Decizia nr. 3217/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 101/2024 a Curții de Apel Bacău

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 11 iunie 2024 sub nr. de dosar x/2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România(ANMDMR) și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a solicitat, pe calea ordonanței președințiale, obligarea acestora la asigurarea către reclamantă, pe baza de prescripție medicala, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului medicamentul VISMODEGIB 150mg (denumire comercială ERIVEDGE)pentru indicația sa terapeutică până la soluționarea definitivă a dosarului de fond aflat pe rolul Curții de Apel Bacău. Totodată, a cerut aplicarea art. 997 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 101/2024 din 26 iunie 2024, Curtea de Apel Bacău - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate. A respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității acțiunii, ridicată de pârâți. A admis în parte acțiunea și a ordonat pârâților să asigure reclamantei, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală),medicamentul VISMODEGIB (denumire comercială ERIVEDGE) până la soluționarea litigiului asupra fondului, obiect al dosarului nr. x/2024, aflat pe rolul Curții de Apel Bacău.

Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 101/2024 din 26 iunie 2024 a Curții de Apel Bacău - secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România. O primă critică invocată de Guvernul României vizează soluția instanței de fond de respingere a excepției inadmisibilității cererii formulate pe calea ordonanței președințiale. Guvernul arată că instanța a ignorat cadrul normativ special aplicabil litigiilor de contencios administrativ, întrucât pretenția reclamantei privește obligarea unei autorități publice la asigurarea unui medicament compensat, situație ce intră exclusiv sub incidența Legii nr. 554/2004. Se susține că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 din această lege, acțiunea de fond trebuie să aibă ca obiect un act administrativ, refuzul nejustificat sau nesoluționarea unei cereri, iar ordonanța președințială nu poate deroga de la cadrul special. În temeiul art. 28 din Legea nr. 554/2004, completarea cu C. proc. civ. este permisă doar în măsura compatibilității, iar Guvernul apreciază că ordonanța președințială este incompatibilă cu specificul contenciosului administrativ, fiind astfel inadmisibilă. O altă direcție de critică privește soluția instanței de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României. Se arată că nu sunt întrunite condițiile răspunderii administrative ale Guvernului, întrucât acesta nu a emis un act administrativ nelegal și nu a refuzat soluționarea unei cereri privind un drept recunoscut de lege. Guvernul subliniază că este un organ colegial, iar atribuțiile relevante în materia medicamentelor compensate aparțin Ministerului Sănătății și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, autorități de specialitate ale administrației publice centrale. Sunt invocate dispozițiile art. 4 din H.G. nr. 720/2008, art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 și art. 2 din H.G. nr. 144/2010, care consacră competențele Ministerului Sănătății în elaborarea politicilor sanitare, aprobarea protocoalelor terapeutice și coordonarea sistemului de asigurări sociale de sănătate. De asemenea, sunt indicate atribuțiile CNAS prevăzute de art. 220 alin. (3)-(4) și art. 280 lit. i) din Legea nr. 95/2006, inclusiv avizarea listei medicamentelor compensate. Din interpretarea acestor norme, Guvernul concluzionează că nu are competența de a asigura plata medicamentelor solicitate, fiind lipsit de calitate procesuală pasivă, iar hotărârea primei instanțe este imposibil de executat în privința sa. În continuarea criticilor, Guvernul invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Se arată că instanța a reținut în mod nelegal îndeplinirea condițiilor art. 997 alin. (1) și (5) C. proc. civ., fără a verifica dacă medicamentul solicitat este inclus în lista de decontare și dacă există un protocol terapeutic aprobat. Guvernul susține că soluționarea cererii în regim de urgență, fără analiza elementelor de fond, a prejudiciat dreptul la un proces echitabil. Sunt invocate dispozițiile Anexei nr. 3 la Ordinul ministrului sănătății nr. 861/2014, care stabilesc procedura de evaluare a tehnologiilor medicale de către ANMDMR, precum și faptul că legislația națională nu permite rambursarea medicamentelor ale căror indicații terapeutice nu sunt aprobate la nivel național sau european. Se arată că Ministerul Sănătății poate actualiza lista medicamentelor compensate doar după finalizarea evaluării de către ANMDMR și, în cazul includerilor condiționate, după încheierea contractelor cost-volum. În acest context, Guvernul nu are decât atribuția de a aproba lista prin act administrativ, ulterior parcurgerii etapelor legale de către autoritățile de resort. Se susține că instanța a depășit competența puterii judecătorești, substituindu-se autorităților administrative în etapa de evaluare științifică obligatorie. Este invocată și sentința civilă nr. 1692/11.10.2022 a Curții de Apel București, care a respins o cerere similară de ordonanță președințială, reținând că aparenta dreptului nu este în favoarea reclamantei în lipsa unui drept legal la compensarea integrală a medicamentului. În concluzie, Guvernul reiterează lipsa calității sale procesuale pasive și caracterul nelegal al soluției primei instanțe, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii formulate împotriva sa. O primă critică invocată de Casa Națională de Asigurări de Sănătate