ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 64/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 1.695/1/2021 a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 36 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Laura-Mihaela Ivanovici, președintele Secției I civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 3.202/3/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar s-a depus raportul întocmit de judecătorul raportor, ce a fost comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; după comunicarea raportului, părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a dispus, prin Încheierea din 10 mai 2021, în Dosarul nr. 3.202/3/2020, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modul de interpretare a dispozițiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), în sensul de a stabili dacă acestea derogă doar de la prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, referitoare la ordinea de soluționare a dosarelor administrative de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, sau și de la prevederile art. 34 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, privind termenul de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, pentru soluționarea dosarelor administrative de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 7 iunie 2021, cu nr. 1.695/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la data de 27 septembrie 2021. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare "Art. 34. - (1) Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni. (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni. (...) (4) Dosarele se soluționează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naționale. (5) Prin excepție de la prevederile alin. (4), se soluționează cu prioritate: a) dosarele în care Secretariatul Comisiei Naționale a solicitat documente potrivit art. 21 alin. (5); b) dosarele în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoană îndreptățită; c) dosarele constituite în baza cererilor formulate de persoanele prevăzute la art. 33 alin. (4); d) dosarele în care s-au emis decizii privind propunerea acordării de despăgubiri/măsuri compensatorii de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase și comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România." III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă la data de 5 februarie 2020 cu nr. 3.202/3/2020, reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (A.N.R.P.) și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (C.N.C.I.), au solicitat: să se constate calitatea acestora de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru apartamentele trecute în proprietatea statului, situate în sectorul 1, București, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare (Legea nr. 112/1995), și pentru terenul aferent, identificat conform raportului de expertiză în construcții, omologat prin Sentința civilă nr. 1.137 din 18 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în Dosarul nr. 12.142/3/2013; să se stabilească valoarea imobilului, în conformitate cu dispozițiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013; să fie obligată pârâta C.N.C.I. la emiterea deciziei de compensare prin puncte pentru imobilul imposibil de restituit în natură, prin care să valideze Dispoziția nr. xxxxx din 6 februarie 2019, emisă de primarul municipiului București; să fie obligate pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumei de bani la care vor fi evaluate imobilele, de la data de 20 decembrie 2019 și până la emiterea deciziei de compensare, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În fapt, s-a precizat că prin Sentința civilă nr. 1.137 din 18 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă, definitivă prin Decizia civilă nr. 451A din 9 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, reclamanților li s-a recunoscut calitatea de persoane îndreptățite și s-a stabilit întinderea dreptului de proprietate prin acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilele-apartamente în litigiu, situate în sectorul 1, București. Pentru imobilul descris în petitul acțiunii a fost emisă de către municipiul București, prin primarul general, Dispoziția nr. xxxxx din 6 februarie 2019, prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995. După rămânerea definitivă a acestor dispoziții, dosarul a fost înregistrat la A.N.R.P., la Secretariatul C.N.C.I.

S-a mai susținut că, deși se încadrează în condițiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, reclamanților fiindu-le recunoscută de instanță calitatea de persoane îndreptățite și întinderea dreptului de proprietate, pârâta A.N.R.P. refuză să soluționeze dosarul de despăgubiri. Astfel, cu toate că au solicitat, prin Cererea înregistrată la această pârâtă în data de 19 noiembrie 2019, soluționarea cu prioritate a dosarului, până în prezent nu s-a emis decizia de compensare.

Pârâta C.N.C.I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată, fiind necesară obținerea unor înscrisuri și date suplimentare pentru soluționarea dosarului și determinarea cuantumului despăgubirilor.

Pârâta A.N.R.P. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

La termenul de judecată din data de 22 septembrie 2020, instanța a invocat, din oficiu, excepția prematurității cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1.335 din 22 septembrie 2020, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., respingând cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția prematurității cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., respingând cererea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca prematură, și a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, procedura de soluționare a dosarelor de despăgubire constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), se desfășoară în conformitate cu dispozițiile acesteia.

