Decizia nr. 4059/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2022 la data de 5 aprilie 2022, pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., în calitate de magistrați în cadrul Tribunalului București și F., în calitate de magistrat în cadrul Curții de Apel București, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: modificarea parțială a ordinului 6245/C/2021 și a ordinului 401/C/2022, respectiv a art. I din actul administrativ, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, și acordarea sporului de 25 %, reprezentând spor pentru risc și solicitare neuropsihică, prevăzut la art. 5 cap. VIII, secțiunea I, Anexa V, a sporului de 5 % reprezentând spor de confidențialitate, prevăzut la art. 5 cap. VIII, secțiunea I, Anexa V și a sporului de 15 %, reprezentând spor pentru condiții vătămătoare de muncă, prevăzut la art. 4 cap. VIII, secțiunea 1, Anexa V, în cuantumul prevăzut de lege prin raportarea la indemnizația de încadrare stabilită prin respectivul ordin, ce reprezintă maximul grilei de salarizare prevăzută în Legea nr. 153/2017, pentru categoria profesională din care reclamanții fac parte.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 178 din 6 octombrie 2022, Curtea de Apel Ploiești - secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare ca neîntemeiată și, pe fond, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Recurenții-reclamanți au susținut că prima instanță a soluționat cauza cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât nu ar fi analizat argumentele esențiale ale cererii și ar fi aplicat greșit dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Au arătat că plafonarea prevăzută de acest text vizează exclusiv majorările salariale reglementate de lege, nu și drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive. Aplicarea plafonării asupra unor drepturi stabilite anterior prin hotărâri definitive echivalează cu lipsirea acestora de efecte, contrar art. 6 CEDO, jurisprudenței CEDO (Hornsby, Ruianu, Scollo, Bushati), principiului separației puterilor și considerentelor obligatorii ale ICCJ din Decizia RIL nr. 7/2019, potrivit cărora majorările recunoscute prin hotărâri judecătorești rămân incluse în indemnizația de încadrare și după intrarea în vigoare a unei noi legi de salarizare. Instanța a ignorat și Decizia CCR nr. 794/2016, care stabilește că nivelul maxim al indemnizației trebuie să includă majorările stabilite prin hotărâri judecătorești și să fie același pentru întreaga familie ocupațională, precum și Decizia ICCJ nr. 23/2016, care consacră salarizarea la nivel maxim în cadrul aceleiași categorii profesionale. În ceea ce privește sporurile, instanța a aplicat greșit legea, întrucât sporurile prevăzute de Legea nr. 153/2017 devin aplicabile la atingerea nivelului grilei din 2022, iar reclamanții au atins acest nivel încă din 2016-2017 prin hotărâri judecătorești definitive. Menținerea sporurilor la nivelul din decembrie 2021, fără raportare la indemnizația corectă, contravine atât legii, cât și jurisprudenței ICCJ (RIL nr. 27/2020 și deciziile privind dezlegarea unor chestiuni de drept). În plus, aplicarea inconsecventă a O.U.G. nr. 130/2021, prin folosirea a două etaloane diferite pentru indemnizație și sporuri, este nelegală și arbitrară.

Apărările formulate în cauză Ministerul Justiției a depus note scrise, prin care a învederat transmiterea calității sale procesuale pasive către Înalta Curte de Casație și Justiție, conform prevederilor art. 142 din Legea nr. 304/2022. S-a subliniat apoi că unul dintre dosarele invocate de reclamanți, respectiv cel privind recunoașterea coeficientului 19,000, nu este soluționat definitiv, motiv pentru care s-a cerut suspendarea judecății prezentei cauze până la soluționarea acelui recurs. În ceea ce privește aplicarea valorii de referință sectoriale de 605,225 RON, s-a arătat că această pretenție a rămas fără obiect, întrucât Președintele Înaltei Curți a emis Ordinul nr. 959/2023, prin care s-a dispus aplicarea VRS 605,225 începând cu 30 decembrie 2021, fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Totodată, s-a invocat autoritatea de lucru judecat derivată din sentința nr. 228/2021, rămasă definitivă, prin care reclamanților li s-a recunoscut dreptul la emiterea unor ordine de încadrare prin raportare la aceeași valoare de referință. În privința sporurilor, Ministerul Justiției a invocat efectul obligatoriu al Deciziei nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care stabilește că principiul nediscriminării nu poate fundamenta acordarea sporurilor la nivel maxim dacă prin aceasta s-ar depăși plafonul de 30%. În ceea ce privește solicitarea de salarizare prin raportare la coeficientul 19,000, s-a invocat Decizia nr. 80/2023, potrivit căreia egalizarea la nivel maxim este posibilă doar pentru elemente cu aplicabilitate generală, iar nu pentru majorări recunoscute prin hotărâri judecătorești individuale. În cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, prin care a învederat faptul că, urmare transmiterii calității procesuale de la Ministerul Justiției, conform prevederilor art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a subrogat în toate drepturile și obligațiile acestuia. Totodată, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Considerentele instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare. Recurenții-reclamanți au solicitat modificarea ordinelor Ministerului Justiției nr. 6245/C/2021 și nr. 401/C/2022, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și recalcularea sporurilor prevăzute de Legea nr. 153/2017 prin raportare la indemnizația stabilită potrivit valorii de referință sectoriale de 605,225 RON și coeficientului de multiplicare 19, recunoscute prin hotărâri judecătorești. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că pretențiile reclamanților sunt neîntemeiate, iar recurenții au criticat această soluție, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat. Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată. Astfel, prima instanță a expus în mod complet situația de fapt, a analizat cadrul normativ aplicabil și a motivat soluția în limitele învestirii sale. Înalta Curte apreciază că sentința recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., iar faptul că recurenții-reclamanți nu împărtășesc raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată corespunzător ori că ar fi refuzat în mod nelegal să judece cauza pe fond. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reținută în cauză, reclamanții reiterând aspecte prezentate în fața primei instanțe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. În analiza legalității soluției pronunțate de instanța de fond, Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiției s-a stabilit că: "1. Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel (...) se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (...) 4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente". În aplicarea acestui ordin general, prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022, recurenților - judecători în cadrul Tribunalului București și Curții de Apel București - le-au fost stabilite indemnizațiile de încadrare potrivit grilelor prevăzute de Legea nr. 153/2017, precum și sporurile aferente, în limitele impuse de același act normativ. Altfel spus, prin ordinul litigios, recurenților -reclamanți le-au fost acordate indemnizații de încadrare brute lunare prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, reieșind explicit din motivarea actului administrativ amintit faptul că Ministerul Justiției a făcut aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.". Înalta Curte mai reține că premisa esențială a emiterii Ordinului MJ nr. 401/C/2022 o constituie faptul că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 ministrul justiției a recunoscut în favoarea judecătorilor ce funcționau la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor un mod de calcul al drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON. În consecință, prin recunoașterea VRS de 605,225 RON, indemnizația de încadrare brută lunară acordată reclamanților - recurenți reiese a fi depășit nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiției să procedeze la plafonarea drepturilor salariale la valoarea menționată. Înalta Curte observă însă că, ulterior pronunțării sentinței atacate, prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat-30 decembrie 2021- fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare". Ulterior, prin Ordinul nr. 2734/I/27.09.2023, această soluție a fost consolidată, consacrându-se în mod definitiv dreptul judecătorilor de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON, fără plafonare, începând cu aceeași dată. Prin urmare, începând cu 30 decembrie 2021, vătămarea pretinsă de recurenți - constând în plafonarea indemnizației de încadrare - a încetat, drepturile salariale fiind stabilite în mod uniform și favorabil, prin acte administrative ulterioare, emise de ordonatorul principal de credite competent. Or, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 existența vătămării afirmate reprezintă o chestiune esențială a fondului raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, se constată că, pretențiile recurenților privind obligarea pârâtei la emiterea unor noi ordine de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON, cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6), începând cu data de 30 decembrie 2021, sunt neîntemeiate, întrucât vătămarea afirmată a fost înlăturată prin acte administrative ulterioare. Referitor al modul de calcul al sporurilor acordate, criticile referitoare la greșita aplicare a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt nefondate. Astfel, art. 25 alin. (1) amintit prezintă caracter imperativ, impunând ordonatorului de credite ca "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.". În orice caz, reglementările succesive aplicate modului de stabilire a dreptului salarial nu au dispus că suma sporurilor cuvenite ca drept ar fi de 45% (25%+15%+5%), în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte. Astfel, recurenților-reclamanți nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite. Acest reper de interpretare se regăsește și în jurisprudența instanței de contencios constituțional, exemplificată prin Decizia nr. 433 din 11 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 27 octombrie 2023, dar și în deciziile de unificare a practicii judiciare pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest din urmă sens, se reamintește că prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, s-a statuat că, În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale". Totodată, prin Decizia nr. 3/2024, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ. În considerentele deciziei nr. 3/2024, s-a reținut inclusiv că: "81. Prin urmare, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiționări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare. Marja de apreciere implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. (…)95. Abordarea trebuie să fie aceeași și dacă reperul de comparație l-ar constitui nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătorești unor persoane care își desfășoară activitatea în cadrul acelorași instanțe sau parchete, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiind suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim a cuantumului procentual al sporurilor individuale, cu încălcarea limitei generale prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. 96. Aceasta, pentru că, așa cum s-a mai menționat în cuprinsul prezentei decizii, responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. 97. În această situație, își menține valabilitatea soluția de principiu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, … în care s-a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 …, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați.". Astfel, în raport de caracterul obligatoriu al deciziei respective în condițiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., argumentele dezvoltate de recurenții-reclamanți sub aspectul pretinsei discriminări sunt lipsite de temei. Înalta Curte observă, totodată, că recurenții nu au formulat în cererea de recurs nicio critică referitoare la aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000, aspect invocat doar în contextul unor hotărâri judecătorești anterioare, fără a constitui însă obiect al devoluțiunii în recurs. În absența unor motive de nelegalitate care să vizeze acest element, instanța supremă nu este chemată să examineze chestiuni ce nu au fost supuse controlului judiciar prin motivele de recurs, potrivit limitelor stabilite de art. 488 și art. 496 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menține ca legală și temeinică sentința instanței de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanții E., A., D., C., B., F..