privește soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a CNAS. Recurenta arată că instanța nu a analizat cadrul normativ european și intern incident și nu a avut în vedere obiectul real al cauzei, respectiv solicitarea de decontare a unui medicament în afara condițiilor prevăzute de lege. CNAS susține că instanța a dispus în mod nelegal acordarea medicamentului reclamantei, fără a constata că dreptul la viață nu poate fi realizat în afara cadrului legal care impune limitări rezonabile ale exercițiului drepturilor, limitări ce asigură funcționarea sistemului public de sănătate. Se arată că CNAS nu are atribuții privind autorizarea medicamentului, evaluarea acestuia pentru extinderea indicațiilor terapeutice sau revizuirea rezumatului caracteristicilor produsului, aceste competențe aparținând exclusiv Agenției Europene a Medicamentului și ANMDMR. CNAS subliniază că nu intră în raporturi juridice cu asigurații, nu încheie contracte de furnizare de medicamente și nu decontează direct asiguraților, ci doar furnizorilor, pentru medicamente incluse în pachetul de bază și contractate potrivit legii. În plus, medicamentul solicitat nu este contractat de niciun furnizor și a fost prescris off-label, pe riscul medicului și al reclamantei. Instituția arată că nu se poate substitui autorităților competente sau deținătorului autorizației de punere pe piață și că, în contenciosul administrativ, o autoritate poate fi obligată doar să îndeplinească acte din sfera sa de competență, nu să garanteze realizarea unor operațiuni ce aparțin altor entități. În consecință, CNAS solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală. O altă critică vizează constatarea eronată a instanței de fond privind îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 997 C. proc. civ.. CNAS susține că nu este îndeplinită condiția aparenței dreptului, întrucât reclamanta nu are un drept recunoscut de legislația națională sau europeană la decontarea medicamentului pentru indicația "carcinom bazocelular metatipic latero-toracic". Instituția arată că hotărârea primei instanțe nu are o motivare legală, fiind construită pe considerente generale, fără analiză specifică pentru fiecare autoritate pârâtă. Se subliniază că decontarea integrală sau parțială se realizează numai pentru medicamente autorizate, evaluate, incluse în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, prescrise în cadrul protocoalelor terapeutice aprobate și pe bază de prescripție electronică. Limitările impuse de lege urmăresc un scop legitim, respectiv protejarea sistemului public de sănătate și a pacienților împotriva tratamentelor neautorizate, iar aceste limitări nu sunt disproporționate. CNAS arată că utilizarea medicamentului în cauză este off-label, ceea ce nu impune decontarea din FNUASS, iar medicul și pacientul își asumă riscurile aferente. Instituția invocă jurisprudența CEDO, arătând că obligația pozitivă a statului de a proteja viața nu presupune finanțarea tratamentelor neautorizate. De asemenea, se invocă art. 168 alin. (7) TFUE și Directiva 89/105/CEE, care consacră competența statelor membre de a organiza sistemele de sănătate și de a stabili condițiile de rambursare. CNAS subliniază că sistemul public de asigurări sociale de sănătate oferă un pachet de bază, nu un drept nelimitat la orice tratament, conform jurisprudenței Curții Constituționale (Deciziile nr. 224/2012 și nr. 45/2013). În acest context, medicamentul solicitat nu face parte din pachetul de bază și nu poate fi decontat. În continuarea criticilor, CNAS arată că instanța nu a avut în vedere procedura legală de includere a medicamentelor în lista decontată, care presupune evaluarea ANMDMR, emiterea unei decizii de includere, negocierea și încheierea unui contract cost-volum, includerea efectivă în listă și elaborarea protocolului terapeutic. Pentru medicamentul în litigiu există doar o decizie de includere condiționată, iar procesul de negociere nu a putut fi început din cauza depășirii limitei bugetare prevăzute de lege. În lipsa parcurgerii etapelor legale, medicamentul nu poate fi prescris și rambursat în sistemul public. CNAS arată că instanța a ignorat aceste condiții imperative și a dispus o măsură imposibil de executat, depășind limitele puterii judecătorești și substituindu-se autorităților administrative competente. În concluzie, CNAS susține că soluția primei instanțe este nelegală și netemeinică, întrucât reclamanta nu are un drept aparent la decontarea medicamentului, iar instituția nu are calitate procesuală pasivă și nu poate îndeplini obligațiile dispuse. Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii formulate împotriva CNAS. O primă critică invocată de Ministerul Sănătății privește soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății. Recurentul arată că instanța a ignorat cadrul normativ aplicabil și a reținut în mod eronat că ministerul ar avea atribuții în gestionarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate sau în finanțarea programelor naționale curative, inclusiv a programului național de oncologie. Ministerul subliniază că, în urma modificărilor aduse prin O.G. nr. 37/2022, art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2006 limitează strict categoriile de medicamente pentru care ministerul poate efectua plăți din bugetul propriu, iar medicamentul solicitat de reclamantă nu se regăsește printre acestea. În lipsa unui angajament legal, orice plată ar fi ilegală, încălcând Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. Ministerul arată că nu poate fi subiect al raportului juridic obligațional nici măcar cu caracter vremelnic, întrucât nu are atribuții privind