Decizia nr. 2668/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 133/2024 a Curții de Apel Brașov

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov la data de 09.01.2024, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: anularea Deciziei de impunere nr. x/11.05.2023 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, prin care i-a fost impusă la plată suma de 7.572.776 RON; anularea Deciziei nr. 81 emisă de Administrația Fondului pentru Mediu, înregistrată la această autoritate publică sub nr. x/07.07.2023 prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată împotriva actului administrativ indicat la primul petit; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 133/2024 pronunțată la data de 16 octombrie 2024, Curtea de Apel Brașov -Secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 133/2024 pronunțatE la data de 16 octombrie 2024 de Curtea de Apel Brașov -Secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și, invocând motivele prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., aceasta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, rejudecând cauza pe fond, să se dispună admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În dezvoltarea motivelor de recurs prima critică a recurentei a vizat nemotivarea actului administrativ-fiscal atacat. Astfel, susține că, în cauză, dispozițiile art. 46 alin. (2) din Codul de Procedură Fiscală invocate în fata primei instanțe de judecata au fost greșit interpretate si, mai cu seamă, au fost interpretate cu ignorarea, de către instanța de fond, a prevederilor extrem de clare ale art. 49 alin. (3) CPr. Fiscală invocat expres de societate prin acțiunea introductivă. In cauza, recurenta solicită instanței de recurs să aibă în vedere că actul administrativ-fiscal - în speță, o decizie de impunere prin care societatea este obligată la plata unei sume imense de bani - nu conține motivele de fapt pentru care a acesta a fost emis, singura mențiune din act -inexactă și incompletă - neputand echivala, evident, cu o motivare clară și precisă. Consideră recuranta că simpla emitere a actului administrativ-atacat nu poate suplini lipsa totala de motivare, astfel cum greșit consideră prima instanța de judecată iar puținele mențiuni din act (si acestea neconforme) nu pot fi apreciate ca o eroare materiala, astfel cum greșit retine prima instanța de judecata. Iar referirea la alte acte unilaterale emise de autorități publice, acte care nu i-au fost comunicate și, de altfel, nici nu sunt menționate ca anexă la actul de impunere, nu sunt de natură sa acopere cerința motivării concrete, detaliate, clare si lămuritoare a deciziei de impunere, cum greșit consideră prima instanța de judecata. Solicită astfel instanței de control judiciar să aplice corect dispozițiile legale incidente, extrem de clare sub acest aspect, potrivit cărora actul administrativ-fiscal trebuie sa conțină obligatoriu motivele de fapt, pentru că atât persoana căreia i se adresează cât și instanța de judecată (în cazul atacării acestuia pe cale judecătoreasca), să poată avea suficiente elemente pentru a-si exercita în mod real dreptul la apărare, respectiv atribuția de jurisdicție în scopul analizării legalității actului administrativ. Contrar opiniei primei instanțe de judecată, comunicarea actului în baza căruia s-a emis actul administrativ-fiscal atacat era absolut necesară, pentru a avea posibilitatea reala de a-și exercita în mod concret dreptul la apărare și de acces la justiție. Deopotrivă, solicită instanței a avea în vedere vătămarea sa evidentă, constând în referirile la un alt act unilateral emis de o autoritate publica, act care NU i-a fost comunicat si, de altfel, nici nu este menționat ca anexa la actul de impunere, referiri care, în mod evident, nu sunt de natură sa acopere cerința motivării concrete, detaliate, clare și lămuritoare a deciziei de impunere. Or, in condițiile în care, în speță, nu exista nicio descriere a faptei săvârșite, rezultă că, practic, fapta nu există, ceea ce atrage, de plano, nulitatea absolută a actului administrativ atacat. În ceea ce privește culpa Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, arată recurenta că Adresa nr. x/26.04.2023 emisă de Agenția Naționala pentru protecția Mediului și prin care s-a luat măsura încetării valabilității Autorizației privind emisiile de gaze cu efect de sera (GES) nr. 94/04.03.2021 și măsura suspendării accesului la contul deținut de subscrisa in Registrul Uniunii al emisiilor de gaze cu efect de seră aflat sub jurisdicția statutului roman (RUEGES), a fost atacată în instanța de contencios administrativ competentă. Este adevărat faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 5482/2023 a respins cererea de suspendare a executării actului menționat, însa recurenta arată că a solicitat și anularea acestei adrese, acțiunea urmând a fi soluționată definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție în cauza ce face obiectul Dosarului nr. x/2023, cu termen de judecata la data 31.01.2025. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a depus întâmpinare, în cadrul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, cu consecința menținerii în întregime a sentinței recurate. prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea, ca legală, a soluției instanței de fond.

