Hotărâre nr. 14 din 02.05.2017

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituțională la 26 mai 2014 în temeiul art. 135 alin. (1) lit. b) din Constituție, art. 4 alin. (1) lit. b), art.25 lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și art. 4 alin. (1) lit. b), art. 38 alin. (l) lit. g) din Codul jurisdicției constituționale de deputații Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Gheorghe Brega și Corina Fusu privind interpretarea articolului 11 din Constituție, potrivit căruia: „(1) Republica Moldova proclamă neutralitatea sa permanentă. (2) Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe militare ale altor state pe teritoriul său."

Autorul sesizării a solicitat Curții Constituționale ca, prin interpretarea articolului 11 din Constituție, să se explice: „1. Sunt aplicabile prevederile art. 11 din Constituție, având în vedere faptul că, la momentul adoptării și intrării în vigoare a Constituției, pe teritoriul Republicii Moldova erau dislocate trupe militare ale altui stat, aceste prevederi fiind astfel ab initio lovite de nulitate? 2. Având în vedere rațiunile de existență a statului Republica Moldova, este admisă derogarea de la principiul neutralității permanente, consfințite în art. 11 din Constituție, în cazul în care perpetuarea neutralității ar putea duce la dezmembrarea sau chiar dispariția statului?

Dislocarea pe teritoriul Republicii Moldova a trupelor militare ale unor grupuri de state sau sub mandat internațional contravine prevederilor art. 11 din Constituție?" 3. Prin decizia Curții Constituționale din 10 septembrie 2014 sesizarea a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituțională a solicitat opiniile Parlamentului, Președintelui și Guvernului, precum și informații de la Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene. CONTEXT

Curtea reține ca fiind pertinente în prezenta cauză următoarele fapte, astfel cum au fost constatate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa consacrată, pe baza probelor documentare, observațiilor părților și declarațiilor martorilor audiați la Chișinău și Tiraspol [a se vedea Ilașcu și alții v. Moldova și Federația Rusă, hotărârea Marii Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare "CtEDO") din 8 iulie 2004; Ivanţoc și alții v. Moldova și Federația Rusă , hotărârea din 15 noiembrie 2011, Catan și alții v. Moldova și Federația Rusă , hotărârea Marii Camere a CtEDO din 19 octombrie 2012], care pot fi rezumate după cum urmează. A. Destrămarea URSS și conflictul cu privire la separarea Transnistriei 1. Destrămarea URSS, separarea Transnistriei și independența Republicii Moldova

Republica Sovietică Socialistă Moldovenească a fost creată prin decizia Sovietului Suprem al URSS din 2 august 1940, pe teritoriul unei părți a Basarabiei, care a fost încorporat în URSS la 28 iunie 1940, ca rezultat al semnării de către URSS și Germania nazistă a Pactului de neagresiune sovieto-german (Pactul Molotov-Ribbentrop), și dintr-o porțiune de pământ situată în partea stângă a Nistrului în Ucraina (URSS), numită Transnistria. Limba rusă a devenit limba oficială a noii republici sovietice. Imediat după formarea RSSM, autoritățile sovietice au impus schimbarea alfabetului latin cu alfabetul chirilic.

În lunile august și septembrie ale anului 1989, Sovietul Suprem al Moldovei a adoptat două legi care introduceau alfabetul latin pentru scrierea în limba română (moldovenească), instituind această limbă ca prima limbă oficială a statului, în locul limbii ruse.

La 27 aprilie 1990, Sovietul Suprem a adoptat un nou drapel tricolor (roșu, galben, albastru) cu stema moldovenească și imnul național. În luna iunie a anului 1990, având ca imbold mișcările de obținere a autonomiei și independenței din cadrul Uniunii Sovietice, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească și-a schimbat denumirea în Republica Sovietică Socialistă Moldova.

La 23 mai 1991, Republica Sovietică Socialistă Moldova și-a schimbat denumirea în Republica Moldova.

La 2 septembrie 1990, a fost proclamată așa-numita „Republica moldovenească nistreană" („RMN"). La 25 august 1991, „Consiliul Suprem al RMN" a adoptat declarația de independență a „RMN".

Până în prezent, „RMN" nu este recunoscută de comunitatea internațională.

La 27 august 1991, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Declarația de independență a Republicii Moldova, care cuprindea și Transnistria. La acea dată, Republica Moldova nu avea armată proprie, Forțele Armate ale Republicii Moldova fiind create prin Decretul Președintelui Republicii Moldova nr. 193 din 3 septembrie 1991. Parlamentul Republicii Moldova a cerut guvernului URSS „demararea negocierilor cu Guvernul Republicii Moldova pentru a pune capăt ocupației ilegale a teritoriului Republicii Moldova și retragerea trupelor militare sovietice de pe teritoriul Republicii Moldova".

După Declarația de Independență a Republicii Moldova, Armata a Paisprezecea a districtului militar din Odessa al Ministerului Apărării al URSS („Armata a Paisprezecea"), al cărei cartier general se afla la Chișinău începând cu anul 1956, a rămas pe teritoriul Republicii Moldova. Începând cu anul 1990 au fost semnalate totuși transferuri importante de echipamente: printre altele, au început să fie retrase mari cantități de echipamente de pe teritoriul Republicii Moldova.

Pe parcursul anului 1991, Armata a Paisprezecea se compunea din câteva mii de soldați, unități de infanterie, artilerie (dotate în special cu un sistem de rachete antiaeriene), blindate și aviație (inclusiv avioane și elicoptere de luptă) și avea mai multe depozite de muniții, unul dintre cele mai mari depozite de muniții din Europa fiind situat la Colbasna, în Transnistria.

În afara armamentului Armatei a Paisprezecea, DOSAAF-ul, „Asociația benevolă de ajutor al armatei, aviației și flotei" (ДОСААФ-Добровольное общество содействия армии, авиации и флоту), situat pe teritoriul Republicii Moldova, care era o organizație de stat, creată în anul 1951, cu scopul pregătirii populației civile în caz de război, dispunea de depozite cu muniții.

După proclamarea independenței Republicii Moldova, echipamentul DOSAAF-ului situat pe partea teritoriului controlat de Guvernul Moldovei a trecut în posesia acestuia, iar restul bunurilor, situate în Transnistria, în posesia separatiștilor transnistreni.

La 6 septembrie 1991, așa-numitul „Soviet Suprem al Republicii Moldovenești Nistrene" a adoptat o ordonanță prin care a plasat sub jurisdicția „Republicii Nistrene" toate instituțiile publice, întreprinderile, organizațiile, unitățile de miliție, procuratura, organele justiției, unitățile KGB-ului și alte organe situate în Transnistria, cu excepția unităților militare ale forțelor armate sovietice. Ofițerii, subofițerii și alți militari ai unităților militare staționate în Transnistria au fost chemați „să dea dovadă de solidaritate civică și să se mobilizeze pentru a apăra așa-numita „Republica Nistreană" alături de reprezentanții muncitorilor, în cazul invaziei forțelor din Republica Moldova".

La 18 septembrie 1991, „Președintele Sovietului Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești Nistrene" a decis să plaseze unitățile forțelor armate sovietice dislocate în Transnistria sub jurisdicția acestei „Republici".

Prin decretul nr. 234 din 14 noiembrie 1991, Președintele Republicii Moldova, dl Snegur, a declarat ca fiind proprietate a Republicii Moldova munițiile, armamentul, mijloacele de transport militare, bazele militare și alte bunuri aparținând unităților militare ale forțelor armate sovietice staționate pe teritoriul Republicii Moldova.

La 8 decembrie 1991, Republica Belarus, Federația Rusă și Ucraina au semnat acordul de la Minsk, prin care s-a constatat încetarea existenței URSS.

La 21 decembrie 1991, unsprezece state-membre ale URSS, printre care Republica Moldova și Ucraina, au semnat declarația de la Alma-Ata, care confirma și extindea acordul de la Minsk privind crearea CSI. Declarația de la Alma-Ata a confirmat, de asemenea, că, în virtutea creării CSI, URSS a încetat să mai existe și că CSI nu era nici stat, nici entitate suprastatală. De asemenea, a fost creat un Consiliu al șefilor de guverne al CSI, care a decis să susțină Federația Rusă în calitate de succesor al URSS în cadrul Organizației Națiunilor Unite, inclusiv în cadrul Consiliului de Securitate al ONU, precum și în cadrul altor organizații internaționale.

La 30 ianuarie 1992, Republica Moldova a devenit stat membru al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa. La 2 martie 1992, ea a fost admisă în cadrul Organizației Națiunilor Unite. În aceeași zi a început războiul nedeclarat din Transnistria al Federației Ruse împotriva Republicii Moldova, prin declanșarea conflictului armat la Dubăsari, printr-o diversiune a separatiștilor.

La 8 aprilie 1994, Parlamentul Republicii Moldova a ratificat, cu anumite rezerve, tratatul de aderare a Republicii Moldova la CSI, semnat de Președintele Republicii Moldova la Alma-Ata la 21 decembrie 1991. 2. Conflictul armat (1991-1992)

Începând cu anul 1989, în sudul (Găgăuzia) și estul (Transnistria) Moldovei au început să fie organizate mișcări de rezistență contra independenței Republicii Moldova.

Confruntări armate de importanță redusă între separatiștii transnistreni și poliția moldovenească au avut loc începând cu luna noiembrie a anului 1990 în estul țării, la Dubăsari, pe malul stâng al Nistrului.

În lunile următoare, autoritățile transnistrene au mobilizat detașamente paramilitare, numite „detașamente muncitorești", în baza cărora, în anul 1991, a fost creată „garda republicană" profesionistă complet echipată.

La 1 decembrie 1991, în raioanele de pe malul stâng al Nistrului (Transnistria) au fost organizate alegeri prezidențiale, declarate ilegale de către autoritățile moldovenești. Cetățeanul Federației Ruse Igor Nicolaevici Smirnov (Игорь Николаевич Смирнов) a fost ales „Președinte al RMN".

Printr-un decret emis la 5 decembrie 1991, Igor Smirnov a decis să plaseze „unitățile militare atașate în special circumscripției militare din Odessa, dislocate în Republica Moldovenească Nistreană, sub comandamentul șefului Departamentului național de apărare și securitate al Republicii Moldovenești Nistrene". Șeful acestui departament, Ghennady I. Iakovlev, de altfel, comandant al Armatei a Paisprezecea, a primit ordinul să ia toate măsurile necesare pentru încetarea cedării și remiterii armamentului, a echipamentului și bunurilor armatei sovietice aflate în posesia unităților militare dislocate în Transnistria. Scopul declarat al acestei măsuri a fost de a conserva, în beneficiul regimului separatist din Transnistria, armamentul, echipamentul și patrimoniul armatei sovietice situat în Transnistria.

La sfârșitul anului 1991 și începutul anului 1992, au avut loc confruntări violente între forțele separatiste transnistrene și forțele de ordine moldovenești, care s-au soldat cu câteva sute de morți.

Într-un apel lansat la 6 decembrie 1991 comunității internaționale și Consiliului de Securitate al ONU, Președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, Președintele Parlamentului Republicii Moldova, Alexandru Moşanu, și Prim-ministrul, Valeriu Muravschi, au protestat împotriva ocupării la 3 decembrie 1991 a orașelor moldovenești Grigoriopol, Dubăsari, Slobozia, Tiraspol și Râbnița, situate pe malul stâng al râului Nistru, de Armata a Paisprezecea, comandată de general-locotenentul Iakovlev, acuzând autoritățile URSS, în mod special, Ministerul Apărării, de faptul că au fost la originea acestor acțiuni. Militarii Armatei a Paisprezecea au fost acuzați că au distribuit echipament militar separatiștilor din Transnistria și că au organizat detașamente militare, care terorizau populația civilă.

Printr-un decret emis la 26 decembrie 1991, Igor Smirnov, „Președintele RMN", a creat „Forțele armate ale RMN" din trupe și alte formațiuni ale URSS staționate pe teritoriul „RMN".

În luna ianuarie a anului 1992, general-locotenentul Iakovlev a fost eliberat din funcția de comandant al Armatei a Paisprezecea de către comandamentul forțelor armate unificate al CSI. Prin decizia din 29 ianuarie 1992 a comandantului-șef al forțelor armate unificate ale CSI, general-locotenentul Iakovlev a fost pus la dispoziția comisariatului militar din regiunea Primorsk, orașul Odessa (Ucraina).

În anii 1991-1992, ca urmare a confruntărilor cu forțele de ordine moldovenești, mai multe unități militare aparținând URSS, ulterior Federației Ruse, au trecut cu tot cu armament de partea separatiștilor transnistreni, în timp ce numeroase echipamente militare ale Armatei a Paisprezecea au ajuns în posesia separatiștilor.

Batalionul de geniști din Parcani al Armatei a Paisprezecea, la ordinul generalului Butkevich, a trecut de partea separatiștilor. Anume acest batalion a distrus podurile din Dubăsari, Gura Bâcului-Bâcioc și Coşniţa.

Separatiștilor din unitățile Armatei a Paisprezecea le-au fost transferate vehicule blindate de luptă, aruncătoare de mine, tancuri și vehicule blindate de transport. Mai mult, în timpul luptelor, opt elicoptere ale Armatei a Paisprezecea au participat la transportarea munițiilor și răniților de partea separatiștilor.

Acțiunile militare ale separatiștilor erau dirijate de către Armata a Paisprezecea, care își coordona toate acțiunile cu Ministerul Apărării al Federației Ruse.

Mii de cazaci ruși au venit din Rusia pentru a lupta de partea separatiștilor contra forțelor moldovenești, fiind înarmați de ofițeri ai Armatei a Paisprezecea.

Armata a Paisprezecea s-a angajat activ, direct și indirect, în conflictul transnistrean împotriva forțelor armate ale Republicii Moldova. Separatiștii transnistreni au putut să se înarmeze din arsenalul Armatei a Paisprezecea şi cu complicitatea acesteia.

Ținând cont de ajutorul acordat de către trupele Armatei a Paisprezecea forțelor separatiste și transferul masiv de arme și muniții din arsenalul Armatei a Paisprezecea separatiștilor, este sigur că armata moldovenească se afla în inferioritate, ceea ce a împiedicat-o să restabilească controlul asupra Transnistriei.

La 5 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva tăcerii autorităților Federației Ruse, pe care a calificat-o drept complicitate, în ceea ce privește ajutorul acordat separatiștilor din Transnistria de către grupele armate de cazaci venite din Rusia, aparținând Uniunii Cazacilor, asociație recunoscută de autoritățile Federației Ruse. Parlamentul Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federației Ruse să intervină în vederea retragerii imediate a cazacilor ruși de pe teritoriul Republicii Moldova.

La 23 martie 1992, miniștrii Afacerilor Externe ai Republicii Moldova, Federației Ruse, României și Ucrainei s-au reunit la Helsinki, unde au adoptat o declarație, prin care au fost stabilite principiile pentru reglementarea pașnică a conflictului. În cadrul reuniunilor ulterioare, care au avut loc în lunile aprilie și mai ale anului 1992 la Chișinău, cei patru miniștri au decis formarea unei Comisii cvadripartite și constituirea unui grup de observatori militari în vederea supravegherii încetării eventuale a focului.

La 24 martie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a protestat împotriva amestecului Federației Ruse în treburile interne ale Republicii Moldova, după ce Prezidiul Sovietului Suprem al Federației Ruse a făcut, la 20 martie 1992, o declarație prin care a indicat Republicii Moldova soluții pentru reglementarea conflictului din Transnistria, cu respectarea drepturilor „poporului transnistrean".

La 28 martie 1992, Președintele Republicii Moldova, dl Snegur, a decretat stare de urgență. El a notat că niște „aventurieri" au creat în partea stângă a Nistrului, „nu fără ajutor din exterior", „un pseudo-stat" și că aceștia, „înarmați până-n dinți cu echipament militar din cel mai performant al armatei sovietice", au declanșat un conflict armat, recurgând la orice mijloace pentru intervenția în acest conflict a Armatei a Paisprezecea a Forțelor armate unificate ale CSI. În virtutea stării de urgență, ministerele Moldovei al Securității Naționale și de Interne, precum și alte autorități competente, împreună cu unitățile Armatei Naționale, au fost însărcinate de către Președinte să ia toate măsurile necesare pentru desființarea și dezarmarea formațiunilor armate ilegale și pentru găsirea și deferirea justiției a tuturor autorilor crimelor contra organelor de stat și a populației Republicii. Inițiatorii „așa-zisei Republici Moldovenești Nistrene" și complicii lor au fost somați să desființeze formațiunile armate ilegale și să se predea autorităților Republicii Moldova.

Prin decretul nr. 320 din 1 aprilie 1992, Președintele Federației Ruse a plasat formațiunile militare ale fostei URSS staționate pe teritoriul Republicii Moldova, inclusiv cele din stânga Nistrului, sub jurisdicția Federației Ruse, Armata a Paisprezecea devenind astfel Grupul operațional al Federației Ruse din regiunea transnistreană a Republicii Moldova (în continuare „GOR" sau, precum se numea anterior, „Armata a Paisprezecea").

Prin decretul nr. 84 din 1 aprilie 1992, „Președintele RMN", Igor Smirnov, l-a destituit pe general-locotenentul Iakovlev din funcția sa de șef al „Departamentului de apărare și securitate al RMN".

La 2 aprilie 1992, generalul Netkatchev, comandantul GOR (Armata a Paisprezecea), a ordonat forțelor moldovenești care au încercuit orașul Tighina (Bender), ocupat de separatiști, să se retragă imediat, în caz contrar armata rusă urmând să riposteze.

La 4 aprilie 1992, Președintele Moldovei, dl Snegur, a expediat o telegramă șefilor de state membre ale CSI, comandamentului Forțelor armate unificate ale CSI și comandantului Armatei a Paisprezecea, pentru a le aduce la cunoștință că Armata a Paisprezecea nu-și respectă obligația de neutralitate.

Prin ordinul nr. 26 din 8 aprilie 1992 al comandantului-șef al Forțelor armate unificate ale CSI, s-a decis că numai trupele și unitățile fostei Armate a Paisprezecea staționate pe teritoriul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldovenești puteau constitui baza pentru crearea forțelor armate ale Republicii Moldova.

Trei unități militare aparținând Armatei a Paisprezecea au decis să se alăture noii armate a Republicii Moldova: unitatea militară din Florești (depozitul de muniții nr. 5381), regimentul de artilerie nr.4 din Ungheni și regimentul de artilerie de rachete nr. 803 din Ungheni.

Militarii batalionului independent nr. 115 de geniști și pompieri al Armatei a Paisprezecea au refuzat să se alăture forțelor armate ale Republicii Moldova și „s-au plasat sub jurisdicția regiunii transnistrene", potrivit termenilor întrebuințați de către Guvernul Federației Ruse.

Într-un mesaj adresat în luna aprilie a anului 1992 comandantului-șef al Forțelor armate unificate ale CSI, Președintele Republicii Moldova, dl Snegur, a declarat că evenimentele din Transnistria au fost inspirate și susținute de „structurile imperiale și procomuniste ale fostei URSS și succesorii în drept ai acestora" și că Armata a Paisprezecea nu a respectat neutralitatea sa în conflict. În această privință, el a subliniat că formațiunile militare transnistrene erau dotate cu armament modern aparținând fostei armate sovietice și că foarte mulți cetățeni ruși au luat parte la conflict alături de separatiști în calitate de mercenari.

Într-o scrisoare adresată în luna aprilie a anului 1992 șefilor statelor-membre ale Consiliului de Securitate al ONU, OSCE și CSI, dl Snegur a acuzat comandamentul Armatei a Paisprezecea de faptul că, în luna decembrie a anului 1991, a înarmat formațiunile transnistrene și a denunțat atitudinea celui de-al 6-lea congres al deputaților ruși, care a cerut menținerea în Republica Moldova a unităților armatei Federației Ruse ca „forțe pacificatoare". În încheiere, dl Snegur a subliniat că o condiție esențială pentru reglementarea pașnică a conflictului transnistrean era retragerea cât mai rapidă a armatei Federației Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova și a cerut comunității internaționale să susțină tânărul stat Republica Moldova în lupta sa pentru libertate și democrație.

La 20 mai 1992, Președintele Parlamentului Republicii Moldova a protestat împotriva ocupației, la 19 mai 1992, a noi teritorii din Transnistria de către forțele Armatei a Paisprezecea, sprijinite de mercenari cazaci și ruși și de forțele paramilitare din Transnistria. Potrivit președintelui Parlamentului, această agresiune militară din partea Federației Ruse a încălcat suveranitatea Republicii Moldova și toate normele dreptului internațional, făcând iluzorii negocierile în curs de desfășurare în vederea găsirii unei soluții pentru conflictul din Transnistria. Acuzând Federația Rusă de faptul că a înarmat separatiștii din Transnistria, Președintele Parlamentului Republicii Moldova a cerut Sovietului Suprem al Federației Ruse să înceteze această agresiune și să retragă forțele militare ruse de pe teritoriul Republicii Moldova.

La 26 mai 1992, Parlamentul Republicii Moldova a adresat o scrisoare Sovietului Suprem al Ucrainei, exprimând recunoștința Parlamentului Republicii Moldova față de autoritățile ucrainene, care nu s-au implicat în ocupația din 19 mai 1992.

La 22 iunie 1992, Parlamentul Republicii Moldova a lansat un apel către comunitatea internațională, opunându-se „noii agresiuni desfășurate în Transnistria la 21 iunie 1992 de către forțele Armatei a Paisprezecea", care, prin acțiunile lor de distrugere și jaf, au forțat un mare număr de civili să-și părăsească casele. Comunitatea internațională a fost îndemnată să trimită experți în Transnistria pentru a determina încetarea „genocidului" împotriva populației locale.

La 23 iunie 1992, Președintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut Secretarului General al ONU, dl Boutros Boutros-Ghali, să informeze membrii Consiliului de Securitate al ONU despre „atacul întreprins împotriva orașului [Tighina] de către Armata a Paisprezecea", care în opinia sa reprezenta un amestec „direct și brutal în afacerile interne ale Republicii [Moldova]". De asemenea, el și-a exprimat îngrijorarea cu privire la declarațiile Președintelui Federației Ruse, dl Elțin, și ale vicepreședintelui său, dl Ruţkoi, „din care rezulta clar că Federația Rusă nu era dispusă să renunțe la „drepturile" pe care ea nu le mai avea, nici de jure și nici de facto , asupra unui teritoriu care nu-i mai aparținea ca urmare a dezmembrării imperiului sovietic". Dl Snegur a conchis în final că „amenințările recent repetate la adresa conducătorilor legitimi ai Republicii Moldova, stat independent și suveran, din partea autorităților Federației Ruse, au constituit un motiv de îngrijorare pentru opinia publică moldovenească, deoarece ele păreau să prefigureze alte mijloace de intervenție în treburile interne, mijloace și metode specifice sistemului imperialist comunist sovietic ...".

În prima jumătate a lunii iulie a anului 1992, au avut loc discuții intense în cadrul CSI cu privire la posibila dislocare în Republica Moldova a forțelor de menținere a păcii ale CSI. A fost menționat în acest sens un acord semnat la Minsk, în luna martie a anului 1992, cu privire la grupele de observatori militari și forțele colective de menținere a păcii ale CSI.

În cadrul reuniunii CSI, care a avut loc la Moscova la 6 iulie 1992, s-a decis, cu titlu preliminar, dislocarea în Republica Moldova a forțelor de menținere a păcii ale CSI, formate din trupe rusești, ucrainene, beloruse, române și bulgare, cu condiția ca Republica Moldova să solicite acest lucru. În pofida unei astfel de solicitări, depuse a doua zi de către Parlamentul Republicii Moldova, forțele respective de menținere a păcii nu au fost niciodată dislocate, anumite țări revizuind consimțământul lor de a participa la formarea acestora.

La 10 iulie 1992, la summit-ul de la Helsinki al CSCE, Președintele Republicii Moldova, dl Snegur, a cerut să fie luată în considerare posibilitatea de a folosi pentru situația din Republica Moldova mecanismul de menținere a păcii al CSCE. Acest mecanism nu a fost folosit pe motivul neîncetării efective și durabile a focului.

La 21 iulie 1992, Republica Moldova și Federația Rusă au semnat la Moscova Acordul cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova . Potrivit articolului 1 al acestui Acord: „Republica Moldova și Federația Rusă, năzuind spre încetarea totală și cât mai grabnică a focului și spre reglementarea conflictului armat din raioanele nistrene prin mijloace pașnice, au convenit următoarele: Din momentul semnării Acordului, părțile în conflict își asumă angajamentul de a întreprinde toate măsurile necesare pentru încetarea totală a focului, precum și a oricăror acțiuni armate, una împotriva celeilalte. Odată cu încetarea focului, părțile în conflict procedează la retragerea unităților forțelor lor armate și a celorlalte formațiuni, a tehnicii de luptă și armamentului, urmând să încheie acest proces în decurs de șapte zile. Scopul unei asemenea dezangajări este crearea unei zone de securitate între părțile în conflict. Coordonatele concrete ale zonei vor fi stabilite printr-un protocol special al părților angajate în realizarea prezentului Acord".

Prin acest Acord a fost stabilit principiul unei zone de securitate create prin retragerea armatelor „părților la conflict".

În temeiul articolului 2 al acestui acord, a fost creată o comisie unificată de control („CUC"), compusă din reprezentanți ai Republicii Moldova, Federației Ruse și Transnistriei, cu sediul la Tighina (Bender).

În scopul supravegherii și asigurării menținerii păcii și a securității, Acordul prevede de asemenea constituirea forțelor de menținere a păcii, formate din cinci batalioane rusești, trei batalioane moldovenești și două batalioane transnistrene, subordonate unui comandament militar comun, subordonat CUC.

Potrivit articolului 3 al acordului, orașul Tighina a fost declarat regiune supusă regimului de securitate și administrată de „autoritățile autoadministrării locale, eventual de comun acord cu comisia de control". CUC i-a fost atribuită sarcina de menținere a ordinii publice în Tighina, împreună cu poliția.

Articolul 4 prevede că Armata a Paisprezecea a Federației Ruse, staționată pe teritoriul Republicii Moldova, va respecta riguros neutralitatea sa, în timp ce articolul 5 interzice aplicarea oricărei sancțiuni sau blocade și fixează ca obiectiv înlăturarea tuturor obstacolelor pentru libera circulație a mărfurilor, serviciilor și persoanelor.

În cele din urmă, măsurile prevăzute în acest acord au fost definite ca fiind „o parte foarte importantă a reglementării conflictului prin mijloace politice" (articolul 7). 3. Evenimentele care au urmat după conflictul armat

La 29 iulie 1994, Republica Moldova a adoptat o nouă Constituție. Aceasta prevede, printre altele, neutralitatea statului și interzice staționarea pe teritoriul său a trupelor aparținând altor state.

La 21 octombrie 1994, Republica Moldova și Federația Rusă au semnat un acord cu privire la statutul juridic, modul și termenele de retragere a formațiunilor militare ale Federației Ruse aflate temporar pe teritoriul Republicii Moldova.

Articolul 2 al acestui acord prevede sincronizarea retragerii armatei Federației Ruse de pe teritoriul Republicii Moldova cu reglementarea politică a conflictului transnistrean și stabilirea unui statut special pentru „Regiunea transnistreană a Republicii Moldova".

Nefiind ratificat de către autoritățile Federației Ruse, acest acord nu a intrat niciodată în vigoare.

Principiul neutralității Armatei a Paisprezecea a Federației Ruse, enunțat în articolul 4 din Acordul din 21 iulie 1992 (a se vedea paragraful 65 supra ), a fost încălcat constant: transferarea de către Armata a Paisprezecea autorităților anticonstituționale de la Tiraspol a unor echipamente militare și muniții; pregătirea trupelor „RMN" de către armata rusă și transferul unităților militare ale Armatei a Paisprezecea în tabăra „RMN" - spre exemplu, batalionul de geniști din Parcani a devenit o unitate de artilerie a „RMN", transferul cetății din Tighina/Bender către cea de-a doua brigadă de infanterie a „RMN" sau transferul către „RMN" a depozitului din Slobozia, ocupat de batalionul de comunicații al Armatei a Paisprezecea.

Au fost aduse în zona de securitate unități militare ale „RMN" cu susținerea trupelor rusești ale CUC; noi unități paramilitare au fost create în orașul Tighina/Bender, declarat zonă de securitate, care se afla în responsabilitatea forțelor de menținere a păcii ale Federației Ruse; întreprinderile situate în Tighina/Bender și Tiraspol fabricau arme și muniții.

La 8 mai 1997, dl Petru Lucinschi, Președintele Republicii Moldova, și dl Igor Smirnov, „Președintele RMN", au semnat la Moscova un memorandum, care a pus bazele normalizării relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria, prin care ei s-au angajat să reglementeze orice conflict care ar putea surveni pe parcursul negocierilor, cu asistența, dacă va fi necesar, a Federației Ruse și a Ucrainei, în calitate de state-garant al respectării acordurilor încheiate, precum și a OSCE și CSI. Memorandumul a fost contrasemnat de către Președintele Federației Ruse, dl Elţin, și Președintele Ucrainei, dl Kucima. De asemenea, el a fost semnat de către dl H. Petersen, Președintele OSCE, prezent la semnarea memorandumului de către părți și de către statele-garant.

În conformitate cu memorandumul respectiv, statutul Transnistriei trebuie să se bazeze pe următoarele principii: luarea deciziilor de comun acord de către ambele părți, divizarea și delegarea competențelor și garanțiilor asigurate reciproc. Transnistria trebuie să participe la realizarea politicii externe a Republicii Moldova în domenii care ating interesele sale, aceste domenii urmând a fi stabilite de comun acord. Transnistria are dreptul să stabilească și să întrețină unilateral relații internaționale în domeniile economic, științific și tehnic, cultural și altele, care urmează să fie determinate printr-un acord comun.

Memorandumul salută disponibilitatea exprimată de către Federația Rusă și Ucraina de a acționa în calitate de state-garant al respectării dispozițiilor conținute în documentele care definesc statutul Transnistriei și în memorandum. Părțile confirmă, de asemenea, necesitatea de a continua activitățile întreprinse de către Forțele comune de menținere a păcii în zona de securitate conform acordului din 21 iulie 1992. Memorandumul prevede, de asemenea, dreptul părților, în caz de încălcare a acestor acorduri, de a solicita consultații statelor-garant în vederea luării măsurilor pentru normalizarea situației. În sfârșit, cele două părți se angajează să stabilească relații în cadrul unui stat comun în interiorul frontierelor RSS Moldovenești existente la 1 ianuarie 1990.

La 20 martie 1998, reprezentanți ai Republicii Moldova, Transnistriei, Federației Ruse și Ucrainei au semnat la Odessa (Ucraina) mai multe documente cu privire la asigurarea reglementării conflictului transnistrean.

Din documentele oficiale ale CUC, cu o abundență de detalii, rezultă că în diferite zone ale Transnistriei aflate sub controlul forțelor de menținere a păcii ale Federației Ruse, spre exemplu, zona Tighina (Bender), forțele separatiste transnistrene au acționat încălcând acordul de încetare a focului, astfel încât în zona aflată sub responsabilitatea forțelor rusești de menținere a păcii partea transnistreană nu a respectat angajamentele sale în conformitate cu acordul din 21 iulie 1992.

La 16 aprilie 2001, Președintele Republicii Moldova, dl Voronin, și cel al Federației Ruse, dl Putin, au semnat o declarație comună, punctul 5 al căreia prevede următoarele: „Președinții pledează în favoarea unei reglementări rapide și echitabile a conflictului transnistrean prin mijloace exclusiv pașnice, bazate pe respectarea principiului de suveranitate și integritate teritorială a Republicii Moldova, precum și pe standardele internaționale în domeniul drepturilor omului".

Într-un document datând din 4 septembrie 2001, prin care se analiza punerea în aplicare a acordului moldo-rus din 20 martie 1998 cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea Transnistria a Republicii Moldova, delegația moldovenească la CUC scoate în evidență nerespectarea deplină de către partea transnistreană a obligațiilor sale, ca urmare a faptului că a creat noi unități militare, a introdus arme în zona de securitate și a instalat posturi vamale. Delegația moldovenească și-a exprimat preocuparea față de faptul că comandamentul militar unificat nu a întreprins nici o măsură adecvată pentru a pune capăt acestei situații, ci s-a limitat doar la constatarea faptelor. Delegația moldovenească a propus ca măsurile concrete pentru asigurarea respectării obligațiilor ambelor părți să fie discutate la nivel de ministere ale Afacerilor Externe ale Republicii Moldova și Federației Ruse. În sfârșit, ea a propus punerea sub patronatul OSCE a funcției de observator militar în zona de securitate.

Întâlnirile cu partea transnistreană pentru a discuta diferite aspecte ale unei posibile reglementări a situației din Transnistria continuă. B. Prezența armatei Federației Ruse și a personalului acesteia în Transnistria după acordul din 21 iulie 1992 1. Trupele și echipamentul GOR în Transnistria

După cum prevede articolul 4 al acordului de încetare a focului din 21 iulie 1992, Republica Moldova și Federația Rusă au demarat negocieri cu privire la retragerea GOR de pe teritoriul Republicii Moldova și statutul său până la retragere.

Partea rusă a propus în anul 1994 sincronizarea retragerii GOR de pe teritoriul Republicii Moldova cu soluționarea conflictului transnistrean; această propunere, considerată de partea moldovenească ca fiind contraproductivă, a fost acceptată la insistența părții ruse și numai după ce partea rusă s-a declarat în favoarea eliberării rapide a membrilor grupului Ilașcu.

Autoritățile moldovenești s-au opus categoric oricărei sincronizări între reglementarea politică a conflictului transnistrean și retragerea forțelor armate rusești de pe teritoriul Republicii Moldova. Ele cer retragerea completă și necondiționată a forțelor armate rusești în conformitate cu deciziile OSCE, cu atât mai mult cu cât statele-membre ale OSCE au creat un fond special pentru finanțarea acestei retrageri.

Articolul 2 al acordului din 21 octombrie 1994 („primul acord") prevedea retragerea de către partea rusă a formațiunilor sale militare în decurs de trei ani de la intrarea în vigoare a acordului, retragerea urmând a fi efectuată în mod simultan cu reglementarea politică a conflictului transnistrean și stabilirea unui statut special al „regiunii transnistrene a Republicii Moldova". Referitor la etapele și datele retragerii definitive a acestor formațiuni, același articol prevedea că ele urmau a fi stabilite într-un protocol separat, încheiat între ministerele Apărării ale ambelor părți.

Potrivit articolului 5 al respectivului acord, comercializarea oricărui tip de tehnică militară, de armament și muniție aparținând forțelor militare ale Federației Ruse staționate pe teritoriul Republicii Moldova nu putea să aibă loc decât printr-un acord special, încheiat între guvernele acestor state.

Potrivit articolului 7 al acordului respectiv, aeroportul militar din Tiraspol urma a fi utilizat în comun de către aviația GOR și de către „aviația civilă a regiunii Transnistria a Republicii Moldova". Un al doilea acord încheiat, de asemenea, la 21 octombrie 1994 („al doilea acord") între ministerele Republicii Moldova și Federației Ruse ale Apărării stabilea modul de utilizare a aeroportului din Tiraspol. Astfel, el prevedea că zborurile spre aeroportul din Tiraspol urmau a fi efectuate în conformitate cu prevederile „Regulamentului provizoriu cu privire la dislocarea comună a aviației formațiunilor militare ale Federației Ruse și aviației civile a regiunii Transnistria din Republica Moldova" și în coordonare cu Administrația de Stat a Aviației Civile din Republica Moldova și Ministerul Apărării al Federației Ruse.

La 9 noiembrie 1994, Guvernul Republicii Moldova a adoptat o hotărâre referitor la aplicarea acordului cu privire la retragerea armatei rusești de pe teritoriul Republicii Moldova. Guvernul Federației Ruse a decis să supună acest acord ratificării de către Duma de Stat. La 17 noiembrie 1998, când primul acord din 21 octombrie 1994 încă nu era ratificat, Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse a cerut Dumei să-l excludă de pe ordinea de zi pentru motivul „că o eventuală decizie a ministerului de a reveni asupra acestei chestiuni va fi adoptată în funcție de evoluția relațiilor cu Republica Moldova și regiunea transnistreană și de reglementarea politică în regiune". În luna ianuarie a anului 1999, acordul respectiv a fost exclus de pe ordinea de zi a Dumei. Acest acord încă nu a intrat în vigoare.

Al doilea acord a fost aprobat numai de către Guvernul Republicii Moldova la 9 noiembrie 1994.

Nici un acord din 21 octombrie 1994 nu a intrat în vigoare din cauza faptului că nu au fost ratificate de către Federația Rusă.

La 20 martie 1998, în afară de alte documente cu privire la reglementarea situației din Transnistria, la Odessa (Ucraina) a fost semnat un acord cu privire la chestiuni referitoare la bunurile militare ale Armatei a Paisprezecea. Semnatarii acestui acord au fost dl Cernomîrdin, în numele Federației Ruse, și dl Smirnov, „Președintele RMN".

Potrivit calendarului enunțat în anexa respectivului acord, retragerea și distrugerea anumitor elemente depozitate, eliminarea lor prin detonare sau alte procedee mecanice trebuiau efectuate până la 31 decembrie 2001, cu condiția, printre altele, de a obține autorizarea autorităților Republicii Moldova, „în mod special a celor din regiunea Transnistriei".

Data-limită pentru retragerea (transferul și distrugerea) surplusului de muniții și a altor echipamente militare ale GOR era 31 decembrie 2002. Retragerea echipamentului și a efectivelor GOR care nu făceau parte din forțele de menținere a păcii trebuia înfăptuită până la 31 decembrie 2002, în condițiile următoare: finalizarea până la această dată a procesului de retragere în Rusia a munițiilor și altor echipamente, cedarea sau distrugerea altor echipamente și respectarea de către Republica Moldova a obligațiilor care rezultau din articolul 17 al acordului din 21 octombrie 1994.

În declarația lor la summit-ul de la Istanbul din 19 noiembrie 1999, șefii de state și de guverne ale statelor OSCE au declarat faptul că ei se așteaptă la o „retragere rapidă, în regim corespunzător și complet a trupelor rusești din Republica Moldova" și au salutat angajamentul asumat de către Federația Rusă de a finaliza până la sfârșitul anului 2002 retragerea forțelor armate de pe teritoriul Republicii Moldova. În sfârșit, ei au reamintit faptul că o misiune internațională de evaluare era gata să efectueze imediat supravegherea retragerii și distrugerii munițiilor și armamentului rusesc.

În observațiile adresate în anul 1999 Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Guvernul Republicii Moldova a menționat că, la acea dată, cifra oficială prezentată de către autoritățile Federației Ruse cu privire la cantitatea de arme și muniții ale GOR stocate în Transnistria era de 42000 tone, însă această cifră nu a putut fi verificată, deoarece atât autoritățile ruse, cât și separatiștii transnistreni au refuzat să admită accesul unei misiuni internaționale de evaluare.

Autoritățile moldovenești au atras atenția asupra faptului că o eventuală retragere a personalului GOR fără a se efectua evacuarea arsenalului enorm al GOR ar crea riscul ca separatiștii transnistreni să intre în posesia acestor arme.

Mai multe eșaloane cu echipament aparținând GOR au fost evacuate în perioada anilor 1999-2002.

La 15 iunie 2001, Federația Rusă și Transnistria au semnat un protocol cu privire la realizarea în comun a lucrărilor în vederea utilizării armamentului, a tehnicii militare și a munițiilor.

Tehnica militară - muniții și echipament militar performant, aparținând GOR și retras până în luna noiembrie a anului 2002 de pe teritoriul Republicii Moldova în baza acordului din 21 octombrie 1994, reprezenta numai 15% din volumul total declarat în anul 1994 ca fiind staționat pe teritoriul Republicii Moldova.

Potrivit probelor administrate de Curtea Europeană în cazul Ilașcu și alții (hotărârea Marii Camere a Curții Europene din 8 iulie 2004), în Transnistria în 2003 mai erau cel puțin 200000 tone de arme și muniții rusești, în principal la depozitul de la Cobasna, 106 tancuri de luptă, 42 vehicule blindate de luptă, 109 vehicule blindate de transportare a trupelor, 54 vehicule blindate de recunoaștere, 123 tunuri și mortiere, 206 arme antitanc, 226 arme antiaeriene, 9 elicoptere și 1648 vehicule de alte tipuri ( Ilaşcu și alții , precizat, § 131). În 2003, Observatorii OSCE au controlat și supravegheat retragerea din Transnistria a 11 trenuri de echipament militar rusesc și 31 trenuri care transportau peste 15000 tone de muniții. În anul următor, OSCE a subliniat, cu toate acestea, că doar un singur tren, care conținea circa 1000 tone de muniție, părăsise Transnistria.

Începând cu 2004, nu a existat nici o retragere controlată de arme rusești și de echipamente din Transnistria. În hotărârea Ilașcu și alții , Curtea Europeană a constatat că la sfârșitul anului 2004 mai rămâneau aproximativ 21000 tone de muniții, peste 40000 arme de calibru mic și armament ușor, precum și aproximativ zece trenuri cu echipament militar diferit. În noiembrie 2006, o delegație a OSCE, căreia i-a fost permis accesul la depozitele de muniții, a raportat că mai mult de 21000 tone de muniții erau stocate în zonă. În luna mai 2005, comandantul GOR a raportat că stocurile excedentare de 40000 arme de calibru mic și lejere au fost distruse, dar nu a fost autorizat nici un observator independent să meargă la fața locului pentru a verifica aceste afirmații.

Potrivit unor informații, aproximativ o mie de soldați ruși se află în Transnistria, cu misiunea de supraveghere a depozitelor de arme, și circa 1125 soldați ruși aparținând forțelor de menținere a păcii pe plan internațional sunt staționați în zona de securitate, care se întinde pe 225 km lungime și 12-20 km lățime. 2. Relațiile dintre GOR și „RMN"

Militarii GOR, procurorii și judecătorii militari detașați în cadrul GOR nu au primit instrucțiuni specifice cu privire la relațiile lor cu autoritățile transnistrene.