decontarea medicamentelor solicitate, iar instanța a ignorat jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție care a stabilit lipsa calității procesuale pasive a ministerului în cauze similare. O altă direcție de critică vizează încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Ministerul arată că instanța a reținut în mod eronat că acesta ar avea atribuții în procedura de includere a medicamentelor în lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, fără a analiza concret atribuțiile fiecărei autorități implicate. Se subliniază că Ministerul Sănătății nu gestionează FNUASS, nu finanțează programele naționale curative și nu poate asigura medicamente în regim de compensare 100%, aceste atribuții revenind CNAS și caselor teritoriale de asigurări de sănătate. Ministerul arată că dreptul asiguraților la medicamente compensate nu este unul absolut, fiind condiționat de existența unei prescripții medicale pentru un medicament autorizat, evaluat și inclus în lista de medicamente, pentru indicațiile terapeutice aprobate. În speță, medicamentul solicitat nu figurează în lista aprobată pentru indicația reclamantei, iar instanța a ignorat prevederile art. 241 alin. (11) din Legea nr. 95/2006, care limitează rambursarea la indicațiile terapeutice autorizate și evaluate de ANMDMR. În continuarea criticilor, Ministerul Sănătății arată că instanța a depășit cadrul legal al contenciosului administrativ, întrucât a dispus obligarea autorităților pârâte să "asigure" medicamentul, deși contenciosul administrativ permite doar obligarea unei autorități să emită un act administrativ sau să îndeplinească o operațiune administrativă din sfera sa de competență. A asigura un medicament în regim de compensare presupune garantarea unui fapt care nu intră în competența ministerului, ci în atribuțiile CNAS și ale furnizorilor de servicii medicale. Ministerul subliniază că instanța a ignorat procedura legală de includere a medicamentelor în lista decontată, procedură care poate fi inițiată exclusiv de deținătorul autorizației de punere pe piață, conform Ordinului nr. 861/2014 și Directivei 89/105/CEE. În lipsa unei cereri depuse de deținătorul autorizației și în lipsa parcurgerii etapelor de evaluare, negociere și includere efectivă în listă, medicamentul nu poate fi prescris și rambursat în sistemul public. Ministerul arată că instanța a reținut în mod eronat că ar avea atribuții în finanțarea programului național de oncologie, deși acest program este derulat și finanțat exclusiv de CNAS, conform H.G. nr. 423/2022. De asemenea, instanța a ignorat faptul că medicamentele din programele naționale curative se eliberează prin farmaciile unităților sanitare care derulează programele, iar ministerul nu are atribuții în decontarea acestora. În consecință, soluția instanței de fond este nelegală, întrucât obligă ministerul la o prestație pe care legea o interzice și care nu intră în sfera sa de competență. În concluzie, Ministerul Sănătății susține că instanța a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, prin ignorarea cadrului normativ aplicabil, prin reținerea eronată a calității procesuale pasive și prin depășirea limitelor contenciosului administrativ. Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea cererii de ordonanță președințială. O primă critică invocată de Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România privește soluția instanței de fond de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANMDMR. Agenția arată că instanța nu a avut în vedere cadrul normativ aplicabil și a reținut în mod eronat că aceasta ar avea atribuții în asigurarea medicamentelor compensate sau în gestionarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. ANMDMR subliniază că, potrivit Legii nr. 134/2019 și Legii nr. 95/2006, atribuțiile sale sunt strict limitate la evaluarea tehnologiilor medicale și emiterea deciziilor privind includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în sau din lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008. Agenția nu are competența de a suporta plata medicamentelor, de a asigura tratamente sau de a gestiona programe naționale curative, aceste atribuții revenind CNAS. În consecință, ANMDMR arată că nu poate fi subiect al raportului juridic obligațional dedus judecății, întrucât reclamanta nu a solicitat nicio prestație care să intre în sfera sa de competență, iar instanța a ignorat dispozițiile legale care delimitează strict rolul agenției în procedura de evaluare, nu în cea de compensare. O altă critică vizează existența unor motive contradictorii în hotărârea primei instanțe, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. ANMDMR arată că instanța a indicat texte de lege care reglementează atribuțiile agenției în materia evaluării tehnologiilor medicale, dar a pronunțat o soluție care presupune atribuții de compensare și finanțare, care nu îi aparțin. Instanța a ignorat dispozițiile art. 6 alin. (2)-(3) din Ordinul nr. 861/2014, care prevăd că agenția implementează mecanismul de evaluare și propune Ministerului Sănătății lista medicamentelor, fără a avea vreo competență în ceea ce privește asigurarea tratamentelor sau decontarea acestora. În plus, instanța nu a avut în vedere că programul național de oncologie este finanțat exclusiv din FNUASS, gestionat de CNAS, iar ANMDMR nu are nicio atribuție în finanțarea sau furnizarea medicamentelor din programele naționale curative. Prin urmare, soluția primei instanțe este contradictorie, întrucât obligă agenția la o prestație pe care legea o interzice și care nu intră în sfera sa de competență. În continuarea criticilor, ANMDMR invocă aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Agenția arată că instanța a reținut în mod eronat îndeplinirea condiției aparenței de drept prevăzute de art. 997 alin. (1) C. proc. civ., deși medicamentul solicitat nu figurează în lista medicamentelor compensate pentru indicația reclamantei și nu are protocol terapeutic aprobat pentru această indicație. ANMDMR subliniază că, potrivit art. 243 1 introdus prin O.G. nr. 37/2022, evaluarea medicamentelor poate fi inițiată numai pentru indicațiile aprobate de EMA sau ANMDMR și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului. În speță, medicamentul Erivedge a fost evaluat pentru indicația carcinom bazocelular metatipic latero-toracic, obținând punctaj de includere condiționată, însă procedurile administrative ulterioare nu au fost finalizate, astfel încât medicamentul nu figurează în lista compensată și nu are protocol terapeutic aprobat. Instanța a ignorat aceste condiții imperative și a dispus o măsură care presupune recunoașterea unui drept inexistent, depășind limitele ordonanței președințiale și prejudiciind fondul cauzei. Agenția arată că instanța a depășit cadrul legal al contenciosului administrativ, întrucât a dispus obligarea ANMDMR să "asigure" medicamentul, deși contenciosul administrativ permite doar obligarea unei autorități să emită un act administrativ sau să îndeplinească o operațiune administrativă din sfera sa de competență. A asigura un medicament în regim de compensare presupune garantarea unui fapt care intră exclusiv în atribuțiile CNAS și ale furnizorilor de servicii medicale, nu în cele ale ANMDMR. Agenția subliniază că instanța a ignorat dispozițiile Ordinului nr. 861/2014, care prevăd că instanța poate obliga ANMDMR doar la soluționarea unei cereri de includere în listă, nu la asigurarea tratamentului unui pacient. În concluzie, ANMDMR susține că soluția primei instanțe este nelegală, contradictorie și întemeiată pe o aplicare greșită a normelor de drept material, întrucât reclamanta nu are un drept aparent la decontarea medicamentului, iar agenția nu are calitate procesuală pasivă și nu poate îndeplini obligațiile dispuse. Se solicită admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea cererii de ordonanță președințială.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimata-reclamantă A. a susținut că toate autoritățile pârâte sunt implicate, prin atribuțiile lor legale, în procesul de elaborare, evaluare, aprobare și decontare a medicamentelor compensate, astfel încât analiza cererii trebuie realizată în contradictoriu cu acestea. Intimata -reclamantă a invocat art. 28 din Legea nr. 554/2004, care permite aplicarea art. 997 C. proc. civ. în lipsa unei incompatibilități exprese, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind obligațiile pozitive ale statului în protejarea vieții, arătând că neasigurarea tratamentului prescris îi pune în pericol drepturi fundamentale. Aceasta a susținut că sunt îndeplinite cumulativ condițiile ordonanței președințiale — urgența, caracterul vremelnic și neprejudicierea fondului — întrucât măsura solicitată este provizorie, necesară pentru prevenirea unei pagube ireparabile și nu anticipează soluția asupra fondului. În acest context, instanța este chemată să stabilească dacă, raportat la competențele legale ale autorităților pârâte, la procedurile aplicabile în materia medicamentelor compensate și la drepturile fundamentale invocate, sunt îndeplinite condițiile pentru menținerea măsurii provizorii dispuse de instanța de fond.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Înalta Curte, în raport cu argumentele recurenților, urmează a le analiza concomitent, răspunzând criticilor identice prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă. Prima instanță, reținând că sunt neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii și a lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâți, respectiv că sunt întrunite cerințele de admisibilitate a cererii de ordonanță președințială, a respins excepțiile menționate și a admis, în parte, acțiunea reclamantului, obligând pârâții să-i asigure medicamentul Vismodegib(denumire comercială Erivedge), pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), până la soluționarea definitivă a dosarului de fond. Sentința primei instanțe a fost criticată de pârâții Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România în primul rând din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Motivul de recurs invocat include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Criticile recurenților circumscrise acestui motiv de casare vizează soluția de respingere a instanței pronunțată cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, considerând aceștia că, în contextul normativ și factual evidențiate, instanța de fond a apreciat în mod greșit că au calitate procesuală pasivă în speța dedusă judecății. În esență, au susținut că instanța de fond nu a avut în vedere dispozițiile legale aplicabile, din care rezultă că între atribuțiile prevăzute de legiuitor nu se regăsește și aceea de a suporta plata contravalorii medicamentelor compensate, această atribuție revenind altor autorități ale statului, în speță Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Totodată, au arătat că potrivit art. 56 lit. d) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, CNAS asigură finanțarea programelor naționale curative, iar potrivit art. 3 alin. (3) din H.G. nr. 720/2008, în sistemul de asigurări sociale de sănătate, prescrierea, eliberarea și decontarea medicamentelor corespunzătoare denumirilor comune internaționale se realizează potrivit actului normativ și în baza protocoalelor