Decizia nr. 190/2026 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 21.03.2024, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, a solicitat anularea Ordinelor emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3224/1/02.11.2023 și nr. 3669/1/18.12.2023 (primit pe 18.01.2024) și anexa acestuia în ceea ce o privește și obligarea pârâtei, în calitate de ordonator principal de credite, să emită un alt ordin prin care să se stabilească: - drepturile salariale prin raportare la coeficientul 19 prevăzut în anexa la O.U.G.

nr. 27/2006 lit. A) pct. 13, începând cu data de 20.08.2017, așa cum este prevăzut în sentința civilă nr. 391/9 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Prahova și decizia civila nr. 329/2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești; - drepturile salariale prin raportare la o valoare de referința sectorială VRS 605,225 RON, începând cu data de 20.08.2017 și în continuare, iar începând cu data de 01.01.2018, prin raportare la o valoare de referință sectorială VRS 605,225 RON, majorată cu 25%, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/12017; - drepturile salariale prin acordarea sporurilor în procent de 45%; - plata diferențelor de drepturi salariale, actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății, precum și a dobânzii legale penalizatoare aferente drepturilor salariale stabilite, calculată începând cu data scadenței până la data plății efective.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 683 din 16 aprilie 2025, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și COLEGIUL DE CONDUCERE AL ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE. A anulat în parte Ordinele nr. 3224/I/02.11.2023 și nr. 3669/I/18.12.2023, emise de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție și anexele individuale la acestea, în ceea ce o privește pe reclamantă.

A obligat pârâții la recalcularea și plata drepturilor salariale ale reclamantei, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 20.08.2017 și în continuare, iar începând cu data de 01.01.2018, prin raportare la o valoare de referință de 605,225 RON, majorată cu 25 % conform art. 38 alin. (3) din Legea 153/2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. A obligat pârâții la recalcularea și plata drepturilor salariale ale reclamanților prin aplicarea sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă, la valoarea astfel stabilită, la un nivel maxim de 30 % de la data de 20.08.2017 și în continuare.

A obligat pârâții la plata diferenței dintre venitul calculat conform celor arătate mai sus și venitul efectiv achitat reclamantei, pentru perioada cuprinsă între data de 20.08.2017 și în continuare, sume care vor fi actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective. A respins ca nefondată contestația reclamantei împotriva Ordinelor nr. 3224/I/02.11.2023 și nr. 3669/I/18.12.2023, emise de către Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în ceea ce privește solicitarea de obligare a pârâților la valorificarea coeficientului de multiplicare 19. 3. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței civile nr. 683 din 16 aprilie 2025, au declarat recurs atât reclamanta A. și de pârâta ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE.

3.1. Recursul reclamantei A. Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5, 6 și 8, reclamanta a solicitat casarea soluției de la fondul pricinii, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. În esență, în motivare, a arătat că prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat reguli de procedură care sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv a încălcat art. 224 C. proc. civ. deoarece nu a pus în discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu. A susținut că anterior termenului de judecată din 19.03.2025, s-a adresat instanței o cerere de probe și a invocat o excepție de neconstituționalitate.

Totodată, prin răspunsul la întâmpinare a pus în discuție excepția de autoritate de lucru judecat și a invocat puterea de lucru judecat raportat la mai multe hotărâri judecătorești obținute de reclamantă și de alți colegi judecători (atât cu privire la VRS 605 neplafonat cât și cu privire la coeficientul 19 DNA neplafonat). Cererile au fost înregistrate în 18 martie 2025 însă nu au fost puse în discuția părților. Ulterior, deși reclamanta a formulat cerere de repunere pe rol, instanța nu s-a pronunțat asupra cererii mele de repunere pe rol nici la 16 aprilie 2025 când a soluționat fondul cauzei. Deși, sancțiunea este nulitatea absolută și nu trebuie să dovedească vreo vătămare, în cauză vătămarea este evidentă cât timp instanța de fond a reținut incidența R.I.L nr. 4/11.03.2024 cu privire la care s-a invocat neconstituționalitatea.

