52/10.02.2025 și face referiri la acte administrative și lucrări IJ. Se invocă faptul că lucrarea ar fi fost aprobată doar pentru clasare inițial, că ulterior ar fi fost „validată” pentru exercitarea acțiunii disciplinare, ceea ce înseamnă că s-ar fi produs o schimbare de soluție fără temei legal.

Or, arată revizuentul, aceste aspecte au fost deja analizate și că decizia nr. 150/2025 a ignorat cadrul factual stabilit anterior. Cu privire la lipsa competenței / depășirea limitelor sesizării, revizuentul a susținut că în dosarul x/P/2022 al P.I.C.C.J. nu ar fi avut calitatea de suspect sau inculpat, că nu ar fi existat ordonanță de punere în mișcare a acțiunii penale și că nu ar fi fost comunicată oficial nicio soluție de clasare sau trimitere în judecată. În aceste condiții, revizuentul apreciază consideră că folosirea acestor elemente pentru fundamentarea răspunderii disciplinare a fost nelegală și că instanța ar fi analizat acte inexistente sau fără valoare juridică în raport cu persoana sa.

Cu privire la nulitatea actelor administrative și lipsa motivării, revizuentul a susținut că rezoluțiile IJ au fost emise cu încălcarea normelor privind competența și forma, că deciziile ulterioare s-ar fi întemeiat pe acte care nu existau juridic (ex. clasare sau redeschidere fără comunicare) și că anumite adrese și corespondențe ar fi fost redactate sau utilizate fără a avea suport legal (menționează adresă semnată de judecătoarea L). În ceea ce privește abaterea disciplinară reținută în sarcina sa, revizuentul a susținut că deși sancționarea sa a avut în vedere nerespectarea hotărârilor CSM / IJ, în opinia sa condițiile legale nu erau îndeplinite, pentru că faptele nu ar fi întrunit elementele constitutive ale abaterii disciplinare.

În motivarea căii extraordinare de atac, s-a mai susținut și încălcarea art. 6 CEDO – contradictorialitate și egalitate de arme. În dezvoltarea acestor critici, s-a arătat că instanța nu a analizat apărările esențiale ale recurentului, că anumite aspecte au fost reținute fără a-i fi comunicate sau fără posibilitatea de a le combate, iar procedura disciplinară a fost calificată formal ca fiind disciplinară, dar în realitate ar avea caracter penal în sens autonom CEDO, impunând garanții sporite. A invocat jurisprudența CEDO, respectiv decizia nr. 250/2019 CCR și cauza Andrei contra României. Cu privire la prescripția răspunderii disciplinare, s-a arătat că termenul de prescripție de 4 ani și 6 luni ar fi fost împlinit, că instanța nu ar fi analizat corespunzător acest aspect și că ar fi existat o reluare a analizei în contradicție cu statuările anterioare.

În final, revizuentul a solicitat admiterea revizuirii, anularea hotărârii nr. 150/20.10.2025, constatarea încălcării autorității de lucru judecat a deciziei nr. 52/10.02.2025 și reanalizarea cauzei cu respectarea dezlegărilor anterioare. Apărările părților Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire. A susținut lipsa triplei identități, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile pentru autoritatea de lucru judecat, care presupune aceleași părți, același obiect și aceeași cauză. Prin decizia a cărei anulare se solicită, instanța a admis recursul, a casat hotărârea și a trimis cauza spre rejudecare, pentru ca instanța disciplinară să analizeze legalitatea sesizării, să verifice condițiile procedurii disciplinare și să reanalizeze apărările recurentului.

Din această perspectivă, nu există hotărâri potrivnice, deoarece procesul disciplinar se finalizează printr-o singură hotărâre finală. Prin cererea de revizuire, au fost invocate și alte dosare; cu privire la Dosarul nr. x/44/2018, intimata a arătat că obiectul acestuia este diferit, respectiv anularea unei rezoluții de clasare. La rândul său, dosarul nr. x/46/2024 a avut ca obiect o plângere penală, fără legătură cu abaterea disciplinară. În fine, dosarul nr. x/1/2016 a avut ca obiect răspunderea disciplinară a altui magistrat, fiind lipsă identitate de părți. În concluzie, intimata a susținut că nu există identitate de obiect/cauză/părți. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători Analizând cererea de revizuire dedusă judecății, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru considerentele arătate în continuare.

Prin cererea de revizuire formulată, revizuentul a invocat motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța a interpretat/aplicat greșit dispozițiile legale privind cerințele de admisibilitate ale cererii de revizuire, încălcând astfel normele referitoare la autoritatea de lucru judecat. Concret, revizuentul a arătat că Decizia nr. 150 din 20 octombrie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/1/2025 ar fi contrară și ar fi ignorat dezlegările cuprinse în Decizia nr. 52 din 10 februarie 2025 pronunțată de același complet în dosarul nr. y/1/2025, în care s-a dispus casarea hotărârii instanței disciplinare și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că: „Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”, să concretizeze și pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă íntr-un litigiu ulterior. În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă dezlegată anterior, așa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Reglementarea ipotezei de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a impus pentru a înlătura încălcarea principiului autorității de lucru judecat. Potrivit acestui text, revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi promovată dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat. Conform art. 430 C. proc.

civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

(5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire íși păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”. Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți. Prin sintagma „aceeași pricină” se întelege întrunirea condiției triplei identități cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat al celei dintâi. Textul nu este aplicabil dacă prin hotărârile invocate nu s-au soluționat cereri de chemare în judecată diferite, ci ele au fost pronunțate în cadrul aceluiași proces, în faze sau cicluri procesuale diferite.

