Decizia nr. 1724/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat instanței anularea raportului de evaluare nr. x/12.04.2023, comunicat în data de 21.04.2023.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Curtea de Apel Cluj - secția a III-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 486 din 25 octombrie 2023, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs reclamanta A.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 9 ianuarie 2024, sub același număr. Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Printr-o primă critică, a arătat că instanța de fond a procedat nelegal când a apreciat că nu a intervenit prescripția răspunderii având în vedre că termenul de prescripție a răspunderii de 3 ani a început să curgă de la data de 08.05.2020. În concret, presupusa stare de incompatibilitate a recurentei ar fi început sa curgă în data de 02.03.2020 si s-ar fi încheiat la data de 08.05.2020, iar raportul în discuție a fost comunicat la data de 21.04.2023. Reiterează excepția prescripției răspunderii recurentei, făcând trimitere la art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 coroborat cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. Susține, în continuare, că argumentația primei instanțe pare ca este tributară concepției din Dreptul penal, acolo unde, într-adevăr, în cazul infracțiunilor continue, termenul de prescripție a răspunderii penale curge de la data epuizării faptei sancționate de C. pen. (a se vedea art. 154 alin. (2) teza a II-a C. pen.). Însă, potrivit art. 10 C. civ., legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni, se aplică numai în cazurile expres si limitativ prevăzute de lege și deci, nu extensiv. Apreciază recurenta că în cauză sunt aplicabile mutadis mutandis - dispozițiile art. 2.528 alin. (1) C. civ., cu particularitatea că în cauză este vorba despre o faptă continuă. Desigur, în speța de față, nu este vorba despre un "păgubit" si despre "cunoașterea pagubei" însă se observă faptul că textul legal nu leagă curgerea termenului de prescripție de epuizarea faptei (adică, de data încetării activității), ci de data cunoașterii existenței faptei ilicite. Aceasta din urmă - în cazul de față - este reprezentată de chiar prima zi în care se afirmă că recurenta ar fi fost în stare de incompatibilitate. Astfel, ultima zi in care raportul trebuia să fie comunicat în mod legal, a fost data de 02.03.2023. Printr-o altă critică, recurenta reiterează excepția autorității de lucru judecat susținând că suspendarea a operat de drept, nefiind deci condiționată de emiterea actului administrativ, acesta din urma având doar rolul de a constata, de a lua act de o situație de drept preexistentă. Neemiterea actului administrativ în discuție nu împiedică intervenirea suspendării raporturilor de serviciu. Mai mult decât atât, începând cu data de 2 martie 2020, recurenta era în drept și chiar obligată să nu se mai prezinte la locul de muncă ocupat în cadrul Direcției de asistență socială Deva; cu toate acestea, Direcția de Asistentă Socială nu a emis, în mod nelegal, actul de constatare suspendării de drept a raporturilor de serviciu, ci a considerat că aceasta a absentat de la serviciu începând cu această dată și până la încetarea raporturilor de serviciu. Toate aceste aspecte, stabilite în mod definitiv de către cele două instanțe, respectiv sentința nr. 34/2021 a Tribunalului Sălaj și, respectiv, a deciziei nr. 532/2021 a Curții de Apel Cluj, au intrat în autoritatea de lucru judecat. Printr-o a treia critică, în ceea ce privește fondul chestiunii deduse judecății, instanța de fond a apreciat că, deși recurenta nu a exercitat efectiv activitate și nu a fost remunerata de către B., totuși, s-a aflat într-o stare de incompatibilitate în perioada 02.03.2020 - 08.05.2020, întrucât în aceasta perioada raportul său de serviciu, de la B., a fost "doar" suspendat și nu încetat. Recurenta consideră că această concepție este una greșită, ce atrage nelegalitatea și netemeinicia hotărârii recurate în prezentul demers judiciar. Apreciază că legislația în domeniu -în spiritul ei - sancționează doar exercitarea efectivă a doua funcții în același timp, doar atunci existând starea de pericol generată de desfășurarea de activități concomitente. Faptul că această instituție a refuzat să emită o decizie prin care să ia act de solicitarea sa și de situația în care se afla, nu îi este în niciun fel imputabilă și nici nu poate conduce în niciun caz la concluzia că din acel moment ar fi fost în stare de