Decizia nr. 4420/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1823/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea depusă pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, stabilirea cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face stabilite prin Decizia ÎCCJ nr. 2370/08.05.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1823 din 13 noiembrie 2024, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu pârâta Guvernul României, ca inadmisibilă.

3. Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței nr. 1823 din 13 noiembrie 202 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În esență, susține că soluția instanței de fond este nelegală, întrucât contravine dezlegărilor obligatorii ale Decizei nr. 2/2023, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Recurentul arată că, potrivit paragrafului 120 al acestei decizii, penalitățile aplicate în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 trebuie fixate definitiv în baza art. 24 alin. (4), iar nu în condiții diferite, și că, în consecință, nu mai este necesară parcurgerea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3), aceasta fiind inutilă în situația în care titlul executoriu conține deja penalități provizorii.

În ceea ce privește prevederea potrivit căreia creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, este adevărat că creditorul trebuia să sesizeze instanța de executare (instanța de contencios administrativ), însă acest demers a fost realizat, numai că sesizarea a fost formulată în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, iar nu în temeiul art. 24 alin. (3), de vreme ce procedura întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (3) este inutilă. Aceasta deoarece procedura de fixare a penalităților provizorii prevăzută de art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 este perfect echivalentă cu stabilirea acelorași penalități în condițiile art. 24 alin. (3) din aceeași lege. 4. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Guvernul României a depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte reține, cu titlu preliminar, că deși recurentul își întemeiază formal calea de atac pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținerile dezvoltate în motivarea recursului nu vizează încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii, ci critică, în substanță, modul în care instanța de fond a interpretat și aplicat normele de drept material incidente, în special dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu dezlegările obligatorii ale Înaltei Curți pronunțate prin Decizia nr. 2/2023.

Întrucât recurentul nu indică nicio neregularitate procedurală susceptibilă de a atrage nulitatea hotărârii, iar argumentele sale privesc exclusiv legalitatea soluției sub aspectul aplicării corecte a legii, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 este neincident, criticile urmând a fi analizate în limitele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin intermediul acestui motiv de casare poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Înalta Curte reține că prin sentința recurată, instanța de fond a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea formulată de reclamantul A., întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, prin care acesta solicita stabilirea cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face stabilite prin Decizia ÎCCJ nr. 2370/08.05.2019.

Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a parcurs faza I a procedurii de executare prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, iar procedura instituită de acest text este una în doi pași obligatorii, care nu poate fi eludată, chiar dacă titlul executoriu conține penalități stabilite în temeiul art. 18 alin. (5) din aceeași lege. În primul rând, interpretarea recurentului asupra Deciziei nr. 2/2023 este eronată.

Dezlegarea obligatorie pronunțată de Înalta Curte nu a eliminat procedura în doi pași instituită de art. 24 din Legea nr. 554/2004 și nu a stabilit că, în prezența penalităților aplicate în temeiul art. 18 alin. (5), creditorul ar putea sesiza direct instanța în temeiul art. 24 alin. (4), fără parcurgerea etapei prevăzute de alin. (3). Dimpotrivă, paragrafele 125-127 ale Deciziei nr. 2/2023, citate chiar de instanța de fond, sunt explicite în sensul că procedura de executare silită prevăzută de art. 24 alin. (3)-(5) rămâne aplicabilă și obligatorie, chiar și în ipoteza în care titlul executoriu conține penalități stabilite în temeiul art. 18 alin. (5). Astfel, Înalta Curte a statuat că "aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu elimină procedura de executare silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) și (5) din același act normativ", că "obiectul executării silite îl constituie obligația de a face", iar penalitățile devin obiect al executării silite "doar în condițiile art. 24 alin. (4)", după parcurgerea etapei prevăzute de alin. (3) și după constatarea refuzului culpabil al debitorului.

În al doilea rând, paragraful 120 al Deciziei nr. 2/2023, invocat de recurent, nu poate fi interpretat izolat, ci în contextul întregii motivări. Acest paragraf explică doar că penalitățile aplicate în temeiul art. 18 alin. (5) vor fi fixate definitiv în baza art. 24 alin. (4), ceea ce este corect, însă nu suprimă etapa prevăzută de art. 24 alin. (3). Înalta Curte a arătat expres că, deși stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea altor penalități provizorii în temeiul art. 24 alin. (3), creditorul "rămâne obligat să sesizeze instanța de executare", iar executarea hotărârii se face "de instanța de contencios administrativ", în cadrul procedurii prevăzute de art. 24. Așadar, ceea ce devine inutil este doar aplicarea unei noi penalități provizorii, nu parcurgerea procedurii de executare silită în doi pași.

În al treilea rând, recurentul confundă două instituții juridice distincte: penalitățile provizorii stabilite în titlul executoriu în temeiul art. 18 alin. (5) și procedura de executare silită prevăzută de art. 24. Penalitățile din titlul executoriu nu se transformă automat în penalități definitive; ele trebuie fixate de instanța de executare în condițiile art. 24 alin. (4), iar această etapă intervine numai după aplicarea amenzii prevăzute de alin. (3) și după expirarea termenului de 3 luni de la comunicarea acesteia. Această succesiune este obligatorie, fiind expres prevăzută de lege și reafirmată de jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți. În al patrulea rând, instanța de fond nu a încălcat art. 521 alin. (3) C. proc.

civ.. Dimpotrivă, aceasta a aplicat corect dezlegarea obligatorie din Decizia nr. 2/2023, reținând că procedura prevăzută de art. 24 alin. (3)-(5) este obligatorie și că penalitățile pot fi fixate definitiv doar după parcurgerea acesteia. Recurentul nu indică nicio contradicție reală între soluția instanței de fond și dezlegarea obligatorie, ci doar propune o interpretare proprie, contrară textului și spiritului deciziei. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă recursul formulat de reclamantul A. este nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 1823 din 13 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 8 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.