Aceasta deoarece în cadrul aceluiași proces nu se poate ajunge la hotărâri potrivnice, întrucât, chiar dacă, în diferite faze sau cicluri procesuale, soluțiile pot fi diferite de cele anterioare, în final o singură hotărâre pune capăt judecății. Condiția contrarietății de hotărâri vizează acele hotărâri care în dispozitivul lor cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire și care au fost pronunțate în procese diferite, ea nefiind îndeplinită în situația în care soluțiile contrare au fost pronunțate în aceeași cauză, în cadrul aceluiași ciclu procesual, când hotărârea dată în recurs o infirmă pe cea dată în fond. Or, în speță, analizând hotărârile pe care revizuentul le consideră contrare în cadrul motivului de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., se constată că această condiție de admisibilitate a cererii nu este îndeplinită. Revizuentul a invocat contrarietatea dintre decizia nr. 52 din 10 februarie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în dosarul nr. y/1/2025 și decizia nr. 150 din 20 octombrie 2025 pronunțată de același complet în dosarul nr. x/1/2025.

Or, pretinsa contrarietate vizează două hotărâri judecătorești pronunțate în etape procesuale distincte ale aceleiași pricini: decizia nr. 52/10.02.2025 a fost pronunțată în primul ciclu procesual, în cadrul recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 9J din 5 iunie 2024 a Consiliului Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2024, dispunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare, iar decizia nr. 150/20.10.2025 a fost pronunțată în cel de-al doilea ciclu procesual, în cadrul recursului declarat împotriva Hotărârii nr. 4J din 18 iunie 2025 a aceleiași instanțe disciplinare, pronunțată tocmai în rejudecarea dispusă prin decizia nr. 52/10.02.2025, în raport de care se invocă contrarietatea.

Astfel, hotărârile despre care se susține că ar fi contradictorii în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost pronunțate în exercitarea căilor de atac de care revizuentul a uzat conform legii, în cadrul aceluiași dosar disciplinar (nr. x/J/2024 CSM), nefiindu-le deci aplicabile dispozițiile legale anterior citate. Prin urmare, în cauză nu poate fi reținută incidența art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Soluția se impune cu atât mai mult cu cât decizia nr. 52/10.02.2025 nu a tranșat definitiv fondul raportului juridic litigios, ci a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare. Dezlegările obligatorii cuprinse în această decizie produc efecte juridice prin mecanismul specific prevăzut de art. 501 alin. (1) C. proc.

civ., iar nu prin cel al autorității de lucru judecat consacrat de art. 430 din același cod. Remediul procesual adecvat pentru pretinsa nerespectare a dezlegărilor obligatorii nu era revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, ci invocarea criticilor aferente în cadrul noului recurs, ceea ce, de altfel, revizuentul a și întreprins, prin exercitarea recursului ce a determinat pronunțarea deciziei nr. 150/2025. Pe lângă condiția analizată, Înalta Curte reține, în acord cu apărările intimatei Inspecția Judiciară formulate prin întâmpinare, că nu este îndeplinită nici condiția existenței triplei identități (de părți, obiect și cauză) în sensul art. 431 C. proc. civ., în raport cu hotărârile pronunțate în celelalte dosare invocate de revizuent – dosarele nr. x/44/2018 (anularea unei rezoluții de clasare), nr. x/46/2024 (plângere penală) și nr. x/1/2016 (răspunderea disciplinară a altui magistrat).

Aceste dosare privesc litigii cu un obiect și o cauză diferite de procedura disciplinară de față, astfel încât hotărârile pronunțate în cuprinsul lor nu pot intra în relație de contrarietate cu decizia atacată. Potrivit dispozițiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază. Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci se verifică exclusiv aspecte procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

În consecință, în actualul stadiu procesual nu pot forma obiectul analizei criticile substanțiale formulate de revizuent cu privire la: fondul abaterii disciplinare reținute în sarcina sa, legalitatea procedurii desfășurate în fața Inspecției Judiciare (legalitatea rezoluțiilor, competența inspectorilor, actele premergătoare), respectarea garanțiilor procesuale prevăzute de art. 6 CEDO ori împlinirea termenului de prescripție a răspunderii disciplinare; verificarea acestor aspecte ar presupune o reexaminare a temeiniciei și legalității deciziei atacate pe fond, ceea ce excedează limitelor controlului de admisibilitate al revizuirii.

Înalta Curte are în vedere, totodată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante”. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu” (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, § 23–24).

În deplină concordanță cu apărările intimatei Inspecții Judiciare, care a arătat prin întâmpinare că argumentele revizuentului reprezintă în realitate critici ale hotărârii, vizând reaprecierea probelor și tind la modificarea soluției pe fond – ceea ce nu este permis prin intermediul căii extraordinare de atac a revizuirii, strict limitată la cazurile și condițiile expres reglementate de lege – Înalta Curte observă că, în realitate, prin criticile formulate, revizuentul tinde la o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce ar aduce atingere principiului res judicata, a cărui respectare impune ca exercitarea revizuirii să nu presupună o nouă judecată a cauzei. Înalta Curte reiterează că revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

În concluzie, se reține că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar Înalta Curte, în temeiul art. 513 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A împotriva deciziei nr. 150 din 20 octombrie 2025 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/1/2025. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2026.