Procedura de soluționare a recursului. În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui Completului învestit aleatoriu cu judecarea dosarului, din data de 20.01.2025, s-a fixat primul termen pentru soluționarea cererii de recurs la data de 20.05.2025, în ședință publică, cu citarea părților, când, după soluționarea, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate a excepției nulității recursului, invocată de intimata - pârâtă, în cadrul întâmpinării, în sensul respingerii acesteia, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei hotărâri, luând act și de concluziile orale formulate de reprezentantul intimatei - pârâte pe fondul recursului, declară dezbaterile închise și reține cauza pentru a se pronunța asupra acestuia. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, dar și de apărările din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, motiv pentru urmează a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate: Argumente de fapt și de drept relevante Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanța de contencios fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu anularea Deciziei de impunere nr. x/11.05.2023 privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, prin care i-a fost impusă la plată suma de 7.572.776 RON și a Deciziei nr. 81, înregistrată sub nr. x/07.07.2023, prin care a fost respinsa contestația sa administrativă, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința atacată, Curtea de Apel Brașov -Secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, ca nefondată. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta a deținut Autorizația privind emisiile de gaze cu efect de seră nr. 44/02.02.2016, activitatea sa fiind reautorizată prin Autorizația nr. x/04.03.2021, iar în temeiul acestora a obținut un anumit număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră. Prin Decizia de impunere nr. x/11.05.2023 emisă de pârâta Administrația Fondului pentru Mediu, au fost aplicate societății reclamante penalități pentru nerestituirea unui număr de 12.680 de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2022-31.12.2022, fiind astfel stabilită în sarcina acesteia obligația de plată a sumei de 7.572.776,00 RON . La baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/11.05.2023 a stat Adresa nr. x/09.05.2023 înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. x/09.05.2023, prin care au fost comunicate toate datele referitoare la: valoarea indicelui european de consum, formula de calcul pentru penalitatea aplicată precum și numărul de certificate pentru reclamantă aferente emisiilor de CO2 generate în anul 2022 și nerestituite. Prin Decizia nr. 81, înregistrată la pârâtă sub nr. x/07.07.2023, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația formulată de societatea reclamantă împotriva deciziei de impunere anterior menționată, astfel că, reclamanta a promovat prezenta acțiune, în condițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Prin sentința recurată prima instanță a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantei, această soluție fiind criticată de reclamantă. Mai întâi, Înalta Curte constată că, deși recurenta - reclamantă a invocat în cadrul recursului și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce reglementează situația când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", în cadrul recursului aceasta nu a dezvoltat critici prin care să invoce o nemotivare a hotărârii pronunțate de prima instanță, ori inserarea unor considerente contradictorii sau străine de natura cauzei, pentru ca hotărârea recurată să fie analizată și din această perspectivă. În esență, față de conținutul cererii de recurs, Înalta Curte constată că recurenta a invocat o interpretare și o aplicare eronată de către prima instanță a dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Codul de Procedură Fiscală, dar și ignorarea art. 49 alin. (3) din același act normativ, critici ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta reluând criticile din cererea de chemare în judecată privind " lipsa totală de motivare" a deciziei de impunere și susținând deopotrivă că, în cadrul actului administrativ contestat nu există nici o descriere a faptei săvârșite, ceea ce atrage, de plano, nulitatea absolută a actului administrativ atacat. Or, aceste critici, ce vizează nemotivarea actului administrativ ce face obiectul litigiului și nu nemotivarea hotărârii supuse controlului judecătoresc dedus prezentei judecăți, nu se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că hotătârea recurată nu va fi analizată sub acest aspect, iar nemulțumirea recurentei privind modul de interpretare și aplicare de către instanță a unor norme de drept material se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce reglementează exact situația când "hotărârea a fost dată