Având în vedere că prevederile titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 247/2005), care reglementau emiterea de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (C.C.S.D.) a deciziilor conținând titlul de despăgubire, au fost abrogate, s-a reținut că sunt aplicabile în prezenta cauză dispozițiile art. 21-26 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora C.N.C.I. are competența de validare ori de invalidare a deciziei entității care a propus acordarea de despăgubiri, în ipoteza validării emițând o decizie de compensare prin puncte a imobilului preluat abuziv.

De asemenea, s-a constatat că, potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, A.N.R.P. este instituția care are doar competența de emitere a titlurilor de plată. Cum obiectul cererii îl reprezintă obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea dispoziției cu privire la cuantumul despăgubirilor, s-a reținut că această prerogativă aparține C.N.C.I., nu pârâtei A.N.R.P., astfel încât a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei din urmă pârâte.

Cât privește excepția prematurității cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., instanța a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care instituie un termen de soluționare a dosarelor de 60 de luni de la data înregistrării acestora la Secretariatul C.N.C.I.

În cauză, dosarul administrativ a fost înaintat către pârâta C.N.C.I. la data de 4 octombrie 2019, dată de la care a început să curgă termenul de soluționare de 60 de luni, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Deși susținerea potrivit căreia dosarul reclamanților s-ar încadra în situația prevăzută de art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013 a fost găsită întemeiată, instanța a reținut că aceasta nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I.

Prin urmare, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată instanța nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluționarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a admis excepția prematurității formulării cererii, invocată din oficiu, și a respins cererea ca prematură.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții, criticând-o pentru greșita admitere a excepției prematurității formulării cererii, invocată de pârâta C.N.C.I.

În motivarea apelului au susținut, în esență, că dispozițiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 sunt clare și că obligau această pârâtă să soluționeze cu prioritate dosarul de despăgubiri de la data înregistrării lui, în situația în care notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată printr-o hotărâre irevocabilă, în cuprinsul căreia instanța s-a pronunțat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoană îndreptățită. Prin derogările cuprinse în art. 34 alin. (5) și art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013 legiuitorul a înțeles că, într-o asemenea situație, în care există deja o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în mod irevocabil îndreptățirea persoanei la o anume formă de reparație, acea persoană poate pretinde protecția proprietății sale în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția), are o creanță contra statului cu suficientă recunoaștere în dreptul intern, iar încălcarea acestui drept ar conduce la consecințe inacceptabile în planul răspunderii statului în cauzele repetitive în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

În cauză, dreptul este deja recunoscut și trebuie respectat, până la ultimele consecințe avute în vedere de către instanțele care l-au analizat, privindu-l ca pe un drept efectiv, iar nu iluzoriu. Soluționarea cu prioritate trebuia să se realizeze într-un termen rezonabil de la data înregistrării dosarului, având în vedere încadrarea în ipoteza prevăzută de lege.

Sentința primei instanțe, potrivit căreia reclamanții ar fi trebuit să aștepte împlinirea termenului general de soluționare a dosarelor administrative de 60 de luni, conduce la nerecunoașterea în favoarea acestora a beneficiului soluționării dosarului cu prioritate, aducându-se atingere astfel dreptului de proprietate.

Intimata-pârâtă C.N.C.I. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului reclamanților, ca neîntemeiat. A apreciat că și în situația în care dosarul se încadrează în dispozițiile art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013, această împrejurare nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I.

Având în vedere că instanța nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluționarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cererea este prematură.

De asemenea, intimata-pârâtă a arătat că sunt necesare demersuri suplimentare în vederea stabilirii situației despăgubirilor încasate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru a se putea calcula valoarea imobilelor, cu respectarea dispozițiilor art. 21 alin. (7) din Legea nr. 165/2013.

