- Instanța
- Înalta Curte de Casație și Justiție (România) · Secția de contencios administrativ și fiscal
- Data
- 16 decembrie 2025
Decizia nr. 6138/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 421/2025 a Curții de Apel București
Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la 12.01.2023, sub nr. x/2023, reclamantul Serviciul Român de Informații-Unitatea Militară 0198 București a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 716/23.11.2022 adoptată de această autoritate publică în soluționarea petiției nr. 9487/16.12.2022.
La data de 09.02.2023, reclamantul a precizat că solicită introducerea în cauză a numitului A., titularul sesizării analizate de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării prin hotărârea atacată, astfel că, prin rezoluție, s-a dispus citarea acestuia în cauză în calitate de pârât, iar prin încheierea din 16.11.2023 instanța a dispus rectificarea calității ca fiind de intervenient forțat, în raport de prevederile art. 16 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 78 din C. proc. civ.
2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 421 din 21 martie 2025, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul Serviciul Român de Informații-Unitatea Militară 0198 București, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenientul A.; a anulat parțial punctele 1 si 4 din Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 716/23.11.2022, în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la reclamantul Serviciul Român de Informații; a anulat punctele 3 și 5 din Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 716/23.11.2022; a respins, în rest, cererea, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Subsumat cazului de casare menționat supra, recurentul-pârât a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16-19 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin raportare la Decizia Curții Constituționale a României nr. 997/2008, susținând că, inclusiv prin prisma considerentelor acestei decizii, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării avea competența de a examinarea cererea cu care a fost învestit, respectiv de a aprecia existența sau inexistența discriminării învederate de petiționar.
A susținut că prin decizia anterior menționată instanța de control constituțional a avut în vedere ipoteza în care, cu ocazia exercitării atribuțiilor sale, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ar anula total sau parțial acte normative sau le-ar substitui cu dispoziții cuprinse în alte acte normative, niciuna dintre concluziile Curții Constituționale a României nefiind în sensul imposibilității consiliului de a examina o situația de discriminare cu care a fost sesizat, în sensul constatării existenței sau inexistenței sale.
În opinia recurentului-pârât, a accepta raționamentul judecătorului fondului însemnă a ajunge la concluzia absurdă că nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, implicit, nici instanțele de judecată nu ar mai putea constata existența discriminării care provine din aplicarea unor acte normative, pe motiv că interferează cu puterea legislativă, împrejurare ce ar conduce la încălcarea mai multor principii, precum principiul constituțional al liberului acces la justiție. A mai arătat recurentul-pârât că numai în situația în care, prin sesizarea adresată consiliului, s-ar fi solicitat anularea Ordinului nr. M55-107-2587/C-10357-210-496-831 sau înlocuirea acestuia cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, s-ar putea pune problema incidenței Deciziei CCR nr. 997/2008, în sensul reținut de judecătorul fondului.
Cum nu a existat o astfel de solicitare, singurul remediu preconizat vizând acordarea unor despăgubiri materiale sau morale în condițiile art. 27 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, a apreciat ca fiind legală soluția Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a analiza fondul sesizării. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Serviciul Român de Informații-Unitatea Militară 0198 București a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală.
În combaterea recursului, intimatul-reclamant a arătat că prin hotărârea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării contestată, Ordinul nr. M55-107-2587/C-10357-210-496-831 din 30.04.2014 a fost supus unui veritabil control de legalitate, s-a refuzat, indirect, aplicabilitatea acestuia și a fost aplicată sancțiunea avertismentului față de semnatarii ordinului, cu încălcarea competenței materiale a consiliului, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță. În sprijinul poziției sale procesuale a invocat și Decizia Curții Constituționale a României nr. 997 din 7 octombrie 2008, care, în opinia intimatului, statuează în sensul că Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării trebuie să îndeplinească un rol proactiv de comunicare și de îndrumare cu privire la eliminarea elementelor discriminatorii din cuprinsul actelor normative.
II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului II.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prealabil, Înalta Curte apreciază necesar a reaminti câteva elemente de fapt utile în evidențierea cursivă a raționamentului logico-juridic aferent exercitării controlului de legalitate asupra sentinței recurate.
Astfel, petentul A. a participat la concursul de admitere organizat de Școala de Agenți de Poliție Vasile Lazăr - Câmpina, în sesiunea septembrie- octombrie 2021, fiind respins pe baza criteriului de diagnosticare cu boală necontagioasă, respectiv tiroidă autoimună, iar prin petiția nr. 9487/16.12.2021, petentul a solicitat Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării să constate că a fost discriminat prin introducerea prin Ordinul nr. M55-107-2587/C-10357-210-496-831 din 30 aprilie 2014, a diagnosticului de tiroidă cronică autoimună ca și cauză de inaptitudine pentru a accede la concursul menționat supra.
Prin Hotărârea nr. 716 din 23 noiembrie 2022, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a respins excepția necompetenței sale materiale, iar în ceea ce privește condiționarea participării la concursul de admitere în unitățile de învățământ militar de informații, de ordine publică si de securitate națională pe criteriul de boala cronica necontagioasă, tiroidită cronică autoimună, prin Ordinul nr. M55-107-2587/C-10357-210-496-831 din 30.04.2014, a constatat întrunirea cumulativă a elementelor faptei de discriminare prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 6 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Prin aceeași hotărâre, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a aplicat inclusiv reclamantului Serviciul Român de Informații sancțiunea avertismentului, în baza art. 5 alin. (2) lit. a), art. 6 și art. 7 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, și a recomandat eliminarea criteriului de boală cronică necontagioasă tiroidită cronică autoimună pentru concursurile de admitere/recrutare/angajare în unitățile/instituțiile de învățământ militar, de informații, de ordine publică și de securitate națională.
Prin acțiunea introductivă ce formează obiectul prezentului litigiu, reclamantul Serviciul Român de Informații-Unitatea Militară 0198 București a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 716 din 23 noiembrie 2022, iar prin sentința recurată instanța a fost reținut caracterul nelegal al hotărârii atacate, apreciind că a fost emisă cu depășirea competenței materiale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, astfel cum este prevăzută de art. 19 și art. 20 din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, împrejurare în raport de care a admis în parte acțiunea, a anulat parțial pct. 1 și 4 din hotărârea menționată supra, în ceea ce privește măsurile dispuse cu privire la reclamantul Serviciul Român de Informații, fiind anulate și pct. 3 și 5 din hotărâre.
Înalta Curte constată că recursul pârâtului este fondat, soluția curții de apel reflectând interpretarea greșită a normelor de drept material incidente în materia prevenirii și sancționării tuturor formelor de discriminare, din perspectiva competenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Astfel, conform art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice, iar potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) din același act normativ, orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități atrage răspunderea contravențională conform prezentei ordonanțe, dacă nu intră sub incidența legii penale.
Prin raportare la aceste prevederi legale, Înalta Curte reține că o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții: existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile); existența unui criteriu de discriminare dintre cele enumerate exemplificativ la art. 2 alin. (1) din ordonanță; tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate și necesare.
De asemenea, potrivit art. 18 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, Consiliul este responsabil cu aplicarea și controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum și în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării, iar conform art. 19 alin. (1) din același act normativ, în vederea combaterii faptelor de discriminare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării își exercită atribuțiile în următoarele domenii: a) prevenirea faptelor de discriminare; b) medierea faptelor de discriminare; c) investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de discriminare; d) monitorizarea cazurilor de discriminare; e) acordarea de asistență de specialitate victimelor discriminării.
Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării de a constata și sancționa faptele de discriminare, indiferent de forma sub care acestea se manifestă, legiuitorul conferind acestei autorități atribuția de a examina situații concrete, inclusiv cele generate de aplicarea unor norme juridice, din perspectiva efectelor discriminatorii produse asupra anumitor categorii de persoane.
După cum rezultă din prezentarea rezumativă a elementelor de fapt, aspectul sesizat prin petiția adresată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost constatarea faptului că petentul a fost discriminat pe criteriul "boală cronică necontagioasă", respectiv tiroidită cronică autoimună, prin respingerea la concursul de admitere organizat de Școala de Agenți de Poliție Vasile Lazăr - Câmpina, în sesiunea septembrie- octombrie 2021, în baza Ordinului nr. M55-107-2587/C-10357-210-496-831 din 30 aprilie 2014. Prima instanță a pornit, însă, de la premisa greșită că verificările ce ar trebui efectuate în soluționarea acestei sesizări presupun o analiză a legalității ordinului în discuție, ce excedează competenței materiale a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, fără a avea în vedere faptul că autoritatea nu a fost chemată să analizeze legalitatea acestui act administrativ normativ, ci să constate dacă aplicarea lui creează stare de discriminare, astfel cum este definită prin art. 2 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Contrar celor reținute de instanța de fond, Consiliul nu s-a substituit instanței de judecată, câtă vreme nu a expus argumente referitoare la legalitatea ordinului în discuție, ci s-a limitat la a constata că, în urma aplicării anumitor dispoziții din cadrul acestuia, petentul a fost supus unui tratament diferențiat, ce nu a fost justificat obiectiv de un scop legitim, îndeplinindu-și astfel rolul de autoritate administrativă autonomă specializată în combaterea discriminării.
Reține astfel Înalta Curte că analiza realizată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la existența unei discriminări rezultate din aplicarea unui act administrativ normativ se încadrează în limitele competenței sale legale și nu aduce atingere dispozițiilor constituționale referitoare la principiul separației puterilor în stat, dar nici statuărilor obligatorii regăsite în Decizia Curții Constituționale a României nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 774 din 18 noiembrie 2008, după cum în mod greșit a reținut judecătorul fondului.
Într-adevăr, prin decizia menționată supra, instanța de control constituțional a constatat că dispozițiile art. 20 alin. (3) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, potrivit cărora persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării, sunt neconstituționale, în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Curtea Constituțională nu a statuat, însă, în sensul că autorității i-au fost înlăturate atribuțiile de a constata existența unor discriminări generate de aplicarea unor acte administrative normative și de a formula recomandări sau de a sesiza autoritățile competente în vederea armonizării respectivelor prevederi, ci, dimpotrivă, a reținut că în vederea îndeplinirii rolului său de garat al respectării și aplicării principiului nediscriminării, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării este chemat să vegheze, printre altele, inclusiv asupra modului în care este respectat acest principiu în conținutul actelor normative. În acest sens, acest organ poate constata existența unor prevederi de lege discriminatorii și își poate exprima opinia în ceea ce privește armonizarea dispozițiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative cu principiul nediscriminării.
Astfel cum a constatat instanța de control constituțional, ceea ce interesează sunt efectele pe care le produc opiniile exprimate de această autoritate, hotărârea Consiliului neputând avea ca efect încetarea aplicabilității unor normele legale și chiar aplicarea prin analogie a unor alte texte de lege, care nu se referă la persoana sau grupul social discriminate.
Or, prin hotărârea contestată, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a procedat într-o manieră precum cea expusă prin Decizia CCR nr. 997/2008, ca fiind neconstituțională, ci s-a încadrat în limitele atribuțiilor sale, constatând existența unei discriminări în contextul aplicării Ordinului nr. M55-107-2587/C-10357-210-496-831 din 30 aprilie 2014. Judecătorul fondului a făcut o aplicare eronată a statuărilor Curții Constituționale din Decizia nr. 997/2008, extinzând efectele acesteia dincolo de limitele stabilite de instanța de control constituțional, care a sancționat exclusiv situațiile în care autoritatea ar depăși competența sa legală și s-ar substitui legiuitorului, prin refuzul de aplicare a unor acte normative și instituirea aplicabilității altora, ori Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării, fără a interzice Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării să analizeze existența unei discriminări generate de aplicarea unui act administrativ normativ.
În același timp, apreciază Înalta Curte că un raționament precum cel al instanței de fond ar conduce la situația în care Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu ar mai putea constata existența discriminării care provine din aplicarea unor acte administrative normative, ceea ce, în mod evident, nu poate fi acceptat, întrucât ar goli de conținut rolul acestei autorități și ar face imposibilă realizarea efectivă a protecției împotriva discriminării. În raport de aceste considerente, Înalta Curte reține, contrar primei instanțe, că autoritatea Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării avea competența de a analiza dacă susținerile din cadrul petiției în discuție sunt probate și dacă îndeplinesc cerințele legale pentru a se constata existența unei fapte de discriminare, în sensul Ordonanței de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, sentința recurată fiind nelegală din această perspectivă.
Întrucât, ca efect direct al validării criticilor privind necompetența materială a autorității pârâte, prima instanță nu a mai analizat fondul sesizării, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de fond să analizeze legalitatea hotărârii contestate din perspectiva argumentelor vizând existența/inexistența elementelor constitutive ale pretinsei fapte de discriminare. II.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea normelor legale aplicabile, de natură a atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.
civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) din același cod, raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr. 421 din 21 martie 2025 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Definitivă. Pronunțată astăzi, 16 decembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.