Decizia nr. 4143/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 26/2025 a Curții de Apel Iași-

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 12.12.2024, sub nr. x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale, a solicitat obligarea acestora la asigurarea către reclamantă, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului Durvalumab (denumire comercială Imfinzi) până la soluționarea definitivă a dosarului de fond aflat pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 26 din 31 ianuarie 2025, Curtea de Apel Iași- secția de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate. A obligat pârâții, fără somație sau trecerea vreunui termen, să asigure reclamantei în regim de compensare 100%, fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, a medicamentului Durvalumab (denumire comercială Imfinzi) până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel Iași.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 26 din 31 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Iași - secția contencios administrativ și fiscal, pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate au formulat recurs principal, iar pârâtul Guvernul României a declarat recurs incident. 3.1. Pârâtul Ministerul Sănătății, în motivarea recursului, arată că în cauză sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că nu finanțează programele naționale curative din care face parte și programul național de boli oncologice, respeciv "neoplasm căi biliare", afecțiune de care suferă intimata-reclamanta, boală oncologică, astfel că excepția lipsei calității pasive a fost respinsă nefondat. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că sentința instanței de fond este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, un prim aspect în acest sens fiind dat de încălcarea prevederilor art. 32 lit. b) C. proc. civ., raportat la art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2016, introdus prin O.G. nr. 37/2022. Astfel, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de fiecare dintre pârâți, reținând că toți au calitate procesuală întrucât sunt implicați în procesul de elaborare al listei cu medicamentele de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Or, susține pârâtul că, potrivit legislației în vigoare, Ministerul Sănătății nu are atribuții în gestionarea FNUASS, din care se suportă costul tratamentelor, iar obiectul cererii de ordonanță președințială este acela de a asigura reclamantei tratamentul cu medicamentul solicitat, în regim de compensare 100%, până la soluționarea fondului cauzei, astfel încât calitatea procesuală a Ministerului Sănătății trebuie analizată prin raportare la obiectul cauzei. Învederează recurentul-pârât că prima instanță nu a ținut cont, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, de prevederile O.G. nr. 37/2022, prin care a fost completat art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2016. Ministerul Sănătății nu poate să efectueze plăți din bugetul propriu decât pentru medicamentele prevăzute de acest text de lege, iar medicamentul solicitat de reclamantă prin acțiune nu este inclus în niciuna dintre categoriile prevăzute de art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2016, astfel că suportarea contravalorii lui s-ar realiza cu încălcarea legii. Contrar aspectelor reținute de instanță, Ministerul Sănătății apreciază că nu are atribuții în procesul de recunoaștere a medicamentului în litigiu ori de includere în lista medicamentelor compensate, procedură care, potrivit Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014, este dată în competența ANMDM. După finalizarea procedurii de evaluare, ANMDM propune Ministerului Sănătății lista care este apoi aprobată prin hotărâre de Guvern. Așadar, obligația de includere în listă revine ANMDM, iar Ministerul Sănătății, care nu are atribuții în acest sens, nu are calitate procesuală pasivă în speță. Consideră recurentul-pârât că obiectul ordonanței președințiale de față excede obiectului acțiunii în contencios administrativ, întrucât, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aceasta poate privi un act administrativ ori nesoluționarea în termen a unei cereri sau refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri ori de efectuare a unei operațiuni administrative. Reclamanta a solicitat obligarea pârâților la asigurarea în regim de compensare a medicamentului Durvalumab, însă art. 241 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 nu prevede dreptul absolut al asiguraților de a beneficia de medicamente cu sau fără contribuție personală, acest drept fiind condiționat de existența unei prescripții medicale, contravaloarea lor fiind suportată numai pentru indicațiile terapeutice autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului. Așadar, în speță nu se poate reține refuzul nejustificat al recurentului de soluționare a cererii reclamantei, care nu intră în sfera de competență a Ministerului Sănătății. Printr-un alt rând de critici, recurentul-pârât susține că sentința recurată a fost dată cu nerespectarea dispozițiilor art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006, care stabilește atribuțiile CNAS în domeniul programelor de sănătate. Invocă prevederile art. 6 alin. (4) din H.G. nr. 423/2022, potrivit cărora CNAS asigură finanțarea programelor naționale de sănătate curative, concluzionând că autoritatea ministerială nu are atribuții privind acordarea către pacienți de medicamente în regim de compensare 100%. Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din H.G. nr. 423/2022 privind aprobarea programelor naționale de sănătate, programul național de oncologie este program național derulat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate și finanțat din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. Încheierea din 30.01.2025 a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 430 C. proc. civ., instanța reținând eronat că nu este îndeplinită condiția triplei identități. Însă, prin sentința nr. 289/2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, rămasă definitivă prin decizia nr. 4793/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intimata a beneficiat de tratament medical pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% cu medicamentul Durvalumabum. Referitor la criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătății susține că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate și aparența de drept prevăzute de art. 997 alin. (1) C. proc. civ., care stabilesc condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ. Instanța a ignorat faptul că indicația terapeutică specificată de reclamantă nu a fost autorizată la nivel european de către Agenția Europeană a Medicamentului, nu a fost prevăzută în rezumatul caracteristicilor produsului, conform prevederilor art. 241 alin. (11) si alin. (12), art. 243_și art. 243A2 din Legea nr. 95/2006, republicată, coroborate cu cele ale art. 1 lit. l) din Anexa 1 la Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014. Contrar aspectelor reținute de instanță, Ministerul Sănătății apreciază că nu are atribuții în procesul de recunoaștere a medicamentului în litigiu ori de includere în lista medicamentelor compensate, procedură care, potrivit Ordinului ministrului sănătății nr. 861/2014, este dată în competența ANMDM. După finalizarea procedurii de evaluare, ANMDM propune Ministerului Sănătății lista care este apoi aprobată prin hotărâre de Guvern. Așadar, obligația de includere în listă revine ANMDM, iar Ministerul Sănătății, care nu are atribuții în acest sens, nu are calitate procesuală pasivă în speță. 3.2. Pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivare, cu caracter preliminar, recurenta-pârâtă solicită a fi avute în vedere dispozițiile O.G. nr. 37/2022, prin care au fost completate dispozițiile art. 241 din Legea nr. 95/2006 cu două noi alineate, din care rezultă că din bugetul FNUASS pot fi decontate doar medicamentele ale căror indicații terapeutice sunt autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului, situație neregăsită în speță, medicamentul solicitat de reclamantă nefiind autorizat pentru afecțiunea de care aceasta suferă. Arată recurenta-pârâtă CNAS că prescrierea și administrarea medicamentului Durvalumab pentru indicații terapeutice neacoperite de autorizația de punere în piață încalcă Directivele 89/105 și 2001/83 și competențele Uniunii Europene atribuite conform Regulamentului 726/2004. Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă critică soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că nu are legitimare procesuală pasivă în cauză, în raport de atribuțiile sale legale, prevăzute de art. 280 din Titlul VIII din Legea nr. 95/2006, arătând că nu are nicio atribuție în ceea ce privește includerea/neincluderea sau extinderea indicațiilor unui medicament existent în Lista de medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008. Casele teritoriale de asigurări de sănătate decontează furnizorilor contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor și dispozitivelor medicale care fac parte din pachetul de servicii de bază, și nu asiguraților, conform prevederilor art. 262, 255 alin. (1), (25)6, 258 alin. (1), (28)1 lit. h) și 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006, cu respectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 696/2021 și Ordinul ministrului sănătății și președintelui CNAS nr. 1068/627/2021. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă CNAS susține că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 997 din C. proc. civ. pentru admiterea ordonanței președințiale. Consideră că reclamanta nu justifică aparența dreptului în favoarea sa, în raport de dispozițiile art. 241, art. 230 alin. (2) lit. d) și art. 2426 din Legea nr. 95/2006, art. 52 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, art. 7 alin. (6) din H.G. nr. 206/2015, art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, art. 16 lit. g) din Legea nr. 95/2006 și art. 10 pct. 1 și art. 2 din Anexa 2 la Ordinul ministrului sănătății nr. 398/2013 privind înființarea comisiilor consultative ale Ministerului Sănătății. Medicamentul cu denumirea comună internațională Durvalumabum este inclus în Lista de medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008, dar nu pentru indicația terapeutică a intimatei. Pentru extinderea indicațiilor terapeutice trebuie îndeplinită procedura prevăzută de art. 241, 243 și 2431 din Legea nr. 95/2006 și de Ordinul nr. 861/2014. Deținătorul autorizației de punere pe piață al medicamentului trebuie să depună la ANMDMR o solicitare de extindere pentru evaluarea unei noi indicații terapeutice sau extinderea celor existente. Prescripțiile medicale care se pot deconta din FNUASS se eliberează numai pentru indicațiile autorizate ale medicamentelor de către medicii care sunt în contract cu o casă de asigurări de sănătate, medicii având obligația să respecte schemele terapeutice prevăzute de protocoalele obligatorii stabilite în sistemul public de asigurări sociale de sănătate, conform legislației în materie. Intimata-reclamantă nu a dovedit că are dreptul în temeiul legii la acordarea și decontarea de către sistemul public de asigurări sociale de sănătate, în regim de compensare 100%, a medicamentului Durvalumab (denumire comercială Imfinzi), câtă vreme indicația terapeutică de care suferă nu se regăsește printre indicațiile terapeutice pentru care medicamentul este rambursat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 241 alin. (11) din Legea nr. 95/2006. În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară. 3.3. Recursul incident declarat de pârâtul Guvernul României a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitându-se casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de emitere a ordonanței președințiale.

Apărările formulate în cauză În cauză nu au fost depuse întâmpinări. II. Soluția și considerentele instanței de recurs II.1. Examinând cu prioritate, conform art. 248 din C. proc. civ., excepția inadmisibilității recursului incident declarat de pârâtul Guvernul României, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată. Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe", iar conform art. 494 din același Cod "Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune". În cauză, pârâtul Guvernul României a declarat recurs incident în cadrul procesului în care se judecă recursurile declarate de pârâții Ministerul Sănătății și CNAS, situație care nu se subsumează ipotezei legale reglementate de art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. Textul de lege prevede că formularea căii de atac incidente trebuie făcută în procesul ce are ca obiect calea de atac făcută de "partea potrivnică", sintagmă prin care se înțelege partea cu poziție procesuală diferită (în fond) de titularul recursului incident. Or, în speță, recursurile principale au fost declarate de Ministerul Sănătății și CNAS, care au aceeași poziție procesuală cu cea a Guvernului României, respectiv dețin calitatea de pârâți chemați în judecată de reclamantă. Așadar, Înalta Curte constată că recursul incident declarat de pârâtul Guvernul României nu respectă condiția prevăzută de art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind formulat în procesul vizând recursul declarat de partea potrivnică (reclamanta), ci în procesul referitor la recursurile declarate de părți având aceeași calitate procesuală. Deși fiecare dintre pârâții chemați în judecată a înțeles să își protejeze drepturile și interesele proprii prin formularea de apărări specifice, vizând în parte invocarea lipsei calității procesuale pasive deduse din lipsa competențelor legale administrative de a îndeplini cererile reclamanților, acest aspect nu conduce la concluzia că Ministerul Sănătății și CNAS sunt părți "potrivnice" față de copârâtul Guvernul României. Pozițiile potrivnice ale părților cauzei se raportează la subiectul activ, respectiv pasiv, al raportului juridic dedus judecății, reclamanții fiind subiectul activ care solicită subiectelor pasive chemate în judecată realizarea unei prestații la care se consideră îndreptățiți; așadar, raportul litigios ființează între reclamanți, pe de-o parte, și pârâți, pe de cealaltă parte, aceștia din urmă fiind toți părți potrivnice reclamanților. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că excepția inadmisibilității este întemeiată, iar recursul incident declarat de pârâtul Guvernul României este inadmisibil, în raport de prevederile art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., calea de atac nefiind declarată în procesul în care se judecă recursul principal declarat de partea potrivnică, ci în recursurile declarate de părți având aceeași poziție procesuală cu titularul recursului incident. II.2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. II.2.1. Aspecte prealabile referitoare la încadrarea criticilor de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. a) Circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Sănătății a dezvoltat critici care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se neîndeplinirea în speță a condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 și urm. C. proc. civ. pentru admiterea ordonanței președințiale. b) Având în vedere similitudinea criticilor formulate de pârâți, prin care au invocat greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii, a excepției lipsei calității procesuale pasive, precum și neîndeplinirea condițiilor de admitere a ordonanței președințiale, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problemele de drept invocate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. II.2.2. Referitor la excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtul Ministerul Sănătății, instanța de recurs reține că ordonanța președințială pronunțată într-o cauză anterioară nu a mai produs efecte, deoarece dosarul de fond a fost respins în baza unei excepții procesuale, cea a inadmisibilității. Prin urmare, raportat la caracterul vremelnic produs de ordonanța președințială pronunțată în cauza respectivă, nu i se poate opune reclamantei autoritatea de lucru judecat în prezenta cauză. II.2.3. În privința excepției inadmisibilității acțiunii din perspectiva inadmisibilității procedurii ordonanței președințiale în contenciosul administrativ, Înalta Curte constată că prima instanță a dat o corectă dezlegare acestei excepții, criticile din recurs formulate de pârâtul Ministerul Sănătății fiind neîntemeiate. Recurentul-pârât a susținut această excepție în raport de o pretinsă incompatibilitate între procedura ordonanței președințiale, reglementată de dispozițiile art. 997 și urm. din C. proc. civ., și procedura contenciosului administrativ, reglementată de Legea nr. 554/2004, cu referire specială la dispozițiile art. 14-15 și art. 28 din această lege. În acord cu jurisprudența constantă a Înaltei Curți, instanța de recurs reține că procedura ordonanței președințiale nu este incompatibilă de plano cu specificul raporturilor juridice specifice contenciosului administrativ, cererea fiind admisibilă în raport cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. În cauză, obiectul dedus judecății nu privește suspendarea executării unui act administrativ, caz în care ar fi aplicabile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, care conțin dispoziții specifice proprii, cu aplicare exclusivă în materia suspendării executării actelor administrative. Mai bine spus, câtă vreme starea de fapt nu se circumscrie art. 14-15 din Legea nr. 554/2004, neavând ca obiect suspendarea unui act administrativ, partea reclamantă poate uza de prevederile ordonanței președințiale reglementate de dispozițiile art. 997 și urm. din C. proc. civ. pentru a obține dispunerea unor măsuri provizorii, respectiv impunerea unei obligații vremelnice în sarcina pârâților, până la dezlegarea fondului cauzei. În consecință, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, critica recurentului-pârât Guvernul României referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii. II.2.4.. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate. În prezenta cauză, obiectul cererii de ordonanță președințială privește obligarea autorităților pârâte la asigurarea către reclamantă a tratamentului cu medicamentul Durvalumab (denumire comercială Imfinzi), în regim de compensare integrală, până la judecarea în fond a cererii vizând includerea acestui medicament în Lista medicamentelor compensate. Cadrul procesual al prezentei cereri de luare a unei măsuri vremelnice este același cu cel al cauzei de fond, reclamanta chemând în judecată autoritățile pârâte cu competență legală în elaborarea listei medicamentelor compensate. Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod legal că, în procedura de introducere pe Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind, astfel, partajată între Ministerul Sănătății și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării acesteia prin hotărâre, conform art. 242 din Legea nr. 95/2006. Astfel, recurentul-pârât Ministerul Sănătății are calitate procesuală pasivă în cauză în raport de prevederile Legii nr. 95/2006 și de atribuțiile ce îi revin în procedura de includere a unor medicamente în lista medicamentelor compensate. Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, această parte întemeindu-și criticile pe împrejurarea că gestionarea FNUASS revine în competența recurentei-pârâte CNAS, astfel că ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat. Însă, Înalta Curte reține că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu CNAS, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, a tehnologiilor și dispozitivelor asistive. Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărârea a Guvernului, iar art. 251 din același act normativ prevede că Ministerul Sănătății are atribuția elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu CNAS. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2 - 4 din H.G. nr. 144/2010, privind organizarea Ministerului Sănătății, stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale. Totodată, art. 9 din Legea nr. 95/2006 dispune că "(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz." Având în vedere aceste atribuții, precum și obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care reclamanta solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Durvalumab (denumire comercială Imfinzi), nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților. Argumentele referitoare la inexistența unui cadru normativ care să permită reclamantei decontarea din FNUASS a tratamentului cu medicamentul în discuție, respectiv la incidența dispozițiilor O.G. nr. 37/2022 care nu permit efectuarea de plăți de către Ministerul Sănătății decât în condițiile strict prevăzute de Legea nr. 95/2006 vizează fondul cauzei, neavând relevanță în privința calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății. Înalta Curte reține că nu se poate face abstracție de împrejurarea că litigiul de față este generat de refuzul de acordare a medicamentului în regim de decontare 100%, pe motivul neautorizării și neincluderii în listă a tratamentului solicitat de reclamantă pentru indicația terapeutică de care suferă. Prin urmare, cum toți pârâții și fiecare în parte au atribuții în ceea ce privește procedura de stabilire a listei medicamentelor de care beneficiază asigurații în sistemul de asigurări sociale de sănătate, este justificată includerea lor în cadrul procesual pasiv al pricinii de față, în care se urmărește obținerea cu caracter provizoriu a tratamentului, în regim de gratuitate totală, până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond, care se judecă în același cadru procesual subiectiv. Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate formulate de recurenții-pârâți Ministerul Sănătății și CNAS, și cu privire la calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. II.2.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și restul criticilor din recurs, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006. În esență, pârâții au criticat sentința recurată susținând că nu sunt îndeplinite unele dintre condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., respectiv aparența de drept și neprejudecarea fondului. Referitor la cerința aparenței de drept, s-a invocat inexistența unui cadru legal corespunzător pretențiilor reclamantei, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a tratamentului cu medicamentul Durvalumab (denumire comercială Imfinzi), pentru indicația terapeutică neoplasm căi biliare. Este de menționat că acest medicament este inclus în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, însă nu pentru indicația terapeutică de care suferă reclamanta, astfel încât aceasta nu poate beneficia de compensarea integrală a tratamentului. Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamantă, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantei dacă poziția acesteia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței. În speță, Înalta Curte constată că reclamanta a probat aparența de drept, dovedind că starea sa medicală impune tratamentul cu acest medicament, conform Scrisorii medicale din data de 25.11.2024, emis de medicul curant specialist oncolog B., însă costul lui este unul semnificativ. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale și convenționale invocate de reclamantă urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la inexistența unui cadru legal care să permită decontarea integrală a acestui tratament. Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților. Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamente nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații la Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipsește intimatei-reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acesteia. Așadar, drepturile care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., sunt dreptul la viață și dreptul la ocrotirea sănătății, drepturi garantate de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Astfel, art. 22 alin. (1) din Constituția României stabilește că "Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate", iar art. 34 dispune că "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale prevede că "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege". În acest context, instanța de recurs constată că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist s-ar leza dreptul intimatei-reclamante la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale. Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciară consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială, câtă vreme medicamentul solicitat este inclus în Lista medicamentelor compensate, însă pentru o altă afecțiune decât cea de care suferă reclamanta, iar acest tratament i-a fost prescris reclamantei de medicul specialist (eficiența unui astfel de tratament neputând fi reconsiderată de către instanța de judecată). Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO. Este de observat că măsura solicitată de reclamantă are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului. Din această perspectivă, nu pot fi primite nici argumentele referitoare la încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 37/2022 (prin care au fost modificate dispozițiile Legii nr. 95/2006) atât timp cât măsura dispusă are caracter provizoriu și urmărește prezervarea unei situații de fapt, în absența căreia ar exista un risc real de afectare a dreptului la viață și sănătate. Recurenții-pârâți au mai susținut că nu este îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție. Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantei, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantei asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate și în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și au fost analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare. Înalta Curte reține că, în cadrul prezentului litigiu, instanța de contencios administrativ nu are de cercetat fondul dreptului disputat de părți (includerea în lista medicamentelor compensate cu consecința dreptului reclamantei la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului solicitat), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului de fond, aflat pe rolul Curții de Apel Pitești. Măsura solicitată de reclamantă are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului. Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-pârâți referitoare la neîntrunirea condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 997 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ca nefondate.