incompatibilitate. Dimpotrivă, începând chiar cu data de 2 martie 2020, urmare a faptului că a înștiințat DAS despre faptul că a fost numită în funcția de asistent judiciar, nu a fost, în mod evident, în stare de incompatibilitate. Tot în acest context a precizat că faptul că, dacă ar fi solicitat în mod direct încetarea raportului de serviciu, asta ar fi presupus că trebuia sa respecte preavizul prevăzut de lege (30 de zile, potrivit art. 522 din O.U.G. nr. 57/2019), să se prezinte în continuare la serviciu și să fie remunerată pe această perioadă a preavizului. Dacă ar fi făcut așa, atunci ar fi fost în incompatibilitate, pentru că ar fi avut două funcții publice active - cea de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Hunedoara și cea de consilier juridic în cadrul Direcției de Asistență Socială. Conchide recurenta -reclamantă în sensul că potrivit art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, nu a fost incompatibilă în perioada 02.03.2020 - 08.05.2020, deoarece potrivit acestor dispoziții legale, numai "desfășurarea altor activități" atrage starea de incompatibilitate. Este adevărat că potrivit art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 "funcționarii publici nu pot deține alte funcții și nu pot desfășura alte activități, remunerate sau neremunerate, după cum urmează: în cadrul autorităților, sau instituțiilor publice", însă, astfel cum s-a arătat anterior, aceste dispoziții legale privesc deținerea unei alte funcții, iar pe de altă pare, incompatibilitatea reclamantei a fost atrasă în raport ca asistent judiciar, iar prevederile legale care reglementează incompatibilitatea asistentului judiciar prevăd expres că "funcțiile de (...) asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcții publice sau private, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior, așa cum acestea sunt definite de legislația în vigoare". Așadar, incompatibilitatea asistentului judiciar se raportează la însăși deținerea unei alte funcții publice sau private, indiferent dacă raportul de serviciu a fost sau nu suspendat. Față de acestea a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat; în subsidiar, a invocat excepția nulității recursului solicitând admiterea excepției și constatarea nulității recursului. Pe fond a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și, pe cale de consecință, menținerea caracterului temeinic și legal al sentinței recurate. În ceea ce privește prescripția răspunderii administrative, a susținut că au fost realizate apărări ample atât, la fond cât și, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, apreciind că nu este incidentă in cauză. Referitor la criticile privind autoritatea de lucru judecat, a precizat că aceasta este invocată în mod netemeinic, având în vedere că litigiul cu privire la care se invocă pretinsa autoritate de lucru judecat nu vizează același obiect, cauză sau aceleași părți. Sub aspectul regimului incompatibilităților, precizează că acesta este aplicabil funcționarului public inclusiv pe perioada suspendării din funcția publică. În acest sens, evidențiază că funcționarul public are obligația de a respecta regimul incompatibilităților chiar dacă este suspendat din funcția publică.

Judecata în recurs Prin încheierea din 12 martie 2025, Înalta Curte, deliberând, a respins excepția nulității recursului, ca neîntemeiată, având în vedere că motivele de nelegalitate expuse în cererea de recurs pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Referitor la excepția autorității de lucru judecat invocată prin cererea de recurs, Înalta Curte a calificat această excepție ca fiind o apărare de fond întrucât reprezintă critica principală de nelegalitate a sentinței recurate, acest aspect fiind analizat și de către instanța de fond. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază necesar a reaminti câteva elemente de fapt, utile în evidențierea cursivă a raționamentului logico-juridic aferent exercitării controlului de legalitate asupra sentinței recurate. Astfel, Înalta Curte, în raport de starea de fapt reținută de instanța de fond, în urma aprecierii probelor administrate, reține că, prin raportul de evaluare nr. x/12.04.2023 întocmit de către pârâta Agenția Națională de Integritate, s-a constatat că, în perioada 02.03.2020 - 08.05.2020, reclamanta A. a încălcat regimul juridic al incompatibilităților, întrucât a deținut simultan funcția publică de execuție de consilier juridic în cadrul Direcției de Asistență Socială Deva și a exercitat funcția