A precizat că în considerentele instanței de fond se rețin doar aspecte generale și teoretice, nereliefând o analiză reală a argumentelor, concluziilor și criticilor recurentei-contestatoare, fiind vorba despre o hotărâre în mare parte nemotivată. Astfel, pe lângă faptul că a invocat neconstituționalitatea art. 38 alin. (6) din Legea 138/2017 a invocat și puterea de lucru judecat cu privire la considerentele Deciziei nr. 326/08.02.2022 a Curții de Apel Ploiești și puterea de lucru judecat față de considerentele din dosarul nr. x/2024 având ca obiect contestație la executare împotriva titlurilor executorii, sentința civilă nr. 391/09.02.2021 pronunțată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/2020, decizia nr. 326/08.02.2022 de Curtea de apel Ploiești în dosarul nr. x/2020, iar instanța nu s-a pronunțat pe aceste aspecte.

Cu privire la coeficientul 19, a arătat că se impunea aplicarea cu prioritate normelor internaționale, anume art. 1 Protocol 1 CEDO. A mai susținut că nu a fost pusă în discuția părților natura drepturilor salariale și nici nu i s-a oferit posibilitatea să formuleze apărări proprii. Instanța a reținut că în măsura în care, în cadrul familiei ocupaționale justiție existau la data de intrării în vigoare a legii magistrați judecători, care dețin aceeași funcție cu a reclamantei și îndeplinesc aceleași condiții de vechime cu ale acesteia si care beneficiau de o indemnizatie de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19.00, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare, indemnizația de încadrare pentru reclamantă trebuie stabilită la nivelul maxim aflat în plată.

Or, coeficientul de multiplicare 19.00 era, la data intrării in vigoare a Legii 330/2009, un drept de natura salarială recunoscut prin hotărâri judecătorești irevocabile in favoarea unor magistrați judecători care dețin funcții si condiții de vechime identice cu ale reclamantei, astfel că acesta trebuia inclus în indemnizația brută de încadrare și după intrarea în vigoare a Legii 330/2009. A precizat că jurisprudența vastă în materia drepturilor salariale ale personalului din justiție este în sensul admiterii cererilor de chemare în judecată, cu obiect similar celui din dosarul pendinte. Prin urmare, față de disp. art. 517 alin. (4) C. proc. civ. nu se mai poate reveni asupra unor chestiuni deja judecate și care se bucură de autoritate de lucru judecat.

In consecință, cât timp recurenta deține o hotărâre prin care nu s-a tăcut distincția în considerente între VRS și coeficientul 19, nu se poate propune la acest moment schimbarea întregului raționament juridic prin aplicarea în cauză a RIL nr. 4/2024. Este adevărat că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive de curtea de apel însă relevant pentru cauză este că nici Tribunalul Prahova și nici Curtea de Apel Ploiești nu au considerat întemeiate apărările formulate de către pârâtul Ministerul Justiției. Este evident că RIL nr. 4/12.03 2024 nu face nimic altceva decât să acorde "valoare de lege" unor apărări formulate de-a lungul timpului în dosarele ce au avut obiect Coeficientul 19 DNA-DIICOT și care nu au fost însușite de instanțele de judecată, dovadă fiind chiar admiterea cererilor.

Referitor la aplicabilitatea disp. art. 38 alin. (6) din Lega 153/2017 a arătat că a obținut dreptul la aplicarea coeficientului 19 în același litigiu cu VRS 605 prin urmare toate considerentele expuse mai sus pentru care art. 38 alin. (6) nu se aplica VRS 605 sunt valabile și pentru coeficientul 19. A mai precizat că nu s-a avut în vedere plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 la momentul pronunțării deciziei civile nr. 326/08.02.2022 a Curții de Apel Ploiești. Dacă instanța ar fi considerat la acel moment că aceste drepturi sunt de fapt niște despăgubiri soluția corectă ar fi fost de respingere a cererii din moment ce reclamanta depășea plafonul aferent anului 2022. Practic, instanța ar fi trebuit să constate că nu există o stare de discriminare din moment ce nu s-a produs niciun prejudiciu.

Or, toate aceste argumente au fost complet ignorate de către instanța de fond, aceasta nemotivând cum pot coexista și cum se pot aplica simultan cele două hotărâri. De asemenea, a susținut că este contradictorie abordarea instanței cu privire la VRS 605 și Coeficientul 19 DNA/DIICOT cât timp în cazul VRS 605 a făcut trimite la existența unei hotărâri anterioare și la puterea de lucru judecat dar în cazul Coeficientului 19 DNA/DIICOT a ignorat hotărârea anterioară și considerentele acelei hotărâri care se bucură, de asemenea, de putere de lucru judecat. Astfel, este absolut necesar ca instanțele să motiveze clar de ce RIL nr. 4/2024 al ICCJ nu încalcă puterea de lucru judecat în cazul său. În ceea ce privește acordarea unor sporuri în procent de 45%, nu a fost pusă in discuție cererea de probe, astfel că reclamanta s-a aflat in imposibilitatea dovedirii pretențiilor sale.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea cererii de recurs. 3.2. Recursul pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție Prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. În esență, în motivare, a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu greșita interpretare a prevederilor art. 36 C. proc. civ., când a dispus obligarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Colegiului de Conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție la plata drepturilor salariale restante deoarece nu aveau calitate procesuală pasivă cu privire la solicitarea reclamantei.