cu încălcare sau aplicarea greșită a normelor de drept material", hotărârea urmând a fi examinată doar din această perspectivă. Așadar, procedând la efectuarea controlului judecătoresc doar din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în ceea ce privește prima critică de nelegalitate a recurentei, ce se referă la nemotivarea în fapt a actului administrativ contestat, constată că aceasta este neîntemeiată, neputând conduce la reformarea hotărârii. Astfel, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, ce reglementează cazurile de nulitate expresă a unui act administrativ-fiscal, respectiv stabilesc faptul că "actul administrativ este nul în oricare dintre următoarele situații: a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența; b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 46 alin. (6), precum și organul fiscal emitent; c) este afectat de o gravă și evidentă eroare. Actul administrativ este afectat de o gravă și evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la baza emiterii acestuia sunt atât de viciate încât, dacă acestea ar fi fost înlăturate anterior sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa". Din interpretarea acestei norme, se constată că situațiile în care intervine sancțiunea nulității sunt expres și limitativ prevăzute de lege, nulitatea fiind una expresă și care se prezumă până la proba contrarie, astfel încât ori de câte ori sunt invocate alte motive decât cele menționate anterior, partea care le invocă trebuie să dovedească producerea unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului. Potrivit art. 46 alin. (2) lit. e) și f) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: motivele de fapt; temeiul de drept". Este adevărat că motivarea în fapt și în drept a actului administrativ fiscal este de natură a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept care permit înțelegerea deciziei și aprecierea legalității sale și reprezintă o premisă a realizării unui control al legalității și temeiniciei acestuia. Cu toate acestea, numai lipsa totală a motivării în fapt și în drept a actelor administrativ fiscale este de natură a provoca părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată altfel decât prin anularea actelor respective. Prin urmare, pentru îndeplinirea acestei condiții, este suficientă motivarea care denotă aplicarea legilor în vigoare în momentul adoptării actului și care este capabilă să explice soluția aleasă de administrație. Așadar, în mod corect a reținut prima instanță că lipsa motivării în fapt a actului administrativ fiscal nu este sancționată cu nulitatea expresă, astfel încât în această situație pentru anularea actului, partea trebuie să dovedească producerea unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului. În concret, făcând propria analiză a conținutului actului administrativ atacat și Înalta Curte constată că acesta este motivat atât în fapt, cât și în drept, conform prevederilor art. 46 Codul de procedură fiscală, dar și potrivit cerințelor impuse de Anexa nr. 1 a Ordinului nr. 1004/2011 pentru aprobarea modelului și conținutului formularului intitulat Decizie de impunere privind aplicarea penalității prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Referitor la motivarea în fapt a actului administrativ fiscal contestat, din analiza mențiunilor pct. II.1 și II.2 din decizie, rezultă că aceasta constă în indicarea explicită a faptei de nerestituire a unui număr de 12.680 de certificate aferente emisiilor de CO2 generate în perioada 01.01.2022-31.12.2022, cu indicarea faptului că aceste date sunt cuprinse în adresa nr. x/09.05.2023, înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. x/09.05.2023, prin care s-a comunicat pârâtei lista operatorilor economici care nu au restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră aferente emisiilor de dioxid de carbon, generate în anul 2022. Totodată, ca motivare în drept, au fost indicate dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia "sumele încasate ca urmare a aplicării penalității de 100 de euro, echivalentă în RON, la cursul de schimb leu/euro al BNR, valabil la data de 1 mai a anului respectiv, pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, plătită de către operator sau operatorul de aeronave care nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră corespunzătoare emisiilor de gaze cu efect de seră generate în anul anterior, penalitate care crește anual în conformitate cu indicele european al prețurilor de consum, potrivit prevederilor legale în vigoare". În plus, astfel cum și instanța de fond a reținut, chiar denumirea actului administrativ-fiscal contestat, respectiv "Decizie de impunere privind aplicarea penalități prevăzute în cazul nerestituirii certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră", conferă elemete definitorii ale situației de fapt ce a determinat emiterea actului contestat. Astfel, raportat la toate aceste elemente, Înalta Curte apreciază că actul administrativ fiscal cuprinde cerințele obligatorii a căror lipsă este sancționată expres cu nulitatea absolută și este suficient motivat în fapt și în drept, conform reglementărilor în vigoare, reclamanta nedovedind că, prin această modalitate de motivare, i s-a produs o vătămare care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului, valoarea mare a creanței neputând fi apreciată ca fiind o "vătămare" rezultată din maniera de întocmire a actului. Așadar, contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte apreciază că, după cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, actul administrativ-fiscal atacat este motivat. Nu poate fi primită teza vătămării reclamantei atâta timp cât, din analiza actului atacat, pot fi înțelese cu ușurință temeiurile de fapt și de drept ale emiterii acestuia. Nici cea de-a doua critică a recurentei - reclamante, referitoare la culpa Agenției Naționale pentru Protecția Mediului nu poate fi primită, prin raportare la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. ș) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu, motivat de nerespectarea termenului de restituire reglementat de art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, act normativ ce a fost adoptată în vederea transpunerii prevederilor Directivei 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului. Astfel, articolul 16 alin. (3) din Directiv prevede că "Statele membre garantează că orice operator care nu restituie, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depășirea emisiilor. Amenda pentru depășirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depășirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligația de a restitui un număr de cote egal cu depășirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic". Prin urmare, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 780/2006 și O.U.G. nr. 196/2005, neplata taxelor în termenul prevăzut de lege îndreptățește organul fiscal să angajeze răspunderea fiscală a contribuabilului prin emiterea unor decizii de impunere cu privire la obligațiile de plată existente în sarcina sa. Așadar, contrar susținerilor recurentei, pentru stabilirea penalităților, trebuie îndeplinită o singură condiție, și anume neachitarea la termen a obligației principale, în speță nerestituirea până la data de 30 aprilie a fiecărui an a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii provenite de la instalația proprie în anul calendaristic anterior, nefiind relevant motivul care a determinat neachitarea taxei. Susținerile reclamantei potrivit cărora nu a putut restitui certificatele de emisii de gaze cu efect de seră din motive independente de voința sa, nu pot fi primite de instanță ca exoneratoare de răspundere, întrucât nu prezintă relevanță motivul pentru care acestea nu au fost restituite, obligația de restituire fiind una prevăzută de lege, sub sancțiunea plății penalității pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă. Prevederile H.G. nr. 780/2006 nu stabilesc excepții pentru situațiile în care față de operatorii economici vizați de actul normativ s-a luat măsura încetării valabilității Autorizației privind emisiile de gaze cu efect de seră. De altfel, obligația de restituire vizează certificate aferente emisiilor de CO2 generate în anul 2022 iar autorizația și-a încetat valabilitatea în aprilie 2023. Nici argumentul privind nelegalitatea Adresei nr. x/26.04.2023 emisă de Agenția Națională pentru Protecția Mediului, ce vizează măsura încetării valabilității Autoritației privind emisiiile de gaze cu efect de seră (GES) nr. 94/04.03.2021, nu poate fi avut în vedere, raportat la soluția pronunțată de instanță în cadrul dosarului nr. x/2023, de " Respingere a petitului privind anularea adresei nr. x/26.04.2023 emisă de pârâta Agenția Națională pentru Protecția Mediului, ca nefondat", prin sentința nr. 189/2023 pronunțată în data de 20 decembrie 2023 de Curtea de Apel Brașov - secția contencios administrativ și fiscal, această soluție rămânând definitivă prin Decizia nr. 468 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal la data de 31.01.2025, de respingere a recursului promovat de recurenta - reclamantă, ca nefondat. Astfel, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii și de menținere a actelor administrative atacate este legală și temeinică, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, dar și a dispozițiilor O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul de Mediu și H.G. nr. 780/2006, criticile recurentei - reclamante nefiind apte să conducă la reformarea acestei soluții. III. Temeiul legal și soluția adoptată în recurs. Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legale, a hotărârii atacate.