Decizia nr. 5621/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2023, la data de 14.11.2024, reclamantele A., B., C. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție au solicitat: 1. Anularea Ordinului emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3226/1/02.11.2023 și a anexelor individuale.

2. Obligarea Președintelui înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unui ordin de încadrare prin care să se stabilească: drepturile noastre salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială -605,225 RON, începând cu data de 14.09.2017 (pentru reclamanta A.), respectiv începând cu data de 07.12.2017 (pentru reclamantele B. și C.) și în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/12017, drepturile salariale prin acordarea sporurilor în procent de 45%, modalitatea de plată a diferențelor de drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale stabilite, calculată începând cu data scadenței până la data plății efective.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 694 din 23 aprilie 2025 Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: A admise excepția lipsei calității procesual pasive a ICCJ în ceea ce privește capătul de cerere privitor la obligarea ICCJ la plata diferențelor salariale. A respins acest capăt de cerere ca fiind formulat în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesual pasivă. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocata de pârâtul ICCJ pentru perioada anterioara datei de 14.11.2021. a respins acțiunea pentru perioada anterioara datei de 14.11.2021, ca fiind prescrisă. A respins în rest acțiunea formulată de reclamanții C., B., A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 694 din 23 aprilie 2025 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta B.. Cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la capătul de cerere având ca obiect plata drepturilor salariale, artă recurenta că a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității în condițiile în care instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., precum și cu aplicarea eronată a dispozițiilor art. 36 C. proc.

civ. și a dispozițiilor relevante din Legea nr. 554/2004, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenta că prin acțiunea introductivă de instanță a solicitat anularea Ordinului emis de Președintele înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3226/1/02.11.2023 și obligarea Președintelui înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unui ordin de încadrare prin care să se stabilescă drepturile salari ale prin raportare la o valoare de referință sectorială - 605,225 RON, începând cu data de 07.12.2017 și în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/12017, drepturile salariale prin acordarea sporurilor în procent de 45%, modalitatea de plată a diferențelor de drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale stabilite, calculată începând cu data scadenței până la data plății efective.

Ca atare, acțiunea a avut ca obiect obligarea la emiterea unui act administrativ care să cuprindă inclusiv modalitatea de reparare a prejudiciului produs prin emiterea actului administrativ vătămător, și nicidecum obligarea la plata vreunor sume de bani. Or, atât timp cât acțiunea dedusă judecății viza un act administrativ emis de Înalta Curte de Casație și Justiție în mod evident aceasta justifica legitimare procesuală pasivă în cauză, soluția pronunțată de instanța de fond fiind nelegală.

Aceleași argumente referitoare la greșita înțelegere a obiectului cererii de chemare în judecată sunt valabile, arată recurenta și în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, această soluție fiind pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2523 și art. 2526 din C. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Susține recurenta că din moment ce s-a solicitat anularea Ordinului emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3226/1/02.11.2023 și obligarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unui ordin de încadrare prin care să se stabilescă drepturile salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială - 605,225 RON, începând cu data de 07.12.2017 și în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/12017, în mod greșit au fost respinse pretențiile pentru perioada anterioară datei de 14.11.2021, deoarece esența prezentului demers judiciar nu constă în obligarea autorității la plata unor drepturi salariale, situație în care ar fi fost aplicabil termenul de prescripție de 3 ani calculat de la data depunerii cererii de chemare în judecată, ci anularea actului administrativ de natură a produce reclamanților o vătămare, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Atât timp cât acțiunea în contencios administrativ împotriva Ordinului emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3226/1/02.11.2023 a fost formulată cu deplina respectare a termenelor prevăzute de lege, apreciază recurenta că se impunea respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune. Cu privire la calcularea indemnizației de încadrare cu valorificarea VRS 605,225 RON, începând cu data de 14.09.2017 și în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, apreciez că instanța a aplicat eronat dispozițiile materiale incidente în materia salarizării judecătorilor și a ignorat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 783/30.03.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1574/17.03.2022 a Curții de Apel Pitești, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc.