A arătat că Înalta Curte de Casație și Justiție a preluat atribuțiile și competențele Ministerului Justiției referitoare la gestionarea bugetului instanțelor judecătorești pentru cheltuielile de personal, fără a avea și calitatea de angajator, iar potrivit art. 143 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, "Bugetul pentru parchetele de pe lângă curtile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii este gestionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justiție, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casatie și Justiție având calitatea de ordonator principal de credite". Dispoziții similare se regăseau anterior și în cuprinsul art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

A menționat că între reclamantă și pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu există raporturi juridice de dreptul muncii sau de altă natură și nu se poate reține o identitate între o persoană ce poate fi obligată în raportul juridic dedus judecății și pârâta Înalta Curte de Casație și Justiției. În condițiile în care Înalta Curte de Casație și Justiție nu a avut raporturi de serviciu cu reclamanta, de natură a naște drepturi și obligații reciproce, nu este justificată chemarea sa în judecată în calitate de ordonator principal de credite pentru stabilirea și plata drepturilor bănești.

În cazul în care nu se pune în discuție legalitatea actelor administrative prin care se stabilesc indemnizațiile judecătorilor și ale asistenților judiciari, cererile având ca obiect pretenții de ordin bănesc formulate de către personalul instanțelor de judecată nu sunt întemeiate în ceea ce privește atragerea în proces a Înaltei Curți de Casație și Justiției. Astfel, curțile de apel și tribunalele au personalitate juridică, raporturile de muncă ale reclamantei s-au stabilit cu instanța angajatoare, astfel că drepturile salariale sunt calculate, datorate și plătite direct de către aceasta. În acest context, a solicitat casarea hotărârii și în rejudecare, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la plata drepturilor bănești solicitate de reclamantă și respingerea cererii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A mai precizat că la fondul cauzei a formulat apărări pe cale de excepție și cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar hotărârea instanței de fond este nemotivată pe acest aspect, iar motivarea soluției/hotărârii este o cerință intrinsecă a unui act de justiție realizat cu respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, astfel că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Totodată, a precizat că, în calitate de organ colegial, Colegiul de Conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în nume propriu, nu are personalitate juridică și prin urmare, nici capacitate de folosință, deci nu poate sta în cadrul unui proces.

În contextul celor anterior arătate, calitatea de pârât o are Înalta Curte de Casație și Justiție, motiv pentru care a solicitat casarea sentinței atacate și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Colegiului de Conducere a Înaltei Curti de Casatie și Justiție. Același motiv de casare este incident și prin raportare la cele reținute de instanța de fond cu privire instituția autorității de lucru judecată. Prima instanță a încălcat normele procedurale prevăzute de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. și a dat, în mod greșit, eficiență efectului pozitiv al autorității lucrului judecat, respectiv prezumției legale de lucru judecat. Soluția instanței de fond a avut în vedere exclusiv efectele puterii lucrului judecat avute de titlurile executorii obținute de reclamantă cu referire la o valoare de referință sectorială de 605 225 RON.

Însă în mod greșit a fost reținută puterea de lucru judecat, având în vedere că prin hotărârile invocate nu s-a dispus obligarea la emiterea unui ordin prin raportare la VRS 605 225 RON. Prin hotărârile judecătorești deținute de către reclamantă s-a dispus obligarea pârâților la recalcularea drepturilor salariale si plata diferențelor de drepturi salariale, iar nu si obligarea la emiterea unui ordin. Așa cum a reținut și instanța de fond, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

De aceea, autoritatea de lucru judecat ar fi trebuit reținută pentru a determina limitele în care acest drept de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON a fost acordat și pentru a nu mai permite analizarea acelorași aspecte printr-o acțiune distinctă, atitudine necesar a fi adoptată de instanță pentru a garanta legalitatea raporturilor juridice și pentru securitatea acestor raporturi. Prin urmare, motivându-și soluția de obligare la recalculare și plata drepturilor salariale exclusiv prin raportare la hotărârile judecătorești obținute de reclamantă, apreciem că, de fapt, instanța de fond a contopit instituția efectului pozitiv al lucrului judecat cu instituția autorității de lucru judecat, oferind efecte depline, într-un litigiu de contencios administrativ, unei hotărâri ce a fost pronunțată de instanțele specializate de dreptul muncii.

Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect plata diferențelor de drepturi salariale soluționate de instanțele specializate în litigii de dreptul muncii și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea unui ordin de salarizare, nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică. Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze s-a solicitat anularea actelor administrative emise de către Înaltei Curți de Casație și Justiție și, pe cale de consecință, emiterea ordinului de salarizare conform celor solicitate, obiectul dedus judecății vizând anularea unor acte administrative. Pe cale de consecință, instanța de fond a făcut o greșită interpretare a prevederilor art. 431 și urm C. proc.

civ. atunci când a constatat caracterul întemeiat al acțiunii având în vedere existența unor titluri executorii pronunțate de o instanță de dreptul muncii. Nicidecum, existența unor titluri executorii nu pot constitui temei pentru a fundamenta soluția de constatare a nelegalității unor ordine, în condițiile în care actele atacate nu au avut ca obiect executarea hotărârilor judecătorești a cărei beneficiar este reclamanta și nici nu este vorba de un refuz nejustificat, cum în mod greșit reține instanța. De altfel, soluția instanței de fond a fost pronunțată cu încălcarea celor statuate cu titlu obligatoriu prin Decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 606/16.07.2018.

În lumina celor statuate prin decizia nr. 36/2018 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, nu este necesar a se dispune obligarea la emiterea unui ordin de salarizare, fiind vorba despre o problemă ce ține de punerea în executare a dreptului deja recunoscut prin hotărârea judecătorească. Practic, prin pronunțarea soluției de admitere a acțiunii reclamantei, instanța de contencios s-a transformat în instanță de executare a unor hotărâri judecătorești pronunțate de instanța de drept comun. Instanța de contencios administrativ are calitatea de instanță de executare doar în condițiile art. 25 din Legea nr. 554/2004. Fiind în prezența unei obligații de plată, corelativă dreptului reclamantei de a îi fi achitate diferențele salariale, executarea silită a acestei obligații se face numai în raport de prevederile legale ce reglementează executarea silită prevăzute la art. 622 și urm. C. proc.

civ. Punerea în executare a titlurilor executori reprezentând hotărâri judecătorești se face numai prin procedura de executare silită prevăzută în Cartea a V-a Despre executarea silită din C. proc. civ.

Procesul civil parcurge în mod obișnuit - dar nu și necesar - două mari faze: a) faza judecății propriu-zise (cognitio) în fața instanțelor de judecată, care se sfârșește prin pronunțarea unei hotărâri definitive; b) faza executării silite a hotărârii (executio) în cadrul căreia hotărârea definitivă este adusă la îndeplinire de organele de executare, din ordinul și sub controlul instanței de judecată Pe cale de consecință, în acord cu cele reținute de către Curtea Constituțională cât și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reiese că hotărârile judecătorești prin care a fost recunoscut dreptul de a fi salarizat prin raportare la VRS 605,225 RON sunt avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

De altfel, la art. 4 din Ordinul nr. 6245/C/2021 s-a prevăzut că pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente. În consecință, pentru persoanele care au obținut recunoașterea dreptului la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON în instanță (cum este cazul reclamantei din prezenta cauză), anterior emiterii ordinelor, recalcularea și plata drepturilor, pentru perioada anterioară emiterii actelor administrative, se va face eșalonat, fiind o chestiune ce ține de punerea în executare a titlului executoriu, iar nu un motiv de pronunțare a unei noi hotărâri judecătorești favorabile reclamanților, prin care să le fie din nou recunoscut dreptul de salarizare prin raportare la VRS 605,225 RON.

În concluzie, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că în temeiul art. 496 C. proc. civ., solicităm admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În ceea ce privește pretenția reclamantei de acordare a majorării de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a arătat că instanța de fond nu a procedat la nicio analiză a acestei pretenții, dar a admis-o, astfel că este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanța de fond încălcând principiul rolului activ prevăzut de art. 22 C. proc.

civ., dar și motivul de casare prevăzut de pct. 8, soluția fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din nr. Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, astfel cum au fost dezlegate prin decizia nr. 43/16.09.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2024 și publicată în M. of. nr. 1106/05.] 1.2024. Atât Ordinul Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/1/2023, cât și ordinele emise în aplicarea acestuia, printre care și Ordinul nr. 3224/1/2023, au asigurat o salarizare a judecătorilor cu includerea majorării de 25% stabilită prin art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017.