de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Hunedoara, încălcând astfel dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, cu modificările și completările ulterioare, art. 460 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Prin raportul de evaluare nr. x/12.04.2023, s-a mai dispus aplicarea, după rămânerea definitivă a raportului, a dispozițiilor art. 25 alin. (3) și (4) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, cu modificările și completările ulterioare. Motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situațiile în care instanța aplică un act normativ/text dintr-un act normativ care nu este incident în speță, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză etc. Motivul de recurs analizat este apreciat de Înalta Curte ca nefondat, sentința atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. Cu privire la motivul de recurs care vizează prescripția extinctivă a răspunderii reclamantei. Recurenta critică interpretarea dată de Curtea de Apel Cluj dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 176/2010, aceasta opinând că termenul de prescripție a răspunderii civile, administrative sau disciplinare a fost împlinit. Potrivit prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010: "Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condițiile depășirii termenului general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare". Instanța de fond, în analiza și interpretarea normelor legale incidente a realizat o corectă aplicare a prevederilor art. 25 alin. (5), aceasta raportându-se la perioada în care recurenta s-a aflat în stare de incompatibilitate, respectiv perioada 02.03.2020 - 08.05.2020. Potrivit Legii nr. 176/2010, în speța dedusă judecății, competența materială a Agenției Naționale de Integritate se întinde numai asupra constatării unei stări de incompatibilitate sau conflict de interese, aceasta nefiind îndrituită să stabilească și sancțiunile care se iau ca urmare a existentei unui conflict de interese. Este cunoscut că raportul prin intermediul căruia se constată starea de incompatibilitate, este un act administrativ care produce efecte juridice după rămânerea sa definitivă, în sensul că atrage, pe lângă răspunderea disciplinară sau administrativă, după caz, și decăderea din dreptul de a mai deține o funcție sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor Legii nr. 176/2010, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcția ori demnitatea publică respectivă, sau a încetării de drept a mandatului. Astfel, termenul de prescripție a răspunderii disciplinare administrative a fost întrerupt în momentul demarării activității de evaluare, ulterior emiterii raportului de evaluare curgând un nou termen de prescripție. Contrar celor evocate de recurentă, această concluzie se desprinde, din statuările Deciziei nr. 74/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "48. Cu titlu prealabil, este de menționat că Agenția Națională de Integritate desfășoară o activitate administrativă de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor, a informațiilor și a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege. În acest proces, Agenția Națională de Integritate întocmește rapoarte, cu valențele unor veritabile acte administrative, care se concretizează în evaluări ale unor fapte ori situații cu semnificație juridică a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanțelor de judecată sau, după caz, a altor autorități și instituții competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege. 49. În exercițiul acestor competențe, așa cum s-a remarcat în Decizia Curții Constituționale nr. 449 din 16 iunie 2015, ca urmare a interpretării art. 11 din Legea nr. 176/2010, Agenția Națională de Integritate are la dispoziție un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activitățile amintite. (...) 53. Prin urmare, în acest regim juridic, Agenția Națională de Integritate este ținută în exercitarea competențelor sale de evaluare a declarațiilor de avere, a datelor și informațiilor privind averea, precum și a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităților și a conflictelor de interese potențiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 176/2010, pe perioada îndeplinirii funcțiilor și demnităților publice, de declanșarea cercetărilor specifice în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2.523 din C. civ., care începe să curgă de la data când a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situația juridică sau factuală cu relevanță în exercitarea competențelor sale, care va fi interpretat în nota specifică a raporturilor de drept public în care acționează Agenția, dar nu mai târziu de 3 ani de la momentul încetării funcțiilor ori demnităților publice care fac obiectul cercetărilor. (...) 56. Activitatea de evaluare a Agenției Naționale de Integritate este deci supusă termenului general de prescripție prevăzut de art. 2.523 din C. civ., sancțiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic. 57. Astfel, termenul de prescripție, prin care este sancționată pasivitatea sau expectativa Agenției Naționale de Integritate în instrumentarea dosarelor de evaluare a situațiilor de incompatibilitate sau conflict de interese, este susceptibil de întrerupere conform art. 2.537 din C. civ., întrucât întreruperea, precum și suspendarea termenului prescripției extinctive sunt de esența acestei instituții juridice în materie civilă și, implicit, în materia dreptului administrativ, fiind de neacceptat ca ieșirea din pasivitate a Agenției în exercitarea competențelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripție, al cărui scop este tocmai de a încuraja o conduită activă în valorificarea drepturilor și competențelor recunoscute prin lege. 58. În acest context, este de precizat că, prin natura ei, prescripția sancționează în general pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situații juridice ocrotite de lege, care, în condițiile legii, nu și-a exercitat într-un termen defipt dreptul material la acțiune pentru a obține protecția judiciară a acesteia. 59. Astfel, legiuitorul a reglementat și cauzele de întrerupere a termenului de prescripție, fiind înzestrate cu acest efect conduitele titularului dreptului prin care acesta manifestă un comportament activ în scopul valorificării judiciare a dreptului său sau a altei situații juridice ocrotite de lege. 60. Spre deosebire de dreptul fiscal și dreptul concurenței, ramuri ale dreptului administrativ cu o autonomie semnificativă, dreptul administrativ propriu-zis nu are o reglementare proprie privind cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripție, cunoscând numai reglementări speciale prin care sunt instituite diferite termene de prescripție aplicabile fie cu privire la exercițiul acțiunii în contencios administrativ, fie, cum este cazul de față, pentru exercițiul competențelor legale cu care a fost învestită o autoritate publică. 61. Dispozițiile art. 2.537 din C. civ. constituie dreptul comun în materia reglementării cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripție, având aplicabilitate și în materia analizată. Însă pentru aplicarea sa în concret prescripției dreptului autorității publice de a-și exercita competențele, interpretul este obligat a recurge la metoda analogiei pentru a determina cazul asemănător de întrerupere a termenului de prescripție aplicabil, întrucât aceeași cauză sau aceleași rațiuni trebuie să producă același efect (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet). 62. Dintre cazurile de întrerupere reglementate de această normă, pentru identitate de rațiune poate fi aplicată în materia specifică analizată situația prevăzută la pct. 2 din norma anterior menționată potrivit căreia "prescripția se întrerupe (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie", deci situația în care cel împotriva căruia curge termenul de prescripție iese din pasivitatea sa sancționabilă și declanșează procedurile corespunzătoare recunoașterii dreptului sau interesului său legitim pretins. 63. Sesizarea și declanșarea cercetărilor de către Agenția Națională de Integritate, în realizarea competențelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripția dreptului Agenției la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate și evaluate fiind ștearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ. 64. După rămânerea definitivă a raportului de evaluare, prin care o persoană a fost constatată a fi în stare de incompatibilitate sau conflict de interese, se naște dreptul corespunzător al Agenției Naționale de Integritate de a solicita instanțelor judecătorești competente anularea actelor juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispozițiilor legale privind conflictul de interese. De asemenea, tot de la rămânerea definitivă a raportului de evaluare se naște dreptul instituțiilor competente, după comunicarea prealabilă de către Agenție a raportului de evaluare conform art. 26 din Legea nr. 176/2010, de a aplica sancțiuni disciplinare sau administrative, după caz, în funcție de regimul juridic aplicabil. 65. Prin urmare, din momentul în care raportul de evaluare a devenit definitiv, în temeiul art. 2.541 alin. (4) din C. civ. începe să curgă un nou termen de prescripție, diferit prin obiect decât cel anterior întrerupt, prin care va fi sancționată pasivitatea actorilor noilor raporturi juridice născute după acest moment, în angajarea răspunderii civile, administrative sau disciplinare a persoanei declarate incompatibile sau constatate a fi în conflict de interese. 66. În lumina considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 449 din 16 iunie 2015, acest termen nu poate fi decât termenul general reglementat de art. 2.517 din C. civ., respectiv 3 ani. 67. Așa fiind, după rămânerea definitivă a raportului de evaluare nu mai poate fi invocată prescripția răspunderii administrative, respectiv a dreptului Agenției Naționale de Integritate de a-și exercita prerogativele legale de evaluare a intereselor și a incompatibilităților pentru persoanele prevăzute de lege, iar dacă a fost invocată nu mai poate fi valorificată ca motiv de nulitate a actelor sau măsurilor administrative subsecvente acestui raport, privite ca fiind consecințele legale ale acestuia. Îndeplinirea acestor acte sau măsurile administrative ulterioare sunt supuse unor termene de prescripție distincte, administrativă, disciplinară sau civilă, în funcție de natura lor, după caz, având ca termen de început (dies ad quo) momentul rămânerii definitive a raportului de evaluare". Analizând în acest context prescripția răspunderii invocată de recurenta- reclamantă cu privire la starea de incompatibilitate reținută din perspectiva art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte constată că, raportat la data sesizării Agenției Naționale de Integritate și începerea verificărilor efectuate de aceasta, nu a operat prescripția răspunderii persoanei cercetate. În concluzie, nu poate fi primită această critică a recurentei, în condițiile în care raportul de evaluare nr. 16284/G/II/a fost emis la data de 12.04.2023, iar epuizarea faptei reclamantei, echivalând cu data săvârșirii acesteia, a avut loc la data de 08.05.2020. Prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 reglementează o teză distinctă de cea incidentă în cauza pendinte, mai precis cea a răspunderii civile, administrative sau disciplinare care se poziționează temporal ulterior întocmirii și rămânerii definitive a raportului de evaluare. Prin urmare, raportul de evaluare a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, în interiorul termenului de 3 ani prevăzut de art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, fiind legal întocmit și sub acest aspect. De altfel, instanța fondului a reținut corect că obiect al procedurii pendinte îl constituie exclusiv verificarea legalității raportul de evaluare nr. x/12.04.2023, inclusiv sub aspectul datei emiterii sale, în acest cadru procesual nu pot fi efectuate cercetări privind alte măsuri, care se iau ulterior emiterii sau ulterior verificării legalității raportului de evaluare de către instanța de contencios administrativ. Verificând, în continuare, criticile recurentei- reclamante privind art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., anume greșita aplicare a dispozițiilor substanțiale incidente în cauză, Înalta Curte le găsește, de asemenea, nefondate. Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond nu a realizat o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor referitoare la autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 532/10.05.2021, susținând că suspendarea a operat de drept, nefiind deci condiționată de emiterea actului administrativ, acesta din urma având doar rolul de a constata, de a lua act de o situație de drept preexistentă. Neemiterea actului administrativ în discuție nu împiedică intervenirea suspendării raporturilor de serviciu. Mai mult decât atât, a arătat că, începând cu data de 2 martie 2020, recurenta era în drept și chiar obligată să nu se mai prezinte la locul de muncă ocupat în cadrul Direcției de asistență socială Deva; cu toate acestea, DAS nu a emis, în mod nelegal, actul de constatare a suspendării de drept a raporturilor de serviciu, ci a considerat că aceasta a absentat de Ia serviciu începând cu această dată și până la încetarea raporturilor de serviciu. Toate aceste aspecte, stabilite în mod definitiv de către cele două instanțe, respectiv sentința nr. 34/2021 a Tribunalului Sălaj și, respectiv, a deciziei nr. 532/2021 a Curții de Apel Cluj, au intrat în autoritatea de lucru judecat. Motivul de recurs analizat este apreciat de Înalta Curte ca nefondat, sentința atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, Înalta Curte reține că, în litigiul pendinte, nu operează autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv, a sentinței civile nr. 34/2021 a Tribunalului Sălaj și, respectiv, a deciziei nr. 532/2021 a Curții de Apel Cluj, astfel cum a fort prezentată de recurentă, nefiind adusă în discuție o problemă litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior. Este de amintit că pentru conferirea efectului pozitiv al autorității lucrului judecat anterior, potrivit dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., între litigii trebuie să existe o interdependență în sensul ca "soluționarea" celui de al doilea litigiu să aibă legătură cu lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, respectiv ca ceea ce s-a judecat anterior să aibă legătură cu însăși soluționarea celui de-al doilea litigiu. Semnificația acestei interdependențe privește așadar însăși "soluționarea" celui de-al doilea litigiu, ceea ce înseamnă că anumite aspecte litigioase, necesare pentru tranșarea celui de-al doilea litigiu, să fi fost anterior soluționate definitiv. Așadar, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța este ținută să dea efect hotărârii din primul litigiu cu privire la respectiv chestiune. Analizând identitatea de obiect, părți și cauză, aceasta nu este îndeplinită întrucât părți în primul litigiu sunt reclamanta din prezenta pricină și Direcția de Asistență Socială Deva, iar în litigiul pendinte pârâtă este Agenția Națională de Integritate. Mai precis, litigiul derulat în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj a avut ca obiect prevederile legale în materia sancționării disciplinare pentru abaterea disciplinară reprezentată de absențele nemotivate de la serviciu. Prin noțiunea "cauză a acțiunii civile", "cauza petendi" se înțelege scopul către care se îndreaptă voința juridică a celui care reclamă sau se apără, scop explicat prin împrejurările și motivele speciale care au determinat partea să acționeze. Aceste împrejurări și motive, analizate și calificate prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, sunt circumscrise strict elementelor abaterii disciplinare reprezentate de absentarea nemotivată de la serviciu, cum bine a punctat judecătorul fondului. Ca atare, în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, instanța nu a analizat - nici n a fost sesizată și nu exista un cadrul procesual corespunzător sub aspectul obiectului, cauzei și părților - modul de aplicare a dispozițiilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții. Așadar, în perioada 02.03.2020 - 08.05.2020, reclamanta a ocupat simultan atât postul de asistent judiciar la Tribunalul Hunedoara, cât și funcția publică de execuție de consilier juridic în cadrul Direcției de Asistență Socială Deva, la Biroul fond locativ al Serviciului fond locativ. În concluzie, nu operează autoritatea de lucru judecat, în sens pozitiv, fiind relevant în ceea ce privește starea de incompatibilitate a reclamantei, împrejurarea că în perioada 02.03.2020 - 08.05.2020, reclamanta a ocupat simultan atât postul de asistent judiciar, cât și funcția publică de execuție de consilier juridic. Față de acest aspect, în raport cu dispozițiile legale care instituie incompatibilitatea recurenta-reclamantă avea obligația de a face toate demersurile pentru a înceta raportul de serviciu cu Direcția de Asistență Socială Deva, suspendarea acestuia nefiind suficientă. Susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora încălcarea regimului juridic al incompatibilităților ar fi survenit numai în situația în care funcția de consilier juridic în cadrul Direcției de Asistență Socială Deva ar fi fost efectiv exercitată, prin prezența efectivă la locul de muncă și prestarea activităților specifice funcției sunt nefondate. Sintagma "își desfășoară activitatea" vizează noțiunea de a funcționa, de a activa, iar nu aceea de a presta efectiv activități. Conform jurisprudenței în materie, regimul incompatibilităților este aplicabil funcționarului public inclusiv pe perioada suspendării din funcția publică astfel că, sintagma privind "desfășurarea activității" nu afectează constatarea incompatibilității. Trebuie subliniat că menținerea calității de funcționar public, chiar și pe parcursul suspendării este reglementată și prin dispozițiile art. 512 alin. (2) și (3) din Ordonanța de urgență nr. 57/2019, conform cărora "Suspendarea raportului de serviciu are ca efecte juridice suspendarea prestării muncii de către funcționarul public și a plătii drepturilor de natură salarială de către autoritatea sau instituția publică. Pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcționarilor publici nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa sau cu acordul funcționarului public în cauză". De asemenea, concluzia că regimul incompatibilităților se aplică funcționarului public și pe durata suspendării sale din funcția publică, acesta deținând în continuare calitatea de funcționar public, aspect reținut în mod constant în jurisprudența ICCJ și avută în vedere chiar în ipoteza în care raportul de serviciu al unui funcționar public ar fi suspendat. Drept urmare, în lipsa unor dispoziții exprese, suspendarea raportului de serviciu nu înlătură incidența dispozițiilor legale care reglementează incompatibilitățile funcției publice. Dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 nu condiționează starea de incompatibilitate de exercitarea efectivă a funcției publice. Regimul incompatibilităților este aplicabil funcționarului public inclusiv pe perioada suspendării din funcția publică, suspendarea raportului de serviciu nu echivalează cu pierderea/încetarea calității de funcționar public și de titular al funcției publice, pe care acesta o deține în continuare. inclusiv pe perioada suspendării. O altă clarificare se regăsește și în soluția de principiu adoptată în ședința judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a instanței supreme, din 27 iunie 2022: "în situația suspendării raportului de serviciu se menține starea de incompatibilitate, întrucât suspendarea raporturilor de muncă nu echivalează cu o încetare a raporturilor de muncă, persoana aflată în situația de incompatibilitate prevăzută de dispozițiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 păstrându-și în continuare calitatea de funcționar public, incompatibilă cu orice altă funcție publică". Sintetizând, pentru o mai bună analiză și clarificare regimul incompatibilităților și al conflictului de interese reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de apărare a intereselor publice, interese care trebuie să stea la baza exercitării oricăror funcții publice sau demnități publice, legiuitorul prezumând o stare de pericol derivată din situația de incompatibilitate sau de conflict de interese în care se află persoanele cărora li se aplică aceste reglementări. Pentru existența stării de incompatibilitate nu este necesară dovada suprapunerii complete sau parțiale a activităților, ci doar stabilirea legăturii indirecte între aceste activități, legătură de natură a da naștere suspiciunii că activitatea desfășurată în funcția publică îi conferă avantaje funcționarului în ipostaza activității sale private sau că eficiența, obiectivitatea sau imparțialitatea îi pot fi afectate și astfel este afectată transparența și profesionalismul serviciului public în care funcționarul este angrenat. Dintr-o altă perspectivă, Înalta Curte reamintește că față de dispozițiile exprese ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, Curtea nu poate valida susținerea reclamantei potrivit căreia incompatibilitatea ar fi fost atrasă numai în cazul în care funcția de consilier juridic din cadrul Direcției de Asistență Socială Deva ar fi fost efectiv exercitată, prin prezentarea la locul de muncă și prestarea activității specifice funcției. Dispozițiile legale citate interzic deținerea simultană a celor două funcții, astfel încât prestarea efectivă a activității de consilier juridic nu era o condiție necesară pentru a atrage incompatibilitatea asistentului judiciar, atât timp cât reclamanta a deținut efectiv această funcție a cărei exercitare a fost suspendată. Legiuitorul a menționat în mod expres că interdicția privește deținerea simultană a unor funcții, fără a fi stipulată o condiție legată de exercitarea efectivă a acestora, iar regulile de interpretare teleologică și sistematică nu prevalează în fața interpretării gramaticale a textului conform sensului clar și neechivoc al termenilor folosiți de legiuitor, care se referă la deținerea, iar nu la exercitarea funcțiilor incompatibile. În concluzie, nu este incident nici motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Urmare a considerentelor arătate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 și fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte va respinge recursul promovat în cauză, ca nefondat.