În ședința publică din data de 10 mai 2021, instanța de apel a pus în discuția părților necesitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior expusă.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată instanța a dispus sesizarea instanței supreme și, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a suspendat judecata apelului. IV. Motivele reținute de titularul sesizării, referitoare la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere, procedând la analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, referitoare la declanșarea procedurii pronunțării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a apreciat că acestea sunt întrunite cumulativ.

S-a arătat că această cauză se află în curs de judecată în ultimă instanță, respectiv în etapa procesuală a apelului. Dosarul nr. 3.202/3/2020 este înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și nu a fost soluționat până la data sesizării, aflându-se în etapa procesuală a apelului, singura cale de atac de reformare prevăzută în materia cererilor întemeiate pe Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013, conform art. 35 alin. (4) din acest act normativ special.

Un complet de judecată al curții de apel a fost învestit cu judecata apelului.

Soluționarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunilor de drept în discuție. În ceea ce privește chestiunea de drept a cărei rezolvare se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de sesizare a reținut că aceasta vizează interpretarea dispozițiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, respectiv dacă acestea derogă numai de la ordinea de soluționare a dosarelor administrative sau și de la termenele instituite în mod imperativ de legiuitor pentru verificarea acestor dosare de către C.N.C.I. și are înrâurire asupra soluționării apelului, nerespectarea prevederilor art. 34 alin. (5) lit. b) Legea nr. 165/2013 și, în consecință, admiterea eronată a excepției prematurității constituind motivul declarației de apel.

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are caracter de noutate. Curtea a constatat că, deși Legea nr. 165/2013 reprezintă un act normativ care și-a pierdut caracterul de lege nouă, prin funcția și modul de reglementare ea a devenit actuală, aplicabilitatea sa fiind amânată după expirarea termenelor noi puse la dispoziția C.N.C.I. pentru soluționarea dosarelor administrative, unele dintre aceste termene împlinindu-se, altele nefiind încă împlinite.

Problema în discuție, derivată din acest act normativ, este nouă, fiind necesară tranșarea ei cu valoare de principiu, în contextul în care în procedura Legii nr. 165/2013 se formulează numeroase cereri în instanță, întemeiate pe dispozițiile art. 34 alin. (5) lit. b) din acest act normativ special, care au ca obiect soluționarea de către instanță a dosarelor în care există hotărâri judecătorești prin care s-au constatat existența și întinderea dreptului persoanelor care se consideră îndreptățite, înainte de expirarea termenelor de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, prevăzute de art. 34 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013.

Din verificarea hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarele identificate pe rolul secțiilor a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a IV-a civilă ale Curții de Apel București rezultă că au fost soluționate definitiv câteva cauze similare celei de față, însă nu s-a conturat o orientare certă și consistentă, astfel încât este vorba despre o practică în curs de formare, ce justifică declanșarea mecanismului prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii, aflat în curs de soluționare. V. Punctul de vedere al părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au exprimat un punct de vedere asupra problemei de drept, nici în fața instanței de trimitere și nici după comunicarea raportului întocmit de judecătorul-raportor, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea apelului în Dosarul nr. 3.203/3/2020 a apreciat că, într-o ipoteză precum aceea din prezenta cauză, în care reclamanții dețin o hotărâre judecătorească prin care s-au constatat existența și întinderea dreptului de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv, dosarul administrativ se impune a fi soluționat cu prioritate, în baza art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, astfel încât termenul de 60 de luni, reglementat de art. 34 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, nu este aplicabil.

S-a avut în vedere că, astfel cum rezultă și din prevederile art. 21 alin. (5) raportat la art. 17 alin. (1) Legea nr. 165/2013, care reglementează atribuțiile C.N.C.I., termenul de 60 de luni a fost lăsat prin lege la dispoziția comisiei, pentru a soluționa dosarele înregistrate pe rolul acesteia, respectiv pentru a verifica existența dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii, în vederea clarificării aspectelor din dosar, Secretariatul C.N.C.I. putând solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror alte instituții care ar putea deține documente relevante.