De observat că la data de 03.10.2024, instanța a dispus suspendarea pricinii până la soluționarea dosarului nr. x/2025 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. La soluționarea pricinii instanța de fond nu a avut în vedere dezlegarea dată prin decizia nr. 43/16.09.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2024 și publicată în M. of.

nr. 1106/05.11.2024 prin care s-a statuat cu titlu obligatoriu: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizațiilor de încadrare din cadrul familiei ocupałionale de funcții bugetare "Justiție", stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% fată de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar angajatorii nu au acordat deja această majorare.

Aspectele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în considerentele Deciziei nr. 43/2024 se circumscriu litigiilor de natura juridică a celui în care a fost formulată sesizarea, respectiv litigii de dreptul muncii, având ca obiect analiza legalității calculului drepturilor salariale ale personalului din familia ocupațională Justiție, în care reclamanții au deja recunoscute prin hotărâri judecătorești anterioare, dreptul la stabilirea indemnizației de încadrare/salariului de bază prin raportare la o VRS de 605,225 (aceasta fiind situația reclamanților din dosarul în care a fost formulată sesizarea). Pentru o apreciere corectă a instanței asupra îndeplinirii de către angajatori a obligației de majorare cu 25% a drepturilor salariale trebuie analizată diferențiat, pentru fiecare situație în parte, având în vedere necesitatea eliminării riscului creșterii artificiale a bazei de calcul la care trebuie aplicat procentul de 25%.

Trebuie avut în vedere faptul că această majorare a fost aplicată tuturor angajaților din sistemul bugetar, iar în cazul în care aplicarea ei s-a făcut la un cuantum mai mic decât cel la care erau îndreptățiți unii angajați, aceștia pot să obțină pe cale judecătorească diferența rezultată din aplicarea majorării la cuantumul corect. În considerarea celor statuate prin Deciziei nr. 43/2024, majorarea de 25% prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 a avut scopul de a compensa diminuarea salarială suferită de angajații din sistemul bugetar, ca urmare a trecerii contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, începând cu data de 0l .01.2018.

De aceea, dacă majorarea prevăzută la momentul acordării ei a privit un cuantum al drepturilor salariale inferior celui stabilit ulterior pe cale judecătorească sau prin act administrativ că ar fi fost cel corect din punct de vedere legal pentru luna decembrie 2017, instanța nu poate obliga angajatorul la plata acestei majorări prin raportare la întreaga sumă, ignorând partea deja achitată, chiar dacă în cuantum mai mic. În condițiile în care majorarea în discuție nu poate avea ca efect juridic decât menținerea cuantumului indemnizației/salariului de bază în luna ianuarie 2018 la nivelul celui avut de angajat în luna decembrie 2017, o soluție a instanțelor judecătorești prin care s-ar crea premisele unei creșteri salariale, prin majorarea artificială a VRS de la 605,225 RON la 756 RON este nelegală și încălcă flagrant dezlegarea oferită, cu caracter obligatoriu, de Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 43/2024.

Dat fiind că instanța de fond a făcut o aplicare a majorării prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, este evident că soluția este nelegală și se impune admiterea recursului, casarea hotărârii, iar în rejudecare respingerea acestei pretenții ca neîntemeiată. Or, instanța de fond fără a reține situația particulară a reclamantei a apreciat că pretenția acesteia este întemeiată, încălcând principiul rolului activ reglementat prin dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., fiind incident, cum deja am arătat, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. Aceste lămuriri sunt deosebit de relevante în prezenta cauză tocmai sub aspectul analizei îndeplinirii condiției referitoare la interesul reclamantei în promovarea acțiunii (și a limitelor menținerii acestui interes), iar această analiză nu poate fi făcută altfel decât cu respectarea obligației trasate de Înalta Curte de Casație si Justiție în paragraful 132 din decizia nr. 43/20242 respectiv în condițiile exercitării rolului activ. De altfel, deși subscrisa a invocat și această excepție a lipsei de interes în susținerea acestui capăt de cerere, instanța de fond nu a făcut analiza acesteia și nici nu s-a pronunțat cu privire la ea. Prin urmare, pentru respectarea principiului procesului civil reglementat de art. 22 alin. (2) din C. proc.