Militarii GOR se pot deplasa liber pe teritoriul transnistrean. Referitor la deplasarea trupelor sau a echipamentului militar, GOR informează în prealabil autoritățile transnistrene. Potrivit prevederilor legale în vigoare în Federația Rusă, organele de urmărire ale GOR nu sunt competente să transmită cauze spre examinare direct autorităților moldovenești, care dețin jurisdicția asupra teritoriului transnistrean. Orice furt sau altă infracțiune comisă de către o persoană fizică din Transnistria împotriva GOR trebuie să fie raportată de către autoritățile GOR autorităților competente ale Federației Ruse, acestea din urmă fiind singurele competente să sesizeze autoritățile moldovenești.

În practică, urmărirea penală a acestui tip de infracțiuni este înfăptuită de către organele transnistrene.

Organele de anchetă ale GOR au doar competența de a înfăptui ancheta cu privire la infracțiunile comise de către un militar GOR sau cu participarea acestuia și numai în ceea ce-l privește pe militarul respectiv.

Echipamentul militar și instalațiile de uz civil aparținând GOR au fost transferate „RMN". C. Relațiile economice, politice și de alt gen dintre Federația Rusă și Transnistria

Rusia a acordat și continuă să acorde ajutor economic și politic regiunii transnistrene.

La sfârșitul conflictului, ofițerii superiori ai Armatei a Paisprezecea au participat la evenimentele din viața publică a Transnistriei. În mod special, militari ai Armatei a Paisprezecea au participat la alegerile din Transnistria, la paradele militare ale forțelor transnistrene și la alte evenimente publice.

Posturi consulare permanente, având funcția de birouri de vot, au fost deschise de către autoritățile Federației Ruse pe teritoriul transnistrean, în lipsa acordului autorităților moldovenești.

Într-o rezoluție nr. 1334 IGD din 17 noiembrie 1995, Duma de Stat a Federației Ruse a declarat Transnistria „zonă de interes strategic special pentru Federația Rusă".

Personalități politice și reprezentanți ai Federației Ruse au confirmat, cu diverse ocazii, susținerea acordată de către Federația Rusă Transnistriei. Reprezentanți ai Dumei și alte personalități din Federația Rusă au vizitat Transnistria și au participat la manifestații oficiale.

La rândul lor, reprezentanți ai regimului „RMN" au vizitat Moscova în cadrul unor vizite oficiale, în particular Duma de Stat.

La 19 mai 1994, general-locotenentul Iakovlev, fostul comandant al Armatei a Paisprezecea și fostul șef al departamentului de apărare și securitate al „RMN", a devenit cetățean al Federației Ruse.

În anul 1997, dlui Mărăcuţa, „Președinte al Sovietului Suprem al RMN", i-a fost acordată cetățenia rusă.

În anul 1999, dl Caraman, unul din conducătorii „RMN", de asemenea, a dobândit cetățenia Federației Ruse.

Dlui Smirnov i-a fost acordată cetățenia Federației Ruse în anul 1997.

Industria de producere a armamentului reprezintă unul din pilonii economiei transnistrene. Aceasta este susținută direct de către întreprinderile rusești implicate în producerea armelor în Transnistria.

Începând cu anul 1993, întreprinderile transnistrene de armament s-au specializat în producerea armamentului performant grație fondurilor și diferitelor comenzi provenind de la întreprinderi rusești, printre care și grupul rus de producere și vânzare a armelor „Росвооружение" (Rosvoorujenye). Întreprinderile rusești furnizează întreprinderilor transnistrene tehnologii și echipamente necesare pentru producerea armamentului modern, la fel și materiale cu destinație militară. Pe de altă parte, întreprinderile transnistrene produc piese destinate producătorilor de arme rusești. De exemplu, întreprinderea Elektromaş primește din Federația Rusă piese pentru pistoale cu amortizoare, pe care ea le produce, și livrează piese pentru diferite sisteme de armament asamblate în Federația Rusă.

Sub pretextul retragerii, GOR a furnizat întreprinderilor transnistrene piese și utilaje de uz militar. Uzina metalurgică din Râbnița, care produce mortiere de 82 mm, a primit în mod regulat camioane încărcate cu mortiere și obuze provenite din depozitul GOR din Colbasna (Cobasna), sub pretextul distrugerii munițiilor netransportabile.

Mai mult, există o interdependență între interesele transnistrene, economice sau de altă natură, și GOR, datorită angajării masive de către GOR a locuitorilor Transnistriei.

Astfel, circa 70% din comandamentul unității militare a GOR staționat la Colbasna (inclusiv depozitul de muniții) este constituit din locuitori din Râbniţa și Colbasna, și 100% din personalul tehnic al depozitului de la Colbasna (șefi de depozite, tehnicieni, mecanici) îl constituie locuitorii regiunii.

În total, 50% din ofițerii GOR și 80% din subofițeri sunt locuitori ai „RMN".

Există o cooperare juridică în domeniul transferului de deținuți între Federația Rusă și Transnistria, fără participarea autorităților moldovenești. Drept urmare, în cadrul acestei cooperări, deținuții ruși aflați în Transnistria au putut fi transferați în închisori din Federația Rusă.

Au continuat întrevederile între oficiali din Federația Rusă și cei din Transnistria, inclusiv prin participarea la aniversările declarației de independență a „RMN".

Conducătorii „RMN" au primit distincții oficiale din partea diferitelor instituții ale Federației Ruse și au fost întâmpinați cu onoruri de către autoritățile de stat ale Federației Ruse.

Federația Rusă are relații directe cu „RMN" în domeniul exportului de gaze.

Transnistria primește electricitate direct de la Federația Rusă.

Mărfurile produse în Transnistria sunt exportate pe piața rusă, anumite mărfuri fiind prezentate ca avându-și originea în Federația Rusă.

GOR cumpără anumite produse necesare pentru aprovizionarea trupelor direct de pe piața transnistreană.

Întreprinderile rusești au participat la privatizări în Transnistria. De exemplu, întreprinderea rusă „Iterra" a cumpărat cea mai mare întreprindere din Transnistria, uzina metalurgică din Râbniţa, în pofida opoziției exprimate de către autoritățile Republicii Moldova.

Autoritățile moldovenești nu au recunoscut niciodată oficial „RMN" ca entitate statală. D. „Jurisdicția" asupra teritoriilor ocupate

Printr-o serie de hotărâri, Curtea Europeană a recunoscut „jurisdicția" de facto a Federației Ruse asupra teritoriului separatist. Curtea a considerat că regimul separatist nu ar fi putut supr