civ. Acțiunea a fost fundamentată dintr-o dublă perspectivă și anume, pe de o parte, respectarea principiului nediscriminării în materie de salarizare astfel cum a fost consacrat prin Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale care a stabilit că valoarea de referință sectorială trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională "Justiție", iar pe de altă parte, respectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești prin care s-a recunoscut dreptul la recalcularea drepturilor salari ale prin raportare la VRS 605,225 RON. Cu referire la respectarea principiului nediscriminării în materia stabilirii drepturilor salariate acordate judecătorilor este de menționat, în primul rând, Decizia nr. 794/15.12.2016, prin care Curtea Constituțională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G.

nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică.

În al doilea rând, prin decizia nr. 80/2023, Înalta Curte de Casație și Justiție Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale, arată recurenta.

Aplicabilitatea generală a reperului reprezentat de valoarea de referință sectorială este subliniată și în cuprinsul deciziei nr. 3/2024, pronunțată în procedura recursului în interesul legii.

Se mai arată că prin decizia civilă nr. 5309/10.12.2024 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în parte acțiunea exercitată de alți colegi din cadrul Judecătoriei Sectorului 3 București și a dispus anularea parțială a Ordinelor Ministrului Justiției nr. 6245/C/30.12.2021 și nr. 401/C/07.02.2022, fiind obligată intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție să emită noi ordine de încadrare pentru salariați cu o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, dar nu mai devreme de data numirii în funcție a fiecărui reclamant și fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.01.2018, precum și la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariale acordate si cele efectiv încasate pentru perioada ante-referită, actualizate cu indicele de inflației și cu dobânda legală penalizatoare.

Ca atare, nerecunoașterea respectivului drept și în favoarea recurentei echivalează cu nesocotirea gravă a principiului nediscrimării în materie de salarizare în condițiile în care toți colegii din cadrul Judecătoriei Sectorului 3 București beneficiază de respectivele drepturi salariale. În timp ce în ordinul contestat drepturile salariale sunt recunoscute cu data de 30.12.2021, la alte instanțe și instituții din cadrul sistemului judiciar, unde activează colegi judecători, sunt recunoscute începând cu data de 01.01.2018, existând astfel o diferență de tratament ce nu este justificată. Invocă recurenta și Ordinul nr. 105/29.03.2023 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind judecătorii care și-au desfășurat activitatea la Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit dreptul la salarizare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea plafonării, începând cu data de 01.01.2018.

Prin raportare la dispozițiile acestui ordin, rezultă împrejurarea că ordonatorul de credite a valorificat în cazul beneficiarilor ordinului (judecătorii de la I. C. civ..J.) sentințe civile prin care s-a recunoscut unor judecători recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială - VRS 605,225 RON. Mai mult în cazul Ordinului nr. 105/29.03.2023, ordonatorul principal de credite a înțeles să acorde beneficiul drepturilor respective nu doar judecătorilor vizați de sentința respectivă, ci tuturor judecătorilor de la I. C. civ..J.

În aceeași ordine de idei arătă recurenta că prin decizia nr. 89/04.04.2023 a Președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, dreptul la salarizare prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără aplicarea plafonării, a fost recunoscut începând cu aceeași data - 01.01.2018, de asemenea în considerarea unor sentințelor civile prin care s-a recunoscut dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare prin raportare la acest element salarial, pentru anumiți magistrați. Această diferență de tratament între judecătorii din cadrul I. C. civ..J. și C.S.M. și alți judecători, din cadrul altor instanțe, precum și în cazul de față, nu are nici o justificare rezonabilă, fiind discriminatorie.

Pe de altă parte, inclusiv Ordinul contestat a fost emis în temeiul Ordinului Președintelui ÎCCJ nr. 959/I dinl2.04.2023 în care se face referire la sentința civilă nr. 1508 pronunțată în data de 28.10.2020 de Tribunalul Dâmbovița, în dosarul nr. x/2020 și decizia CCR nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1029/21.12.2016, conform căreia personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică, iar această egalizare la nivel maxim al indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, astfel că cele statuate prin sentința civilă nr. 1508, pronunțată în data de 28.10.2020, de Tribunalul Dâmbovița este aplicabilă întregii categorii profesionale a magistraților judecători.

Cu referire la respectarea autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești prin care s-a recunoscut dreptul recurentei la recalcularea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, apreciază aceasta că în mod greșit a apreciat instanța de fond că nu ar fi avut recunoscut printr-o hotărâre judecătorească un VRS 605.225 la data de 31.12.2017, acest considerent fiind contrazis prin dispozitivul sentinței civile nr. 783/30.03.2021 a Tribunalului Vâlcea, definitivă prin decizia civilă nr. 1574/17.03.2022 a Curții de Apel Pitești (dosar nr. x/2020) prin care Tribunalul București a fost obligat la recalcularea indemnizației de încadrare ce se cuvine recurentei prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 Iei, începând cu data de 07.12.2017.

Faptul că hotărârea respectivă a fost pronunțată în materia dreptului muncii nu prezintă nicio relevanță din perspectiva dreptului recunoscut în mod neechivoc prin aceasta și anume dreptul de a se stabili indemnizația brută de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON. Ca atare, considerentele instanței în sensul că nu a fost impusă o obligație în acest sens instituțiilor angajatoare, ci doar recalcularea drepturilor salariale (ca o formă de reparare a prejudiciului cauzat prin calcularea eronată a drepturilor salariale, nu ca o obligație impusă in sarcina angajatorului de a stabili salariul reclamantei si implicit a i se plăti drepturile salariale ale reclamantei începând cu o data anterioara 31.12.2017 prin valorificarea unui VRS 605.225) sunt lipsite de orice fundament.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul promovat în cauză este fondat, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare. În ceea ce privesc criticile recurentei vizând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Înalta Curte de Casație si Justiție, acestea sunt nefondate. Este corectă aserțiunea instanței de fond în sensul că recurenta reclamantă nu are raporturi de serviciu cu pârâta Înalta Curte de Casație si Justiție, plata salariului fiind făcută de Tribunalul București, ca ordonator terțiar de credite.

Potrivit dispozițiilor art. 142 alin. (2) din Legea nr. 304/2022, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor aprobat pentru cheltuielile de personal ale acestor instanțe, precum și cel aprobat pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal este cuprins în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție și este gestionat de aceasta, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli. Aceste dispoziții nu conferă calitate procesuală pasivă ÎCCJ și în privința plății drepturilor salariale pentru judecătorii care nu activează în cadrul ÎCCJ, întrucât dispozițiile legale menționate vizează doar calitatea ÎCCJ de gestionar, respectiv de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești.

Așadar, în mod corect a admis instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Înalta Curte de Casație si Justiție cu privire la plata drepturilor bănești solicitate de recurenta-reclamantă. În ceea ce privesc criticile dezvoltate prin cererea de recurs și subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Astfel cum s-a arătat în precedent, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea Ordinului emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3226/1/02.11.2023 și a anexelor individuale și obligarea Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție la emiterea unui ordin de încadrare prin care să se stabilească drepturile salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială - 605,225 RON, începând cu data de începând cu data de 07.12.2017 în ceea ce o privește pe recurenta reclamantă B. și în continuare, prin aplicarea majorării de 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 și fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din legea nr. 153/12017, drepturile salariale prin acordarea sporurilor în procent de 45%, modalitatea de plată a diferențelor de drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale stabilite, calculată începând cu data scadenței până la data plății efective.

Prin sentința recurată, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a respins ca fiind prescrise drepturile salariale pentru perioada anterioară datei de 14.11.2021, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată. Recursul recurentei-reclamante critică cele două aspecte din sentința recurată, respectiv, pe de o parte, soluția instanței de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune și de respingere ca fiind prescrise a drepturilor salariale pentru perioada anterioară datei de 14.11.2021 și, pe de altă parte, soluția de respingere în rest a acțiunii, ca neîntemeiată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată ca fiind fondate criticile recurentei-reclamante privind soluția de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, aceasta fiind pronunțată ca urmare a greșitei aplicări în speță a dispozițiilor art. 2500 și următoarele din C. civ., precum și a prevederilor art. 171 alin. (1) din Codul Muncii. Chestiunea prescripției dreptului material la acțiune trebuie privită din perspectiva obiectului acțiunii și a motivelor invocate de reclamantă. Astfel, acțiunea recurentei-reclamante vizează legalitatea unor acte administrative emise în materia salarizării, în condițiile Anexei V din Legea-cadru nr. 153/2017, fiind formulată în temeiul art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la legea menționată supra.

Prin urmare, devin incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora (1)Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecției Judiciare, Institutului Național al Magistraturii și Școlii Naționale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz.

Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2)Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. În acest cadru, acțiunea dedusă judecății este supusă unui termen special de decădere de 30 de zile de învestire a instanței judecătorești, conform art. 7 alin. (2) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, calculat de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă. Pârâta nu a prezentat nicio obiecție cu privire la respectarea termenului de decădere de 30 zile.

Cum, însă, în cauză, plângerea prealabilă nu a fost soluționată, reclamantei nefiindu-i comunicat un răspuns la contestația adminstrativă depusă la data 18.01.2024, aceasta a introdus acțiunea la instanța de contencios administrativ în data de 19.06.2024, cu respectarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termen cu privire la care intimata-pârâtă nu a pretins că ar fi fost nerespectat în cauză.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte arată că excepția prescripției dreptului material la acțiune poate fi analizată doar din această perspectivă, iar nicidecum în raport cu perioada pentru care se solicită recunoașterea drepturilor salariale, dispozițiile referitoare la prescripția extinctivă cuprinse la art. 2500 și următoarele din C. civ., coroborate cu art. 171 din Codul muncii reglementând o chestiune de drept substanțial și nu o veritabilă excepție cu privire la exercițiul dreptului la acțiune, putând fi avute în vedere, dacă se impune în raport de situația concretă, la analizarea pe fond a pretențiilor recurentei-reclamante.

Prin urmare, Înalta Curte reține că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a fost respectat în cauză, soluția instanței de fond fiind nelegală sub acest aspect, împrejurare în raport de care se impune casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei primei instanțe pentru analizarea pe fond a pretențiilor reclamantei și pentru perioada cu privire la care excepția a fost admisă. Raportat la aceste dezlegări, Înalta Curte nu va mai analiza criticile recurentei-reclamante subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., îndreptate împotriva soluției de respingere în rest a acțiunii, ca neîntemeiată, urmând ca, în rejudecare, instanța să analizeze acțiunea pe fond pentru întreaga perioadă dedusă judecății, în raport cu situația concretă a reclamantei, având în vedere dezlegările cu caracter obligatoriu pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare, relevante prin prisma obiectului acțiunii, inclusiv cele intervenite după momentul pronunțării sentinței recurate.

Înalta Curte amintește în acest sens Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024 și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, precum și Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 67 din 28 ianuarie 2025, prin care s-a statuat cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și problematica plafonării reglementată de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

De asemenea, Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1106 din 5 noiembrie 2024 conține dezlegări relevante în soluționarea pe fond a cauzei, cu privire la cele două aspecte menționate supra. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 497 din C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va admite recursul promovat de recurenta-reclamantă, va casa în parte hotărârea recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, urmând a menține dispozițiile sentinței cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de reclamanta B. împotriva sentinței civile nr. 694 din 23 aprilie 2025 a Curții de Apel București- secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează, în parte, sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare în ceea ce o privește pe recurenta reclamanta B.. Menține dispozițiile sentinței cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale pasive. Definitivă. Pronunțată astăzi, 25 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.