civ., în lumina celor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 43/2024 și dat fiind că acest principiu reprezintă unul din pilonii construcției procesului civil în condiții de legalitate, apreciem că instanța de fond în mod nelegal a dispus acordarea majorării de 25%, impunându-se pronunțarea unei soluții de casare a hotărârii și de trimitere a cauzei spre rejudecare. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că cele reținute cu privire la existența unui refuz nejustificat al pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite un ordin de salarizare, prima instanță a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Conform dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

", iar dispozițiile art. 4 din același act normativ prevăd că: "plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor alin. (1), se soluționează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g) ". Subliniem că termenul la care face referire art. 7 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este reglementat în prezent de art. 2 alin. (1) lit. H), fiind vorba de fapt de o eroare materială a legiuitorului când sa indicat lit. g). Prevederile art. 2 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 trasează semnificațiile unor termeni și expresii, iar la lit. g) se arată că " nesoluționarea în termenul legal a unei cereri -fapt de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen . De fapt reclamanta, prin formularea acțiunii au făcut aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 554/2004, care prevăd posibilitatea persoanei care se consideră vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. de) a sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale.

Cu toate acestea, în cuprinsul hotărârii instanța a reținut în mod greșit incidența dispozițiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004 și existența unui refuz nejustificat de emitere ordin: "În raport de aceste considerente, Curtea va aprecia prin raportare inclusiv la prevederile art. 2 din Legea nr. 554/2004, că refuzul pârâților de recalculare a drepturilor salariale prin raportare la noua valoare de referință sectorială, este unul nejustificat, (...)" Or, normele legale reținute de instanță se referă de fapt la un refuz nejustificat de soluționare a cererii prealabile, noțiune care, în conformitate cu prevederile art. 2 lit. i) din Legea nr. 554/2004, presupune exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

Astfel, instanța de fond a făcut o confuzie între "refuzul nejustificat de a soluționa o cerere" și "nesoluționarea în termenul legal a unei cereri", fiind vorba despre două instituții distincte. Nu se poate considera sub nici o formă că lipsa unui răspuns echivalează cu un refuz nejustificat, întrucât pentru a pentru a fi vorba de un refuz nejustificat trebuie să fim în prezența unei comunicări exprese a poziției autorității publice căreia i s-a adresat cererea și trebuie să se bazeze pe depășirea limitelor dreptului de apreciere, adică pe excesul de putere. A precizat că se impune înlăturarea celor reținute de instanță referitor la existența unui refuz nejustificat al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A mai arătat că prin considerentele hotărârii atacate s-a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 8 alin. (1), coroborat cu art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, pronunțând o soluție greșită de anulare a unor acte administrative. Având în vedere motivarea instanței de fond, rezultă fără dubiu că instanța de fond a făcut o greșită apreciere asupra legalității actului administrativ contestat și a emiterii acestuia cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, întrucât a făcut o analiză a modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei prin raportare la elemente care nu au legătură cu obiectul actului administrativ atacat.

În situația în care cuantumul sporului pentru condiții periculoase sau vătămătoare, respectiv al sporului pentru condiții de muncă vătămătoare, stabilit potrivit alin. (1), depășește nivelul maxim reglementat prin Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, precum Și cu modificările aduse prin prezenta lege, acesta se stabilește la nivelul prevăzut de legea-cadru. Nu pot fi prevăzute prin contractele colective/individuale de muncă/contractele de mandat mai mult de un salariu cu titlu de plată compensatorie acordată de angajatorii care aplică prevederile cap. III din prezenta lege.

Prin urmare, Ordinul nr. 3669/1/2023 contestat în prezenta cauză a vizat stabilirea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cuantum de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, dar nu mai mult de 1.500 RON brut lunar, corespunzător timpului lucrat, astfel că obiectul acestuia nu poate fi extins la alte elemente ale indemnizațiilor brute de încadrare. Toate aspectele invocate și reținute de către instanța de fond ce vizează presupusa nelegalitate a ordinului contestat întrucât nu au ținut cont de hotărârile judecătorești deținute de către reclamantă nu pot fi primite în cadrul prezentului dosar întrucât, astfel cum am arătat, ordinul contestat nu a avut ca obiect punerea în executare a hotărârilor deținute de către aceasta, ci doar o stabilire a cuantumului sporurilor de care beneficiază judecătorii Curții de Apel București, în acord cu dispozițiile Legii nr. 296/2006 și ale O.U.G.

nr. 168/2022. Soluția de anulare a Ordinului nr. 3669/1/18.12.2023 de modificare din perspectiva aplicării VRS 605,225 RON, începând cu o dată anterioară este nelegală. Instanța de fond nu a făcut o analiză a condițiilor prevăzute la art. 32 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, necesar a fi îndeplinite pentru a se putea pronunța o soluție de anulare a unui act administrativ, pârâta considerând că, în cauza dedusă judecății, era necesar să se constate nesoluționarea în termen a cererii sau a refuzului nejustificat. Având în vedere obiectul dedus judecății, de anulare a unor acte administrative, din analiza hotărârii atacate rezultă cu evidență că soluția nu a fost pronunțată urmare a constatării nelegalității ordinului contestat din perspectiva normelor legale incidente, ci a reținut aspecte străine de natura cauzei, astfel că singurul remediu procesual este aplicarea sancțiunii nulității.

De asemenea, era necesar ca reclamanta să dovedească că i s-a produs o vătămare. A susținut că stabilirea prin ordine separate, întâi pentru viitor, iar ulterior pentru trecut, a indemnizațiilor de încadrare brute lunare - prin raportare la VRS 605,225 RON, fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, majorate cu 25% potrivit art. 38 alin. (3) din aceeași lege — a reprezentat o măsură ce a ținut de buna administrare a activității de emitere a ordinelor, nefiind de natură să afecteze prin ea însăsi vreun drept sau vreun interes legitim al reclamantei. De altfel, reclamanții nici nu a înțeles să critice această măsură de stabilire "în două etape" a drepturilor lor salariale.

Referitor la ordinul nr. 3224/1/2023, a arătat că prin acesta Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a dispus cu privire Ia înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice pentru trecut în ceea ce privește judecătorii din circumscripția Curții de Apel Ploiești, pe când recunoașterea dreptului la VRS 605,225 a fost realizată prin Ordinul nr. 6245/C/2021 la data de 30.12.2021. ordin care în continuare produce efectele ce decurge din conținutul lui față de reclamantă, fiind neîntemeiată pretenția de acordare a VRS 605,225 RON anterior datei de 30.12.2021.

Pentru stabilirea pentru trecut a drepturilor salariale ale judecătorilor de la nivelul curților de apel, a tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor, astfel cum s-a stabilit prin Ordinul nr. 959/1/2023, a fost emis mai întâi, Ordinul nr. 2734/1 din 27.09.2023 (cu caracter general), iar, ulterior, ordine pentru fiecare curte de apel, printre care și Ordinul nr. 3224/1/2023, aferent salarizării judecătorilor de la instanțele de pe raza Curții de Apel Ploiești.

Prin urmare, dacă Ordinul nr. 2734/1/2023 nu a privit recunoașterea dreptului la stabilirea salarizării în raport cu valoarea de referință sectorială 605.225, acest aspect fiind stabilit anterior prin hotărâri judecătorești, ori, după caz, prin act administrativ (Ordinul ministrului Justiției nr. 6245/C din 30.12.2021), nici Ordinul nr. 3224/1/2023, ca ordin subsecvent Ordinului nr. 2734/1 din 27.09.2023 nu poate avea o întindere mai mare a efectelor sale în timp decât cea stabilită prin acesta din urmă. Instanța de fond a făcut o greșită apreciere asupra legalității actului administrativ contestat și a emiterii acestuia cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, întrucât a făcut o analiză a modului de stabilire a drepturilor salariale ale reclamantei prin raportare la elemente care nu au legătură cu obiectul actului administrativ atacat.

Având în vedere aceste aspecte, a solicitat să se constate că reclamanta nu a dovedit existența unei vătămări pentru a putea fi îndeplinite cerințele impuse de prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. soluția instanței de fond fiind netemeinică și nelegală. 4. Apărările formulate în cauză Recurenta - pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs a reclamantei, cu precizarea că niciuna dintre criticile aduse de aceasta prin recurs nu este întemeiată, astfel că s-ar impune respingerea căii de atac a reclamantei. II.

Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantă dar și de pârâtă sunt fondate și vor fi admise, pentru următoarele considerente: 1. Aspecte de fapt și de drept relevante Reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere de anulare a O rdinelor emise de Președinte mle Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3224/1/02.11.2023 și nr. 3669/1/18.12.2023 (primit pe 18.01.2024) și anexa acestuia în ceea ce o privește și obligarea pârâtei, în calitate de ordonator principal de credite, să emită un alt ordin prin care să se stabilească drepturile salariale prin raportare la un alt coeficient de multiplicare și la o altă valoare sectorială de referință.

Prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâții la recalcularea și plata drepturilor salariale ale reclamantei, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, majorată cu 25%, și respectiv prin aplicarea sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă, la valoarea astfel stabilită, la un nivel maxim de 30 % de la data de 20.08.2017 și în continuare. Împotriva acestei soluții, a formulat cale de atac atât reclamanta, solicitând admiterea integrală a pretențiilor deduse judecății, precum și pârâta, care a solicitat respingerea în tot a acțiunii introductive.

Analizând în cadrul controlului judiciar criticile aduse de cele două recurente din perspectiva motivelor de casare invocate în susținerea căii de atac, Înalta Curte apreciază că este întemeiat motivul de nelegalitate ce vizează încălcarea normelor de procedură care atrag sancțiunea nulității invocat de reclamantă precum și motivul de nelegalitate ce vizează nemotivarea sentinței civile atacate invocat de pârâtă. Sentința de fond a fost criticată de reclamantă din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., incident atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Motivul de recurs invocat include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Criticile părții recurente-reclamante circumscrise acestui motiv de casare vizează împrejurarea că judecătorul fondului a lăsat nesoluționată excepția de neconstituționalitate invocată în fața primei instanțe, atașată la filele x și următoarele din dosarul de fond, și nici nu s-a pronunțat asupra cererii de probe solicitată de reclamantă prin cererea adresată instanței la termenul de judecată din 19 martie 2025. Înalta Curte apreciază că această critică este întemeiată deoarece cu ocazia judecății de la fondul pricinii s-a încălcat principiul contradictorialității specific procesului civil, prima instanță având obligația, în conformitate cu art. 14 alin. (5) C. proc. civ., de a pune în discuția contradictorie a părților procesuale toate cererile formulate de acestea, respectiv cererea de probatoriu precum și cererea prin care se solicită sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate.

În consecință, având în vedere că prima instanță la judecata fondului pricinii a nesocotit un principiu fundamental al procesului civil, pentru respectarea dreptului la apărare al părților și a dublului grad de jurisdicție, se impune reformarea soluției atacate și restituirea cauzei primei instanțe pentru o nouă judecată. În continuare, un alt motiv de casare pe care instanța de control judiciar îl apreciază fondat este cel invocat de pârâtă ce vizează nemotivarea sentinței civile atacate din perspectiva admiterii petitului de acordare a unei VRS de 605,225 RON, majorată cu 25 %. Astfel, Înalta Curte reține că, într-adevăr, pârâta susține cu temei faptul că prima instanță, care a admis acest capăt de cerere, nu a motivat deloc această soluție.

Prevalându-se de autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pe care reclamanta o deținea, prima instanță a reținut în motivare că "reclamanta se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a stabilit dreptul acesteia la stabilirea salariului prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și data de la care se impune recalcularea, Curtea va concluziona, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G.

nr. 652/2009, că pârâții aveau obligația de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare, prin care începând cu data de 01.08.2016, în ceea ce privește valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, să stabilească indemnizația reclamantei prin raportare la această valoare de referință sectorială.". Or, independent de titlul pe care reclamanta îl deținea în contradictoriu cu pârâta, prin care s-au stabilit drepturile salariale acesteia prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, prima instanță care a fost învestită cu petitul de acordare a unei VRS de 605,225 RON, majorată cu 25 %, nu și-a motivat de soluția de admitere a acestuia, neajuns care determină, în cadrul controlului judiciar exercitat de Înalta Curte de Casație și Justiție, o soluție de reformare a hotărârii de la fond.

Astfel, Înalta Curte nu poate, în lipsa motivării oferite de prima instanță din care să reiasă rațiunile care au stat la baza soluției de admitere a petitului anterior menționat, să exercite un control de legalitate al sentinței civile atacate, ceea ce determină, așa cum am precizat anterior, casarea soluției de la fondul cauzei și trimiterea pricinii spre rejudecare. În concluzie, Înalta Curte apreciază că sunt fondate motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și constată că vătămarea părților procesuale nu se poate înlătura decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la aceleiași instanță, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Totodată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de către instanța de trimitere cu ocazia judecării cauzei. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile formulate de reclamantă și de pârâtă, va casa sentința civilă atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursurile declarate de recurenta - reclamantă A. și de recurenții - pârâți Înalta Curte de Casație și Justiție și Colegiul de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 683 din 16 aprilie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința civilă atacată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Definitivă. Pronunțată astăzi, 16 ianuarie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.