Expirarea termenului de 60 de luni pentru a se putea solicita emiterea deciziei de compensare prin puncte este necesară doar dacă notificarea a fost soluționată de unitatea deținătoare sau entitatea învestită în acest sens, fără intervenția instanței judecătorești care să fi stabilit drepturile persoanelor îndreptățite, pentru că, în ipoteza în care există deja o hotărâre judecătorească definitivă prin care sunt tranșate aceste aspecte, sunt incidente prevederile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, conform cărora se soluționează cu prioritate dosarele în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoană îndreptățită.

În sprijinul unei astfel de interpretări sunt și dispozițiile art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013, conform cărora: "Prin excepție de la prevederile art. 17 alin. (1) lit. a) și art. 21 alin. (5) și (8), în cazul dosarelor ce conțin decizii ale entităților învestite cu soluționarea notificărilor emise în executarea unor hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat irevocabil/definitiv asupra calității de persoane îndreptățite la măsuri compensatorii, Comisia Națională emite, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, decizia de compensare prin numărul de puncte stabilit potrivit alin. (7). "

În consecință, luând în considerare că prin hotărârea judecătorească prin care a fost soluționată notificarea a fost tranșată chestiunea calității de persoană îndreptățită și s-a dispus obligarea unității deținătoare la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, singura atribuție rămasă la dispoziția C.N.C.I. este aceea de a calcula numărul de puncte și de a emite decizia de compensare prin puncte.

Totodată, aceeași modalitate de interpretare a dispozițiilor sus-menționate reiese și din considerentele aflate la paragraful 35 din Decizia Curții Constituționale a României nr. 269 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 9 iulie 2014 (Decizia nr. 269 din 7 mai 2014), conform cărora: " (...) termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluționeze dosarele transmise de entitățile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la despăgubire recunoscuți de instanțele de judecată în urma soluționării acțiunilor îndreptate împotriva refuzului entităților deținătoare de a se pronunța asupra cererilor de revendicare formulate. (...) " VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat opinii teoretice ale judecătorilor, neputându-se identifica hotărâri judecătorești prin care să fi fost soluționate cauze cu un obiect identic sau similar celei în cadrul căreia s-a formulat prezenta sesizare, cu excepția instanței de trimitere - Curtea de Apel București, care a transmis un număr de șapte decizii și o sentință.

Astfel, în opinie majoritară s-a apreciat că, printr-o interpretare sistematică a prevederilor art. 34, se impune a se constata că alin. (5) derogă doar de la prevederile alin. (4), termenul de 60 de luni instituit în favoarea C.N.C.I., prin alin. (1) și (2), fiind în continuare aplicabil.

S-a reținut că din interpretarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 165/2013 reiese că examinarea cu prioritate a dosarului constituie o excepție de la regula soluționării dosarelor în ordinea înregistrării acestora, iar nu o situație în care termenele instituite de legiuitor prin art. 34 din Legea nr. 165/2013 nu ar fi aplicabile.

Este incontestabil însă că prioritatea la care se referă art. 34 alin. (5) din Legea nr. 165/2013 vizează ordinea în care trebuie soluționate dosarele în cadrul termenelor prevăzute de art. 34, care fixează termenele-limită pentru îndeplinirea de către C.N.C.I. a obligației legale de a soluționa toate cererile care se includ în cele două categorii, pentru cele înregistrate anterior intrării în vigoare a legii (cu excepția dosarelor de fond funciar) termenul expirând la data de 20 mai 2018, iar pentru cele înregistrate ulterior, termenul fiind de 60 de luni de la data înregistrării dosarului la Secretariatul C.N.C.I.

Prin urmare, legiuitorul, în vederea finalizării procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor prelate în mod abuziv, a stabilit un termen maxim de 60 de luni pentru soluționarea tuturor dosarelor, calculat conform distincției de mai sus, iar soluționarea cu prioritate a dosarului presupune examinarea acestuia, prin derogare de la regula soluționării dosarelor în ordinea înregistrării, însă înainte de împlinirea termenului de 60 de luni.

Într-o altă opinie s-a susținut că dispozițiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 derogă atât de la prevederile alin. (4), cât și de la cele ale alin. (1) și (2). În interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 35 și 21 din Legea nr. 165/2013 s-a susținut că termenul de 60 de luni a fost stabilit de legiuitor doar pentru ipoteza în care notificarea a fost soluționată de unitatea deținătoare a imobilului sau de entitatea învestită de legea specială, nu și pentru ipoteza în care calitatea de persoană îndreptățită și dreptul la restituirea bunului în natură sau prin echivalent au fost stabilite pe cale judecătorească, prin hotărâre definitivă. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat în numeroase cazuri asupra conformității prevederilor art. 34 din Legea nr. 165/2013 cu imperativele cuprinse în art. 15 alin. (2) din Constituția României - care instituie principiul neretroactivității legii, cu excepția celei penale și contravenționale mai favorabile, art. 16 - care consacră principiul egalității în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, art. 44 - care garantează dreptul de proprietate privată, dar și prin raportare la prevederile art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Astfel, prin Decizia nr. 269 din 7 mai 2014, Curtea Constituțională a reținut textual: "35. (...) termenul de 60 de luni, prevăzut de art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în care Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor ar trebui să soluționeze dosarele transmise de entitățile învestite de lege în vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, nu se aplică nici titularilor dreptului la despăgubire recunoscuți de instanțele de judecată în urma soluționării acțiunilor îndreptate împotriva refuzului entităților deținătoare de a se pronunța asupra cererilor de revendicare formulate."

Prin Decizia nr. 230 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 719 din 21 august 2018, s-a reținut că: "28. Referitor la criticile în legătură cu caracterul aleatoriu al ordinii de soluționare a dosarelor de despăgubire, Curtea observă că, prin Legea nr. 103/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 21/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și a art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 394 din 24 mai 2016, au fost introduse în cuprinsul art. 34 din Legea nr. 165/2013 încă două noi alineate, alin. (4) și (5), care reglementează ordinea de soluționare a dosarelor. Astfel, art. 34 alin. (4) stabilește regula potrivit căreia acestea vor fi soluționate în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naționale, iar art. 34 alin. (5) consacră situațiile în care, prin excepție de la prevederile alin. (4), dosarele se soluționează cu prioritate. În redactarea actuală, în urma modificării operate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 98/2016 pentru prorogarea unor termene, instituirea unor noi termene, privind unele măsuri pentru finalizarea activităților cuprinse în contractele încheiate în cadrul Acordului de împrumut dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare pentru finanțarea Proiectului privind reforma sistemului judiciar, semnat la București la 27 ianuarie 2006, ratificat prin Legea nr. 205/2006, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.030 din 21 decembrie 2016, art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 stabilește că vor fi soluționate cu prioritate dosarele în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile/definitive, instanțele de judecată s-au pronunțat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoană îndreptățită, astfel că susținerile autoarei excepției referitoare la această problematică au rămas lipsite de obiect, ca urmare a modificării legislative menționate."

Argumente similare pot fi identificate și în cuprinsul altor decizii, spre exemplu: Decizia nr. 88 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 16 aprilie 2014; Decizia nr. 686 din 26 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2015; Decizia nr. 756 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 23 februarie 2018; Decizia nr. 58 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 24 aprilie 2019; Decizia nr. 258 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 865 din 22 septembrie 2020 etc. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 5 din 16 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, interpretând dispozițiile art. 33 din Legea nr. 165/2013, a reținut textual: "Referitor la împrejurarea că termenele reglementate de art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, au fost instituite la un interval de timp considerabil după împlinirea termenului inițial, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie reținut contextul adoptării acestui recent act normativ, determinat de pronunțarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României și de necesitatea implementării unor măsuri de natură să urgenteze soluționarea cererilor vizând măsurile reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat. În acest sens, în acord cu îndrumările din Hotărârea-pilot vizând perfecționarea cadrului legislativ, Legea nr. 165/2013 a fost adoptată pentru «finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România». Tocmai pentru celeritatea procedurii au fost reglementate termene care să impună unităților notificate soluționarea sesizărilor, astfel încât pretențiile să fie rezolvate în această fază prealabilă, fără să mai fie necesară, pe cât posibil, declanșarea procedurii judiciare. Or, pe acest aspect, Curtea Constituțională s-a pronunțat, verificând conformitatea cu legea fundamentală a dispozițiilor art. 33 alin. (1), coroborate cu art. 34 și art. 35 din Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că termenele introduse au ca scop eficientizarea procedurilor administrative și, în final, respectarea drepturilor tuturor persoanelor interesate, reprezentând în același timp un scop legitim și existând un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru atingerea acestuia. În același sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a validat, în jurisprudența care a urmat adoptării Legii nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, măsurile la care s-a oprit legiuitorul român, arătând că acesta a fixat termene precise pentru fiecare etapă administrativă și a prevăzut posibilitatea unui control jurisdicțional care permite instanțelor să verifice nu numai legalitatea deciziilor administrative, ci și să se subroge autorităților administrative prin pronunțarea, dacă este cazul, a unei decizii de restituire a bunului sau de acordare a unor compensații. Totodată, având în vedere marja de apreciere a statului român și garanțiile aferente prin instituirea unor reguli clare și previzibile, însoțite de termene imperative și de un control judiciar efectiv, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că Legea nr. 165/2013, cu modificările și completările ulterioare, oferă, în principiu, un cadru accesibil și efectiv pentru soluționarea cererilor și, cu toate că termenele fixate pentru procedura administrativă, la care se pot adăuga și eventuale proceduri judiciare, pot prelungi durata de soluționare definitivă a pretențiilor, o atare situație excepțională este inerentă complexității factuale și juridice vizând restituirea proprietăților preluate abuziv, așa încât aceste termene nu pot fi considerate, în sine, ca ridicând o problemă de eficacitate a reformei și nici contrare drepturilor garantate de Convenție, în special dreptului garantat de art. 6 paragraful 1, în ceea ce privește durata rezonabilă a procedurii. Ca atare, nu se poate susține că termenele astfel reglementate ar fi o îngrădire a accesului la justiție și nici că, în condițiile neurmării procedurii prealabile, partea ar putea sesiza instanța, întrucât dreptul său nu este unul actual, iar procedura judiciară nu poate înlocui sau substitui procedura prealabilă, atunci când aceasta este reglementată în mod expres de lege. Rațiunea reglementării procedurii prealabile este dată, în general, de considerente vizând protecția intereselor persoanelor, având ca scop instituirea unui cadru juridic care să facă posibilă restabilirea dreptului subiectiv pe cale administrativă, prin evitarea contenciosului judiciar." X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorul-raportor a apreciat că nu sunt întrunite, cumulativ, condițiile de admisibilitate a sesizării, astfel cum sunt acestea reglementate prin art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că nu se verifică, în speță, caracterul real și veritabil al chestiunii de drept și nici cerința noutății problemei de drept. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor și chestiunea de drept care se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Sesizarea formulată în prezenta cauză vizează o singură problemă de drept, cu privire la care instanța de trimitere, Curtea de Apel București, apreciază că sunt îndeplinite condițiile pentru deschiderea procedurii hotărârii prealabile.

Se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție o interpretare jurisdicțională de principiu a dispozițiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, în sensul de a stabili dacă acestea derogă doar de la prevederile art. 34 alin. (4) din Legea nr. 165/2013, referitoare la ordinea de soluționare a dosarelor administrative de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, sau și de la prevederile art. 34 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, privind termenul de 60 de luni, respectiv de 36 de luni, instituit pentru soluționarea dosarelor administrative de către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.

Pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept esențiale, ivite într-o cauză aflată în curs de soluționare în ultimă instanță, de natură să elimine riscul apariției și dezvoltării unei jurisprudențe neunitare, printr-o rezolvare de principiu, este legal condiționată prin textele normative care asigură cadrul legal al deschiderii acestei proceduri.

Astfel, conform dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Analiza normei juridice mai sus evocate permite concluzia conform căreia deschiderea procedurii hotărârii prealabile este legal posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, concomitent, următoarele condiții: a) existența unei cauze pendinte, o judecată în curs de soluționare pe rolul unei instanțe; b) cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la o curte de apel sau de la un tribunal; c) acest complet să fi fost învestit cu soluționarea litigiului în ultimă instanță; d) în cursul judecății să se ivească o chestiune de drept, de care depinde soluționarea pe fond a cauzei respective; e) chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; f) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluționare.

Examinarea îndeplinirii, în mod cumulativ, a condițiilor în care poate fi declanșat acest mecanism de unificare a practicii judiciare pune în evidență faptul că, în cazul prezentei sesizări, doar unele dintre cerințele legale enunțate se verifică, în sensul celor ce succedă.

Existența unui proces în curs de soluționare pe rolul unei instanțe. Astfel, din datele prezentate în cuprinsul încheierii de sesizare rezultă că procesul în legătură cu care a fost formulată sesizarea este în curs de soluționare, fiind în prezent dedus judecății în faza apelului, pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluționarea litigiului în ultimă instanță. Acțiunea a fost calificată, cu prilejul judecății în primă instanță, ca fiind una formulată în temeiul dispozițiilor art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, iar în apel calificarea juridică dată acțiunii nu a fost contestată.

Fiind astfel clarificat temeiul de drept al acțiunii, devin incidente dispozițiile art. 35 alin. (1) și (4), cu referire la art. 34 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora hotărârea judecătorească pronunțată în primă instanță de către secția civilă a tribunalului este supusă numai apelului, precum și cele ale art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, care prevăd că nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel, în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

În concluzie, Curtea de Apel București (instanța de trimitere) are competența să judece acest litigiu în ultimă instanță, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, întrucât, în materia în care a fost promovată acțiunea aflată în curs de soluționare în ultimă instanță, hotărârile pronunțate sunt supuse exclusiv apelului, fiind astfel definitive, în raport cu dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Sunt îndeplinite, așadar, condițiile referitoare la existența unei cauze aflate în curs de judecată, în competența legală a unui complet de judecată al curții de apel, învestit să judece litigiul în ultimă instanță.

Totodată, din verificările efectuate se constată că este întrunită, de asemenea, cerința ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunțate, precum și aceea referitoare la faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluționare privitor la această chestiune. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.

Cu referire la cerința ivirii unei chestiuni de drept de care depinde soluționarea pe fond a cauzei respective se constată că legiuitorul instituie o dublă condiționare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar pe de altă parte, să fie probată legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate și soluționarea cauzei pe fond.

Elementele prezentei sesizări pun în evidență existența legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării și soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.

Astfel, acțiunea a fost soluționată în primă instanță prin Sentința civilă nr. 1.335 din 22 septembrie 2020 a Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, care a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A.N.R.P., respingând cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția prematurității cererii formulate în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., respingând cererea formulată în contradictoriu cu aceasta, ca prematură, și a respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel instanța a constatat aplicabilitatea dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care instituie un termen de soluționare a dosarelor de 60 de luni, calculat de la data înregistrării acestora la Secretariatul C.N.C.I. În cauză, dosarul administrativ a fost înaintat către pârâta C.N.C.I. la data de 4 octombrie 2019, dată de la care a început să curgă termenul de soluționare de 60 de luni, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013. Deși susținerea potrivit căreia dosarul reclamanților s-ar încadra în situația prevăzută de art. 34 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 165/2013 a fost găsită întemeiată, instanța a reținut că aceasta nu este de natură a înlătura efectele termenului prohibitiv de 60 de luni, textul de lege instituind doar o prioritate a analizării acestuia prin raportare la alte dosare, iar nu o înlăturare a termenului suspensiv stabilit în favoarea C.N.C.I. Prin urmare, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată instanța nu a fost învestită cu obligarea pârâtei la soluționarea cu prioritate a dosarului, ci cu o cerere bazată pe art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, a admis excepția prematurității formulării cererii, invocată din oficiu, și a respins cererea, ca prematură.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru greșita admitere a excepției prematurității formulării cererii, invocată de pârâta C.N.C.I.

În motivarea apelului au susținut, în esență, că dispozițiile art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013 sunt clare și obligau această pârâtă să soluționeze cu prioritate dosarul de despăgubiri, de la data înregistrării lui, în situația în care notificarea în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost soluționată printr-o hotărâre irevocabilă, în cuprinsul căreia instanța s-a pronunțat cu privire la existența și întinderea dreptului, precum și la calitatea de persoană îndreptățită. În opinia recurenților, prin derogările cuprinse în art. 34 alin. (5) și art. 21 alin. (10) din Legea nr. 165/2013, legiuitorul a înțeles că, într-o asemenea situație, în care există deja o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut în mod irevocabil îndreptățirea persoanei la o anume formă de reparație, acea persoană poate pretinde protecția proprietății sale în condițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, are o creanță contra statului cu suficientă recunoaștere în dreptul intern, iar încălcarea acestui drept ar conduce la consecințe inacceptabile în planul răspunderii statului în cauzele repetitive în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.

Având în vedere soluția dată cauzei în primă instanță, precum și criticile formulate în apel, care pun în discuție chiar modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013, rezultă că soluția în calea de atac exercitată depinde, în principal, de lămurirea prealabilă a înțelesului și a sferei de aplicare a acestei norme juridice.

Aceasta înseamnă că există legătura necesară între dezlegarea acestui aspect, obiect al sesizării, și soluționarea cauzei pe fondul criticilor din apel, care vizează, în mod prioritar, excepția prematurității acțiunii, apreciată în raport cu dispozițiile art. 34 alin. (2) și art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013. Aplicabilitatea sau inaplicabilitatea termenului reglementat prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 va conduce la confirmarea soluției primei instanțe, din perspectiva acestui motiv de apel, echivalent soluționării pricinii pe calea unei excepții procesuale, sau va determina, în limitele cererii de apel și ale soluțiilor posibile, analizarea fondului raportului juridic dedus judecății.

Împrejurarea că este vorba despre un aspect de drept procesual supus analizei este irelevantă din punctul de vedere al admisibilității sesizării, câtă vreme, în jurisprudența dezvoltată în aplicarea acestei instituții, a hotărârii prealabile, instanța supremă a statuat, în mod constant, că obiectul sesizării îl poate constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procesual, dacă, prin consecințele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina, de a influența soluționarea raportului de drept dedus judecății (în acest sens, a se vedea, spre exemplu: Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016; Decizia nr. 36 din 4 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 24 iunie 2020; Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 10 martie 2020; Decizia nr. 20 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 25 martie 2020 etc.).

În ceea ce privește existența unei chestiuni de drept având, în mod obligatoriu, anumite caracteristici și supusă interpretării în anumite condiții procedurale, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept subliniază că ea este de esența acestui mecanism de unificare jurisprudențială, constând în pronunțarea unei hotărâri prealabile cu valoare de principiu și obligatorie pentru instanțe. Cu toate acestea, legea de procedură nu definește noțiunea pe care o numește "chestiune de drept", revenind astfel doctrinei și jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție rolul de a stabili, în timp, conținutul acesteia.

Astfel, în doctrină, s-a arătat că, pentru a fi în prezența unei chestiuni de drept, în sensul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, problema de drept identificată trebuie să fie una reală, veritabilă, susceptibilă de a genera interpretări diferite ale unui text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie p