3ra-409/26 — Anularea actulului administrativ și obligarea emiterii actului administrativ favorabil

La 15 ianuarie 2025 Amadin Maureen Osariemen, prin intermediul avocatului Alexandru Cebanaş a depus acțiune în contencios administrativ împotriva Inspectoratului General pentru Migraţie privind anularea deciziei nr. 7856/24/DAA din 17 decembrie 2024, obligarea pârâtului să-i acorde statutul de refugiat, încasarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii s-a indicat că, prin decizia nr. 7856/24/DAA din 17 decembrie 2024 a Direcţiei azil şi apatridie a Inspectoratului General pentru Migraţie al MAI, a fost respinsă cererea de azil înaintată de Amadin Maureen Osariemen. A indicat că s-a născut în orașul XXXXX, XXXXX. Este cetăţeana XXXXX, de naţionalitate este XXXXX şi este de religie XXXXX.

Reclamanta consideră că, interviul din în cadrul Inspectoratului General pentru Migraţie, a avut loc în mod tendenţios, cu încălcarea dreptului la apărător, or, la etapa interviului trebuia să-i fie desemnat un avocat din oficiu datorită lipsei resurselor pentru aşi angaja un avocat prin contract. Afirmă că a obţinut avocat abia la data de 18 decembrie 2024, adică după emiterea refuzului în acordarea azilului de către Inspectoratul General pentru Migraţie.

Reclamanta a declarat că Decizia nr. 7856/24/DAA din 17 decembrie 2024 a Direcţiei Azil şi Apatridie a Inspectoratului General Pentru Migraţie al MAI, este nemotivată şi este pasibilă anulării, deoarece este ilegală în fond, fiind emisă contrar prevederilor Legii nr. 270 privind azilul în Republica Moldova.

La fel, reclamanta a comunicat că cererea de azil depusă, nu a fost examinată complex şi obiectiv. Totodată, decizia emisă pe marginea cererii de azil depusă de reclamanta Amadin Maureen Osariemen, nu este una imparţială şi obiectivă, or au fost încălcate toate principiile şi rigorile referitor la examinarea unei cereri de azil, nefiind expuse clar în baza căror argumente nu se admite cererea de azil şi faptul că nu toate riscurile invocate în cadrul interviului au fost notate şi nici analizate minuţios.

În susținerea cererii de chemare în judecată s-a menţionat că autoritatea publică pârâtă nu a examinat sub nici o formă declaraţiile reclamantei din cadrul 1 interviului, indicându-se că din motive neclare nu au fost notate şi nici supuse analizei prin prisma riscurilor existente invocate, ceea ce constituie o încălcare gravă a dreptului la o procedură obiectivă şi imparţială referitor la examinarea cererilor de azil.

Astfel, s-a făcut trimitere la prevederile art. 17 alin. (1) din Legea privind azilul, potrivit căruia statutul de refugiat se recunoaşte, la solicitare, străinului care, în virtutea unei temeri bine întemeiate de a fi persecutat pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se află în afara ţării a cărei cetăţenie o deţine şi care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu doreşte să se pună sub protecţia acestei ţări; sau care, nedeţinând nici o cetăţenie şi găsindu-se în afara ţării în care îşi avea domiciliul legal şi obişnuit, ca urmare a unor astfel de evenimente, nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă”.

S-a reţinut că, în conformitate cu art. 42 din Legea privind azilul, la soluţionarea cererilor de azil, autorităţile competente au obligaţia să cerceteze toate aspectele relevante ale cererii de azil, în colaborare cu solicitantul, după caz, sau la solicitarea acestuia.

În context, s-a menţionat faptul că autoritatea publică pârâtă nu a examinat în general cererea de azil depusă de către reclamanta Amadin Maureen Osariemen, fiind luate ca bază informaţiile prezentate de SIS referitor la solicitanta de azil în baza cărora a fost examinate riscurile şi a fost emisă decizia, cu atât mai mult, atragerea unui avocat garantat de stat în privinţa apărării intereselor acesteia la etapa interviului în care aceasta să beneficieze de consultanţă şi informare adecvată referitor la procedura respectivă, care este una complexă şi necesită o cercetare multiaspectuală a tuturor circumstanţelor cauzei.

Suplimentar, s-a afirmat că, în decizia contestată lipseşte atât cercetarea tuturor aspectelor relevante ale cererii de azil, prevăzută de art. 42 al Legii nr. 70, cât şi întemeierea autorităţilor competente pe evenimente care au avut loc anterior părăsirii ţării de origine, cât şi pe cele care s-au desfăşurat ulterior părăsirii ţării sale de origine, care este obligatorie în virtutea prevederilor art. 48 al aceleiaşi Legi 270.

Reclamanta a invocat că, în decizie se menţionează că în momentul părăsirii teritoriului XXXXX nu existau riscuri, astfel consideră că este un argument vag şi lipsit de temeinicie, deoarece situaţia descrisă de reclamantă a fost cu totul alta decât cea notată la rubrica „Declaraţiile solicitantului de azil”.

În concluzie, reclamanta a indicat că în motivarea deciziei de respingere se observă faptul că Direcţia Azil şi Apatridie a Inspectoratului General pentru Migraţie al MAI nu a efectuat o verificare minuţioasă a cererii solicitantei de azil, de oferire a unei protecţii pe teritoriul Republicii Moldova. 2

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că, potrivit notelor de interviu, reclamanta Amadin Maureen Osariemen a comunicat că la 19 august 2024, a plecat din XXXXX în Republica Moldova din motive economice. Amadin Maureen Osariemen a menţionat, că în XXXXX în urma alegerilor prezidenţiale au apărut multe conflicte interne între diferite grupări. Urmare a acestor conflicte a scăzut economia ţării, nu era de lucru, lipseau produse alimentare.

Tot din nota de interviu întocmită la 04 octombrie 2024, la sediul Inspectoratului General pentru Migraţie, se atestă că reclamanta a declarat că nu a fost ameninţată personal în ţara de origine, nu face parte dintr-un partid politic, nu a suferit vreo condamnare în ţara de origine, nu a fost arestată, reţinut sau judecată. Din ţara de origine a plecat legal, iar în Republica Moldova a venit la 19 august 2024, tranzitând Turcia, prin aeroportul internațional Chişinău.

În acest context, evaluând declarațiile făcute de solicitanta de azil nu a stabilit într-o măsură rezonabilă că rămânerea sa în continuare în țara sa de origine ar deveni intolerabilă pentru sine din motivele enunțate în definiția refugiatului, sau că ar deveni intolerabilă din aceleași motive dacă s-ar întoarce acolo, respectiv, Inspectoratul General Pentru Migrație, a concluzionat că nu rezultă existența unei temeri bine-întemeiate. 3

De asemenea, apelanta nu a identificat nici un motiv imperios de temere, or, analizând motivele invocate de către solicitantul de azil, ceea ce ține de motivul părăsirii țării de origine și solicitării azilului, s-a conchis că aceasta nu a individualizat nici o temere rezonabilă, fapt ce a dus la concluzia de neimpunerea examinării elementului dat.

Mai mult, Amadin Maureen Osariemen a părăsit ţara de origine în mod legal, având tangenţă directă cu autorităţile de stat, iar acest fapt denotă că autorităţile din XXXXX nu îi îngrădesc dreptul la libera circulaţie, or în cazul în care ar fi existat probleme cu autorităţile din ţara de origine, cum ar fi persecuţii din partea statului, urmărire de către organele de drept, aceasta nu ar fi putut părăsi teritoriul XXXXX, cel puţin în mod legal.

La caz, reclamanta nu a prezentat probe pertinente, concludente şi admisibile privind prezenţa unor temeri bine întemeiate că Amadin Maureen Osariemen a fost persecutată în ţara sa de origine pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică şi datorită acestor temeri nu se poate afla sub protecţia ţării a cărei cetăţeniei o deţine sau datorită respectivei temeri, nu doreşte să se reîntoarcă.

În acest context Colegiul reținând starea de fapt menționată supra stabilește că cererea de azil a fost depusă la 06 septembrie 2024, adică după ce a fost dispusă expulzarea reclamantei de pe teritoriul Republicii Moldova.

Colegiul specializat, raportând prevederile legale la starea de fapt constatată prin hotărârea Judecătoriei Cahul, sediul central din 28 august 2024, stabilește prezența dubiilor legate de autenticitatea temerii de persecuţie invocată de reclamantă, or în mod obişnuit, cererile de azil sunt depuse imediat ce o persoană ajunge pe teritoriul Republicii Moldova, pentru a solicita protecţie internaţională (art. 51 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 270 din 18 decembrie 2008), însă în acest caz, formularea cererii de azil, doar după dispunerea expulzării de pe teritoriul Republicii Moldova, sugerează intenţia de a amâna procedura de expulzare, mai degrabă decât o teama reală de persecuţie.

Din cele relatate, Inspectoratul General pentru Migrație justificat a concluzionat că temerea solicitantei de azil cu privire la cererea de azil nu este întemeiată din punct de vedere subiectiv şi obiectiv, corespunzător, corect a fost stabilit că cererea lui Amadin Maureen Osariemen nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 19 din Legea privind azilul în Republica Moldova nr. 270 din 18.12.2008. 4

Astfel, instanța de apel a constatat fără echivoc că este corectă concluzia primei instanțe cu privire la legalitatea actului administrativ contestat – decizia Biroului Migrație și Azil al MAI nr. 7856/24/DAA din 17 decembrie 2024, iar temeiuri de anulare al acesteia nu se atestă, or, reclamantul nu a administrat careva probe, care să demonstreze asupra faptului că în caz de reîntoarcere în ţara de origine, viața sa se află în pericol, cît și faptul că există un risc real de a fi supus unor tratamente contrare prevederilor art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, or persoana care pretinde că va fi supusă unui risc, trebuie să susţină afirmaţiile sale cu probe incontestabile şi convingătoare.

În motivarea recursului, recurenta a indicat că, autoritatea competentă nu și-a îndeplinit obligația de a efectua o cercetare completă, obiectivă și imparțială de fapt și de drept relevante, iar cererile de azil trebuie examinate individual, obiectiv și imparțial, pe baza unor informații precise și actualizate din țara de origine. În opinia recurentei, instanțele naționale nu au realizat o cercetare complexă și individualizată a cererii recurentei, limitându-se la verificarea formală a credibilității acesteia, fără o analiză proprie, profundă și efectivă a circumstanțelor cauzei.

Recurenta a susținut că instanțele au preluat practic tezele autorității administrative privind lipsa credibilității și caracterul „economic” al deplasării, fără o analiză proprie, aprofundată și efectivă, iar în materia azilului instanța nu se poate limita la o verificare formală dacă autoritatea și-a exercitat discreția, ci trebuie să controleze efectiv dacă procedura a fost una loială, completă, individualizată și compatibilă cu obligația protecției internaționale. 5

Totodată, recurenta a invocat aplicarea greșită a standardului de probă și ignorarea beneficiului dubiului, indicând că, atunci când motivele invocate în cererea de azil nu pot fi pe deplin documentate sau verificate, solicitantul nu trebuie să fie defavorizat dacă sunt întrunite condițiile legale. A susținut că instanțele au aplicat un standard excesiv de probă, ignorând particularitățile procedurii de azil, în care persoana persecutată poate expune un risc serios nu prin probe exhaustive, ci printr-o declarație coerentă, plauzibilă și suficient de credibilă.

În continuare, recurenta a susținut că instanțele au formulat concluzii speculative și juridic eronate privind plecarea legală, depunerea cererii după expulzare și presupusul caracter economic al cauzei. În acest sens, a arătat că faptul că recurenta a părăsit legal XXXXX nu demonstrează inexistența unui risc de persecuție sau a unui risc real de vătămări grave, întrucât plecarea legală nu exclude posibilitatea ca persoana să fie ulterior urmărită sau persecutată.

De asemenea, recurenta a indicat că depunerea cererii de azil după dispunerea expulzării nu sugerează intenția de a abuzа de procedura protecției internaționale, iar apropierea riscului de îndepărtare poate determina persoana să își formuleze nevoia de protecție. A susținut că simplul fapt că cererea a fost depusă după expulzare nu poate fi, în sine, un indicator al lipsei de credibilitate.

Recurenta a contestat și reducerea întregului caz la un „motiv economic”, susținând că instanțele au redus cazul recurentei la o presupusă motivație economică, fără a examina dacă aceasta se poate reuni cu existența unui risc grav, care poate determina acordarea unei forme de protecție. A invocat faptul că simpla etichetare a solicitantei drept „emigrant economic” a substituit analiza juridică individualizată cerută de lege.

Totodată, recurenta a invocat neglijarea în mod efectiv a aprecierii obiective a protecției umanitare, susținând că, chiar presupunând, prin absurd, că recurenta nu ar întruni condițiile pentru recunoașterea statutului de refugiat, autoritatea și instanțele aveau obligația să analizeze din oficiu dacă solicitanta ar putea beneficia de protecție umanitară.

Recurenta a mai susținut examinarea insuficientă a garanțiilor procedurale și a dreptului la asistență juridică efectivă, invocând deficiențe serioase ale fazei administrative, inclusiv caracterul tardiv al intervenției avocatului și inexistența unei asistențe juridice efective în momentul relevant pentru formularea și clarificarea temeiurilor cererii de azil. A indicat că instanța de fond a verificat formal solicitarea de asistență, însă nu a verificat dacă aceasta a fost una reală, efectivă și adaptată specificului procedurii de azil.

În continuare, recurenta a criticat utilizarea unor elemente colaterale și irelevante pentru a compromite credibilitatea recurentei, indicând, în particular, existența unui proces contravențional pentru încălcarea regimului de ședere, 6 împrejurarea că recurenta a fost deportată în ședere ilegală, mențiunea privind o presupusă afiliere la migrație ilegală ori participarea la competiții sportive, precum și lipsa mijloacelor financiare și imposibilitatea întoarcerii în XXXXX. În opinia recurentei, aceste elemente nu sunt relevante pentru regimul străinilor ori pentru aprecierea condițiilor de protecție internațională și nu pot substitui analiza riscului individual.

De asemenea, recurenta a invocat motivarea insuficientă și neindividualizată a hotărârilor judecătorești, susținând că instanțele au enunțat pur și simplu tezele legale, iar motivarea lor rămâne, în esență, una declarativă și repetitivă. A indicat că instanța de apel trebuia să analizeze efectiv motivele apelului, inclusiv încălcarea obligației de cercetare a cauzei, omisiunea de a examina toate aspectele relevante ale cererii de azil, evaluarea defectuoasă a protecției umanitare și nerespectarea garanțiilor procedurale în cadrul interviului.

În final, recurenta a susținut necesitatea unei interpretări conforme cu finalitatea Legii nr. 270/2008 și cu standardele internaționale, arătând că legea are ca scop instituirea unui cadru efectiv de protecție pentru persoanele care nu se pot întoarce în țara de origine din cauza unui risc grav și că interpretarea trebuie să fie compatibilă cu tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte și cu standardele protecției internaționale.

Ca temeiuri de drept, recurenta a invocat art. 245 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ, precum și art. 432 Cod de procedură civilă, susținând că hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor. A făcut trimitere, între altele, la art. 4, 17, 19, 20, 22, 24, 31, 36, 38, 39, 40, 41, 194, 219, 224, 231, 244, 245 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ, precum și a Legii nr. 270/2008, Convenției de la Geneva din 1951 și altor acte internaționale menționate în cererea de recurs.

Art. 245 din Codul administrativ: „Recursul se depune la Curtea Supremă de Justiţie în termen de două luni de la pronunţarea hotărârii sau a deciziei motivate, dacă legea nu stabileşte un alt termen.” 7

Art. 2451 alin. (1) din Codul administrati: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea sau decizia contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie; c) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; d) hotărârea sau decizia este arbitrară sau se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; e) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenței jurisdicționale.”

Art. 246 alin. (1) şi (2) lit. h) din Codul administrativ: „Curtea Supremă de Justiţie examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă recursul este inadmisibil, completul din 3 judecători adoptă o încheiere irevocabilă, încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conţine sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilităţii, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiţie şi se comunică părţilor. Recursul se declară inadmisibil în special când: recursul este vădit neîntemeiat.”

În această ordine de idei, Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie reţine că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului, dar şi cerinţa de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile şi esenţiale încălcări de drept procedural şi material capabile să răstoarne deciziile instanţei de apel contestate sau, după caz, hotărârile Curţii de Apel ca 8 primă instanţă într-o eventuală examinare în fond şi invocare ex officio a erorilor de drept.

Completul Curţii Supreme de Justiţie notează că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conţină o motivare convingătoare şi întemeiată în condiţiile nominalizate mai sus. în consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanţele expuse se referă la formalităţile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului şi filtrului de admisibilitate.

Din analiza recursului declarat de avocatul Alexandru Cebanaș, în interesele recurentei Amadin Maureen Osariemen rezultă că recurenta a invocat prevederile art. 2451 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ.

Completul de judecată constată că, deși recurenta a invocat temeiul prevăzut la art. 2451 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ, dezvoltarea acestuia nu evidențiază existența unei hotărâri arbitrare ori a unei aprecieri vădit nerezonabile și determinante a probelor. Criticile formulate vizează, în esență, dezacordul cu soluţia pronunţată de Curtea de Apel Centru şi nu relevă interpretarea contrară a legii şi aplicarea eronată a normelor de drept material sau procedural ori că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor.

Referitor temeiul menționat, Completul de judecată relevă că noțiunea de „hotărâre arbitrară” este definită prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la explicațiile din nota informativă a Legii nr.246/2023. O hotărâre este considerată arbitrară atunci când nu are nicio bază juridică în dreptul intern, nu stabilește legătura între faptele cauzei, legea aplicabilă și soluția adoptată sau este rezultatul unei erori de fapt ori de drept pe care nicio instanță rezonabilă nu ar comite-o. De asemenea, intră în această categorie hotărârile pronunțate cu bună știință contrar legii, în special în cazul normelor imperative care nu oferă judecătorului marjă de apreciere. Arbitrarietatea presupune o încălcare evidentă și gravă a legalității, iar nu o simplă eroare de judecată. În astfel de cazuri, hotărârea reprezintă o denegare a justiției și afectează fundamental echitatea procedurii.

Pe de altă parte, sintagma „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor” presupune că hotărârea se sprijină pe o evaluare eronată și evident nejustificată a probatoriului, iar această evaluare a fost decisivă pentru soluția adoptată. Nu orice greșeală în aprecierea probelor atrage admiterea recursului, ci doar acea eroare care este evidentă pentru un profesionist și nu poate fi explicată rațional. Pentru ca recursul să fie admis în temeiul art. 2451 alin. (1) lit. d) din Codul 9 administrativ, este necesar ca partea care atacă hotărârea să demonstreze în mod clar existența unei asemenea erori și caracterul ei determinant asupra soluției.

În raport cu susținerile recurentei privind caracterul arbitrar al deciziei instanței de apel și aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, Completul de judecată reține că aceste critici nu își găsesc confirmarea în conținutul deciziei contestate. Or, instanța de apel nu s-a limitat la reproducerea concluziilor autorității administrative, ci a examinat circumstanțele rezultate din nota de interviu, inclusiv motivele declarate de reclamantă pentru părăsirea țării de origine, lipsa unor amenințări personale, inexistența unei apartenențe politice, lipsa unor condamnări sau rețineri, precum și împrejurarea că aceasta a părăsit legal XXXXX. În baza acestor elemente, instanța de apel a apreciat lipsa unei temeri individualizate și rezonabile de persecuție.

Totodată, argumentul recurentei referitor la faptul că depunerea cererii de azil după dispunerea expulzării nu putea constitui un element de apreciere a credibilității sale a fost examinat de instanța de apel, care a raportat momentul depunerii cererii de azil la circumstanțele concrete ale cauzei și la dispozițiile art. 51 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 270/2008. Instanța de apel a apreciat că, în circumstanțele constatate, acest fapt constituie un element relevant pentru evaluarea autenticității temerii invocate, coroborat cu celelalte împrejurări reținute în cauză. Prin urmare, chiar dacă recurenta nu este de acord cu valoarea probantă atribuită acestei circumstanțe, simplul dezacord asupra aprecierii unei probe sau a unei împrejurări de fapt nu este suficient pentru a demonstra existența unei aprecieri vădit nerezonabile în sensul art. 2451 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ.

De asemenea, critica recurentei potrivit căreia instanța de apel ar fi redus cauza exclusiv la caracterul economic al deplasării nu poate fi reținută. Din motivarea deciziei rezultă că instanța de apel a examinat nu doar motivul economic invocat la interviu, ci și existența unor circumstanțe individuale de persecuție, declarațiile reclamantei referitoare la lipsa unor amenințări personale, modul în care aceasta a părăsit țara de origine, momentul depunerii cererii de azil și existența unui risc în cazul revenirii în XXXXX. În consecință, instanța de apel a efectuat o apreciere cumulativă a circumstanțelor relevante, iar nu o calificare izolată a motivului economic al plecării.

În aceeași ordine de idei, Completul de judecată constată că instanța de apel a dat apreciere și susținerilor referitoare la existența unui risc în cazul reîntoarcerii în țara de origine, reținând că reclamanta nu a prezentat probe pertinente, concludente și admisibile care să demonstreze existența unei temeri bine 10 întemeiate de persecuție sau a unui risc real de supunere la tratamente contrare art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Așadar, critica recurentei privind pretinsa lipsă a unei examinări a riscului individual vizează, în esență, concluzia la care a ajuns instanța în urma evaluării materialului probator, fără a demonstra de ce această evaluare ar fi fost vădit nerezonabilă și determinantă pentru soluția adoptată.

Cât privește celelalte susțineri ale recurentei, referitoare la pretinsa încălcare a dreptului la asistență juridică efectivă, la modalitatea de desfășurare a interviului, precum și la omisiunea examinării anumitor aspecte invocate în cererea de apel, Completul de judecată reține că simpla invocare a acestor împrejurări nu este suficientă pentru activarea temeiului de casare prevăzut la art. 2451 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ. Pentru a întruni acest temei, recurenta urma să demonstreze nu doar existența pretinsei omisiuni, ci și caracterul vădit și determinant al acesteia asupra soluției pronunțate. Or, în cererea de recurs nu este explicat în ce mod concret pretinsele deficiențe au determinat o soluție arbitrară sau una întemeiată în mod determinant pe o apreciere vădit nerezonabilă a probelor.

Prin urmare, din examinarea motivării deciziei contestate nu rezultă că instanța de apel ar fi ignorat în mod vădit circumstanțe esențiale ale cauzei sau că ar fi ajuns la concluzia adoptată printr-o apreciere lipsită de orice justificare rațională a probelor. Criticile recurentei exprimă, în principal, o interpretare diferită a circumstanțelor de fapt și a valorii probante a materialului administrat, ceea ce, în absența demonstrării caracterului vădit nerezonabil și determinant al acestei aprecieri, nu este suficient pentru încadrarea recursului în temeiul prevăzut de art. 2451 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ.

În lipsa unor argumente din care să rezulte că hotărârea contestată a fost pronunțată cu încălcarea unei norme imperative sau că soluția se bazează în mod determinant pe o apreciere vădit nerezonabilă a probelor, recursul nu poate fi admis.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie atestă că recursul depus, conţine obiecţii de fapt şi de drept similare celor expuse în cererea de chemare în judecată, care au fost analizate de către Curtea de Apel Centru, fiind apreciate în mod corespunzător. În consecinţă, nu există aparenţa unei încălcări a dreptului recurentului la soluţionarea tuturor argumentelor cu privire la judecarea cauzei în prima instanţă, în modul în care este garantat de art. 6 § 1 al Convenţiei.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie notează faptul că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul 11 arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia hotărârii/deciziei şi care se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 2451 din Codul administrativ.

Nu este suficientă simpla expunere a circumstanţelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de netemeinicie pe care se bazează, precum şi dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de actul de dispoziţie pronunţat în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre neîntemeiată.

Completul de judecată al Curţii Supreme de Justiţie subliniază că admisibilitatea recursului trebuie analizată în contextul rolului şi funcţiei legale atribuite instanţei judecătoreşti supreme, care constau, în principal, în asigurarea aplicării şi interpretării unitare a legii în soluţionarea cauzelor de contencios administrativ. În acest sens, orice cerere de recurs trebuie să fie motivată în concordanţă cu aceste principii fundamentale, pentru a trece filtrul de admisibilitate şi a avea succes.

În acest sens, CtEDO în jurisprudenţa sa constantă statuează că dreptul de acces la instanţe nu este absolut. Există limitări implicit admise (a se vedea hotărârile Golder c. Regatul Unit, 1975, §38; Stanev c. Bulgariei [MC], 2012, §230). Acesta este în special cazul condiţiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăşi natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privinţă de o anumită marjă de apreciere (a se vedea hotărârea Luordo c. Italiei, 2003, §85). Condiţiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (a se vedea hotărârea Levages Prestations Services c. Franţei, 1996, §45).

Curtea de la Strasbourg a mai reiterat că modul de aplicare a art. 6 din CEDO procedurilor în faţa instanţelor ierarhic superioare depinde de specificul acestor proceduri, urmând a se ţine cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept naţional şi de rolul instanţelor ierarhic superioare în acest sistem (a se vedea hotărârea Botten c. Norvegiei, 1996, §39). La fel, conform jurisprudenţei CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept, şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerinţele articolului 6 § 1 (a se vedea hotărârea Helmers c. Suediei, 1991, §31, 36).

Din aceste considerente, în conformitate cu art. 230 şi 246 alin. (2) lit. h) din Codul administrativ, 12 COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI, Declară inadmisibil recursul depus de avocatul Alexandru Cebanaș, în interesele recurentei Amadin Maureen Osariemen. Încheierea este irevocabilă. Președinte Diana Stănilă Judecători Gheorghe Stratulat Ana Cucerescu 13