terapeutice aprobate prin ordinul comun al Ministrului Sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. În plus, au apreciat că instanța trebuia să-și fundamenteze raționamentul logico-juridic pornind de la obiectul petitului cererii introductive și să analizeze cauza din perspectiva modului de îndeplinire a atribuțiilor și competențelor legale prevăzute de cadrul legal relevant, de către autoritățile pârâte chemate în judecată. Or, așa cum au fost dezvoltate de către recurenți susținerile din cererile de recurs, se observă că acestea nu reprezintă critici ce pot fi subsumate cazului de casare invocat, nefiind indicate, în concret, regulile de procedură pretins încălcate de instanța de fond. În schimb, aceste susțineri pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., respectiv cazului de casare ce sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile în cauză, urmând a fi analizate din această perspectivă. În concluzie, nu pot fi primite susținerile recurenților-pârâți conform cărora prima instanță ar fi încălcat normele de procedură prin faptul că a apreciat că au calitate procesuală pasivă în cauză și, implicit, că excepția invocată este neîntemeiată, soluția fiind pronunțată cu respectarea regulilor de procedură și a dispozițiilor legale incidente. De altfel, așa cum s-a apreciat în mod constant în doctrină și în jurisprudența în materie, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situația în care instanța a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de părți asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii. Sentința primei instanțe a fost criticată de pârâții Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. În esență, recurentul-pârât Ministerul Sănătății a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că sunt îndeplinite în cauză toate condițiile de admisibilitate, în contextul în care, deși afecțiunea de care suferă reclamantul și pentru care a solicitat tratamentul cu medicamentul indicat nu este regăsește în protocolul terapeutic corespunzător administrării și monitorizării tratamentului cu DCI-ul menționat, a constatat că în favoarea reclamantului există aparența dreptului și a admis cererea aplicând cauzei o ipoteză străină de natura acesteia, respectiv atribuțiile pârâților în procesul de introducere sau extindere a listei, aspect străin de obiectul cauzei ce vizează asigurarea, în regim de compensare 100%, fără contribuție personală, a medicamentului solicitat, demers cu privire la care reclamantul nu are dreptul. De asemenea, recurenta-pârâtă ANMDMR a susținut că hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii, apreciind în acest sens că instanța nu și-a fundamentat soluția cu privire la calitatea sa procesuală pasivă prin luarea în considerare a cadrului normativ incident, ci a expus un raționament formal, de principiu, fără să motivele condițiile în care poate evalua din oficiu o tehnologie medicală, care să justifice prezența sa în cauza de față. În consecință, a apreciat că instanța de fond nu a luat în considerare dispozițiile art. 6 alin. (2) și (3) din OMS nr. 861/2014 și a analizat cauza din perspectiva obligării pârâților la introducerea medicamentului în Listă și nu prin raportare la obiectul cererii de ordonanță președințială privind obligarea pârâților la asigurarea tratamentului gratuit. Astfel, din analiza hotărârii recurate Înalta Curte constată că motivarea primei instanțe răspunde cerințelor imperative ale legii în ceea ce privește motivarea hotărârii judecătorești, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept, în limitele permise de normele legale aplicabile, ceea ce face ca motivul de casare ce vizează nemotivarea hotărârii să nu-și găsească incidența în cauză din perspectivele reliefate. Contrar afirmațiilor recurenților, argumentarea hotărârii sub aspectul soluției criticate este logică, clară, coerentă și în acord cu normele legale aplicabile cauzei. Faptul că alegațiile acestora nu sunt în acord cu raționamentul expus de judecătorul fondului nu poate echivala însă cu o motivare contradictorie sau bazată pe motive străine de natura cauzei, fiind posibil controlul hotărârii în căile de atac datorită judecăților de valoare, formulărilor concrete, specifice, în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind întrunit în speță. De altfel, nu sunt invocate contradicții la nivelul considerentelor hotărârii atacate, ci între motivarea sentinței, respectiv soluția dată și textele de lege incidente, deci, în esență, o greșită interpretare sau aplicare a normelor legale aplicabile speței deduse judecății, constatându-se aceeași situație ca și în cazul invocării motivului de casare anterior, și anume criticarea raționamentului instanței ce a stat la baza soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive și de admitere a cererii de ordonanță președințială, în contextul normativ și factual evidențiate. Or, acestea nu reprezintă veritabile critici subsumate cazului de casare indicat, ci, așa cum s-a arătat, se circumscriu prevederilor pct. 8 al aceluiași articol 488 din C. proc. civ., respectiv cazului de casare ce sancționează greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente, urmând a fi analizate din această perspectivă, împreună cu celelalte recursuri ce conțin critici similare sub acest aspect. Analizând sentința atacată și din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, că susținerile recurenților-pârâți sunt nefondate. În înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul de lege precizat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege. De asemenea, prin acest motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Cu titlu preliminar, în ceea ce privește criticile formulate de recurentul-pârât Guvernul României referitoare la excepția inadmisibilității formulării cererii de ordonanță președințială pe calea contenciosului administrativ, Înalta Curte reține că ordonanța președințială, în acest domeniu, nu este de plano inadmisibilă. Astfel, aceasta ar putea fi inadmisibilă dacă s-ar suprapune ca obiect cu cererea având ca obiect suspendarea executării unui act administrativ, având în vedere dispozițiile speciale ale Legii contenciosului administrativ nr. 554 din 2004, care se aplică cu prioritate față de prevederile C. proc. civ. Pentru celelalte situații, devin incidente dispozițiile art. 28 din legea nr. 554/2004, potrivit cărora dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile C. proc. civ., articolele 997 și urm. C. proc. civ., nefiind incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Contrar alegațiilor recurentului-pârât, nicio dispoziție legală nu condiționează admisibilitatea ordonanței președințiale de identitatea de obiect dintre aceasta și cererea formulată pe fondul cauzei, iar reclamantul nu solicită, pe calea ordonanței președințiale, emiterea unui act administrativ. În speță, obiectul dosarului de fond, până la soluționarea căruia se solicită încuviințarea măsurii ce face obiectul prezentei cereri de ordonanță, are ca obiect obligarea pârâților la includerea pe Lista cuprinzând denumirile comune internaționale corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații, în regim de compensare 100%, a medicamentului în discuție și pentru indicația terapeutică pentru afecțiunea de care suferă reclamantul, acțiunea de fond fiind grefată pe un refuz nejustificat al autorității de a realiza această includerea în Listă a medicamentului necesar tratamentului reclamantului. La rândul ei, ordonanța care face obiectul prezentei judecăți, urmărește ca reclamantul să beneficieze de medicament în compensare 100% fără contribuție personală, pe perioada cât se judecă litigiul de fond anterior amintit. Astfel, în esență, ordonanța este suspusă prevederilor contenciosului administrativ prin prisma obligării autorității la a asigura reclamantului medicamentul compensat 100%, fără contribuție personală a acesteia, subsumat refuzului pretins nejustificat al autorității de a include în lista de compensate respectivul medicament. Sub aspectul lipsei calității procesuale pasive au formulat susțineri similare Ministerul Sănătății, Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România și Guvernul României, iar în ceea ce privește neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a ordonanței președințiale au formulat susțineri similare toți recurenții-pârâți, criticând modalitatea în care prima instanță a interpretat și a aplicat cadrul normativ incident în cauză, prin raportare la situația de fapt existentă. Înalta Curte nu poate primi însă alegațiile recurenților, deoarece reflectă o greșită interpretare a cadrului normativ, astfel cum a fost reliefat în cererile de recurs formulate. În mod corect, a reținut instanța de fond că pârâții au calitate procesuală pasivă, față de art. 2 alin. (5), art. 242 alin. (1), art. 9 alin. (1) și (5) și art. 280 din Legea nr. 95/2006, raportat la atribuțiile ce le revin în procedura de includere a unor medicamente în Lista medicamentelor compensate, precum și în administrarea și gestionarea sistemului de asigurări sociale de sănătate. Susținerile recurentului-pârât Ministerul Sănătății cu privire la lipsa calității sale procesuale pasive nu sunt fondate, acesta întemeindu-și criticile, în esență, pe împrejurarea că nu are atribuții în gestionarea FNUASS, fond din care se derulează și se finanțează programul național de oncologie, ca program național curativ, și că această competență revine pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, astfel încât ministerul nu poate îndeplini o obligație ce cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat. Contrar alegațiilor părții, Înalta Curte reține că Ministerul Sănătății elaborează programele naționale de sănătate în colaborare cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, care, la rândul său, are atribuții în gestionarea Fondului Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, din care se suportă contravaloarea serviciilor medicale, a medicamentelor, materialelor sanitare, a tehnologiilor și a dispozitivelor medicale. Potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, așadar, și în privința Guvernului României calitatea procesuală pasivă fiind justificată. Chiar dacă din procedura elaborării, avizării și prezentării proiectelor de acte normative rezultă că actele respective se inițiază de autoritățile de specialitate, potrivit domeniului de activitate, acestea urmează a fi supuse adoptării sau aprobării de către Guvernul României, în subordinea căruia se află Ministerul Sănătății, organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul asistenței de sănătate publică. Dispozițiile art. 251 din Legea nr. 95/2006 prevăd că Ministerul Sănătății are atribuții în procedura elaborării programelor de sănătate, în colaborare cu Casa Națională de Asigurări de Sănătate. În dezvoltarea acestor competențe, prevederile art. 2-4 din H.G. nr. 144/2010 privind organizarea Ministerului Sănătății stabilesc atribuțiile principale și obiectivele urmărite în activitatea autorității ministeriale. Printre atribuțiile stabilite de legiuitor în sarcina Ministerului Sănătății se regăsesc următoarele: elaborează, implementează și coordonează programe naționale de sănătate, acțiuni prioritare desfășurate în scopul realizării obiectivelor politicii de sănătate publică și, totodată, elaborează politici, strategii și programe de acțiune în domeniul sănătății populației, în acord cu Programul de guvernare; coordonează și controlează implementarea politicilor, strategiilor și programelor din domeniul sănătății populației, la nivel național, regional și local; evaluează și monitorizează starea de sănătate a populației, ia măsuri pentru îmbunătățirea acesteia și informează Guvernul referitor la indicatorii de sănătate, tendințele de evoluție și despre măsurile de îmbunătățire a acestora. Totodată, art. 9 din Legea nr. 95/2006 dispune că "(1) Programele naționale de sănătate reprezintă cadrul implementării obiectivelor politicii și strategiei sănătății publice de către Ministerul Sănătății, ca autoritate centrală a domeniului de sănătate publică. (...) (5) Programele naționale de sănătate sunt elaborate de către Ministerul Sănătății, cu participarea CNAS; derularea acestora se realizează de către Ministerul Sănătății și/sau CNAS, după caz." Față de aceste atribuții și având în vedere obiectul cererii de ordonanță președințială, prin care intimatul-reclamant solicită, cu caracter provizoriu, obligarea pârâților la protejarea dreptului său la viață, prin decontarea gratuită, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală) a medicamentului Vismodegib(denumire comercială Erivedge), nu se poate contesta legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Sănătății, autoritate căreia îi revine responsabilitatea primară de a proteja sănătatea populației, prin stabilirea celor mai eficiente mecanisme de asistență medicală și tratament, adaptate nevoilor pacienților. De altfel, afirmațiile recurentului-pârât referitoare la atribuția gestionării FNUASS nu prezintă relevanță în stabilirea calității sale procesuale pasive, în condițiile în care această parte nu este chemată în judecată în calitate de autoritate cu atribuții în gestionarea fondului din care se decontează medicamentul necesar afecțiunii de care suferă intimatul-reclamant, ci, în calitate de organ central responsabil de organizarea, coordonarea și controlul activităților referitoare la sănătatea publică. Totodată, ca urmare a parcurgerii etapelor procesului de evaluare a tehnologiilor medicale pentru fiecare medicament în parte privind includerea, extinderea indicațiilor, neincluderea sau excluderea medicamentelor în/din Listă, pârâta ANMDMR emite decizii în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (3) din Ordinul Ministrului Sănătății nr. 861/2014, decizii ce au la bază un raport de evaluare întocmit de Departamentul Evaluarea Tehnologiilor Medicale din cadrul ANMDMR. Este adevărat că pentru includerea în Listă solicitantul trebuie să depună o cerere la sediul ANMDMR, în atenția structurii de specialitate sus-menționate, însoțită de documentația prevăzută în Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 861/2014, inclusiv prețul aprobat de Ministerul Sănătății și exprimarea intenției deținătorului autorizației de punere pe piață de a se angaja într-un mecanism cost-volum sau cost-volum-rezultat în cazul în care punctajul calculat individual este corespunzător pentru includerea condiționată în Listă. Însă, acest aspect nu este de natură a exonera pârâții de obligațiile ce le revin potrivit legii și implicit să dovedească lipsa calității procesuale pasive în prezenta cauză. Aceasta întrucât, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, toate autoritățile publice pârâte sunt implicate, în diverse etape și cu atribuții specifice, în procedura privind includerea medicamentelor pe lista de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, fiind în mod evident justificată chemarea acestora în judecată. În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 276 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, aceasta este un organ de specialitate al administrației publice centrale, care administrează și gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, în aplicarea art. 281 lit. h) din Legea nr. 95/2006, fiind în măsură chiar să ducă la îndeplinire pretenția părții reclamante de asigurare a tratamentului necesar în regim de compensare de 100%, împrejurare ce fundamentează calitatea sa procesuală pasivă. Referitor la aspectul calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, instanța de control reține că, potrivit art. 242 din Legea nr. 95/2006, lista cu medicamentele de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cu consultarea C.F.R, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, așadar, din perspectiva reliefată, și în privința Guvernului României, calitatea procesuală pasivă este justificată. Chiar dacă din procedura elaborării, avizării și prezentării proiectelor de acte normative rezultă că actele respective se inițiază de autoritățile de specialitate, potrivit domeniului de activitate, acestea urmează a fi supuse adoptării sau aprobării de către Guvernul României, în subordinea căruia se află Ministerul Sănătății, organ de specialitate al administrației publice centrale în domeniul asistenței de sănătate publică. Cu alte cuvinte, deși în procedura de introducere în Listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală sunt implicate mai multe autorități publice, iar competența este partajată între Ministerul Sănătății și CNAS, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora Lista, în plus, Guvernul României se pronunță asupra aprobării Listei prin hotărâre. Așadar, și Guvernul României este implicat, alături de celelalte autorități publice chemate în judecată, în diverse etape și cu competențe specifice, în ansamblul procesului decizional privitor la medicamentele incluse pe Lista de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, impunându-se a se analiza în contradictoriu și cu acest pârât cererea de ordonanță președințială, astfel cum în mod corect a procedat prima instanță. În concluzie, autoritățile pârâte au atribuții în ceea ce privește includerea medicamentului solicitat de intimatul-reclamant în Listă, fapt ce permite asigurarea medicamentului în discuție, în regim de compensare, astfel cum a solicitat partea. Înalta Curte constată că sunt nefondate și celelalte critici din recursurile supuse analizei, ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prima instanță făcând și sub acest aspect o corectă interpretare și aplicare în cauză a art. 997 și următoarele din C. proc. civ., precum și a dispozițiilor H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006. În esență, pârâții au criticat sentința recurată și au susținut că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 997 din C. proc. civ. Referitor la cerința aparenței de drept, s-a invocat inexistența unui cadru legal corespunzător pretențiilor intimatului-reclamant, care solicită decontarea în regim de compensare integrală a medicamentului Vismodegib(denumire comercială Erivedge), pentru afecțiunea de care suferă. Din această perspectivă este de menționat că medicamentul solicitat este inclus în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, însă nu pentru indicația terapeutică de care suferă intimatul-reclamant, astfel că nu poate beneficia de compensarea integrală a tratamentului cu medicamentul respectiv. Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că procedura ordonanței președințiale implică întrunirea cumulativă a trei condiții: urgența, caracterul provizoriu al măsurii solicitate și neprejudecarea fondului prin măsura dispusă. De asemenea, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamant, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea acestuia dacă poziția sa în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor formulate este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente situației deduse judecății. În speță, contrar susținerilor recurenților-pârâți, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant a probat aparența de drept, dovedind că starea sa medicală impune, conform indicațiilor medicului specialist, tratamentul cu acest medicament, însă costul său este unul prohibitiv. Așadar, în accepțiunea dispozițiilor art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., raportat la contextul factual al formulării cererii de ordonanță președințială, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere este chiar dreptul la viață, astfel cum este reglementat și garantat de art. 22 alin. (1) din Constituția României și art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Este adevărat că reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformitatea legislației interne cu prevederile constituționale și convenționale invocate de reclamant, sunt examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările formulate de pârâți în ceea ce privește inexistența unui cadru legal corespunzător, care să permită decontarea integrală a acestui tratament. Însă, pentru admiterea ordonanței președințiale ce face obiectul prezentei cauze, este suficient să se constate, în urma unei analize sumare, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților. Față de cele reținute în precedent, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o soluție corectă, cu respectarea normelor legale incidente, iar împrejurarea că în aplicarea acestor dispoziții legale a dispus obligarea autorităților pârâte să-i asigure reclamantului, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), medicamentul Vismodegib(denumire comercială Erivedge), până la soluționarea definitivă a dosarului de fond, nu poate avea semnificația unei depășiri a competenței conferite puterii judecătorești, cum pretind recurenții-pârâți Guvernul României, Ministerul Sănătății și Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România în cadrul criticilor dezvoltate în cererile de recurs. Un atare motiv de nelegalitate, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., are în vedere incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt reglementate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind în acest mod acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altei autorități constituite în stat. Or, în cazul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), nu se aduc atingeri principiului constituțional al separației și echilibrului puterilor sau interesului general, ci sunt vizate vicii grave ale hotărârii atacate în privința normelor de drept material, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză. În continuare, instanța de control judiciar amintește că, așa cum s-a arătat, indicațiile terapeutice pentru medicamente nu se pot autoriza decât în condițiile OMS nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații la ANMDMR, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Or, fiind o procedură laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp, pentru intimatul-reclamant orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul său la viață. Potrivit art. 22 din Constituția României, "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate", iar art. 34 stipulează că: "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege." Așadar, Statului îi revine obligația de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie. Sub acest aspect Înalta Curte reține că sunt relevante în speță considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia