Decizia nr. 158/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 328/2022 a Curții de Apel București

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 și să se dispună: 1. Obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale; 2. Obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 328 din 22 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția lipsei de obiect a acțiunii inițiale, ca rămasă fără obiect, a fost respinsă cererea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților, de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credință a acțiunii inițiale, ca rămasă fără obiect și au fost respinse excepția inadmisibilității și tardivității acțiunii modificate, ca nefondate. A fost admisă în parte excepția prescripției dreptului la acțiunea modificată, doar în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință din perioada 19.05.2016-30.08.2020 și, în consecință, a respins cererea modificată în ceea ce privește aceste sume, ca prescrisă.

A fost respinsă acțiunea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de prejudiciu pentru lipsa de folosință din perioada 24.07.2016-30.08.2020, ca prescrisă. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea modificată în ceea ce privește sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosință începând cu data de 31.08.2020. 3. Cererile de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților. Reclamanta A. S.A. a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii precizate și obligarea FGA la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată. Prima critică vizează soluționarea greșită a excepției prescripției. A. arată că instanța a admis în mod eronat prescripția pentru perioada 19.05.2016-30.08.2020, deși prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de către FGA este unul continuu, care a încetat abia la data de 29.10.2021, momentul efectuării plății. Întrucât întârzierea la plată constituie o faptă continuă, iar prejudiciul s-a produs până la data creditării contului A., principiul reparării integrale impunea obligarea FGA la plata daunelor moratorii pentru întreaga perioadă.

Se invocă dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care impuneau Fondului obligația de a soluționa cererea de plată în termen de 30 de zile, termen nerespectat. Prin urmare, soluția primei instanțe de a admite excepția prescripției pentru intervalul menționat este nelegală. A doua critică privește respingerea ca neîntemeiată a cererii A.. Se arată că sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale a autorității publice prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004: existența unui act administrativ nelegal, existența prejudiciului, raportul de cauzalitate și culpa autorității. Actul administrativ nelegal constă în Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018, prin care cererea de plată a A. a fost respinsă pe motivul depășirii plafonului de 450.000 RON.

Această decizie a fost anulată definitiv prin decizia civilă nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța reținând interpretarea eronată a normelor legale de către FGA. Ulterior, FGA a reanalizat cererea și a efectuat plata despăgubirilor, confirmând dreptul A.. Prin urmare, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumelor de bani timp de peste cinci ani este evident și cert. În ceea ce privește prejudiciul, A. invocă art. 1535 C. civ., potrivit căruia creditorul are dreptul la daune moratorii pentru lipsa de folosință asupra unei sume de bani neachitate la scadență, fără a fi necesară dovedirea prejudiciului. În subsidiar, se invocă art. 3 alin. (2) din O.G.

nr. 13/2011 privind dobânda legală penalizatoare. Astfel, A. solicită obligarea FGA la plata penalităților de întârziere prevăzute de normele speciale incidente în materia asigurărilor, iar în subsidiar la plata dobânzii legale. Raportul de cauzalitate este demonstrat prin faptul că prejudiciul a fost generat direct de modalitatea nelegală de soluționare a cererii de plată, concretizată în Decizia FGA nr. 14.452/03.05.2018. Dacă Fondul ar fi aplicat corect dispozițiile art. 12 alin. (2)-(4) din Legea nr. 213/2015 și ar fi procedat la plata despăgubirilor, prejudiciul nu s-ar fi produs. Culpa FGA este evidentă, constând în tergiversarea nepermisă a soluționării cererii și interpretarea eronată a legii, contrar scopului pentru care Fondul a fost creat, respectiv protejarea creditorilor de asigurări și menținerea încrederii în sistemul de asigurări.

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot acțiunii. Prima critică privește respingerea excepției inadmisibilității. FGA susține că instanța de fond a ignorat faptul că, prin hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2018, Fondul a fost obligat doar să analizeze pe fond cererile de plată formulate de A., nu să le achite. În consecință, A. nu ar fi avut o creanță certă, lichidă și exigibilă în raport cu FGA, condiție esențială pentru promovarea unei acțiuni întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, cererea de despăgubiri ar fi inadmisibilă, întrucât nu a fost precedată de anularea actului administrativ vătămător în condițiile legii.

A doua critică vizează respingerea excepției tardivității. FGA invocă dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora decizia de respingere a cererii de plată poate fi contestată în termen de 10 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii. Întrucât A. a contestat Decizia nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, Fondul arată că eventualele daune moratorii trebuiau solicitate concomitent cu debitul principal, nu ulterior, la o diferență de trei ani. Astfel, acțiunea formulată în prezentul dosar este tardivă, fiind introdusă după expirarea termenului legal. A treia critică privește soluționarea excepției prescripției. Instanța de fond a admis parțial prescripția pentru perioada 19.05.2016-30.08.2020, însă FGA susține că termenul de prescripție trebuia admis integral.

Fondul arată că A. cunoștea existența și întinderea prejudiciului încă din momentul expirării termenului de 30 de zile de la depunerea cererii de plată (19.04.2016) sau, cel târziu, la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 (07.05.2018). În consecință, termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 2517 C. civ., s-a împlinit la 07.05.2019. FGA invocă jurisprudența Înaltei Curți (Decizia nr. 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii), potrivit căreia termenul de prescripție nu începe de la data anulării actului administrativ, ci de la momentul în care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul. Prin urmare, acțiunea A. este prescrisă în totalitate.

În concluzie, FGA solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu admiterea excepțiilor de inadmisibilitate, tardivitate și prescripție, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Totodată, Fondul solicită obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 C. proc. civ. 4. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând recursurile formulate atât de A., cât și de Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Instanța de fond a analizat în mod corect cadrul normativ incident, respectiv dispozițiile art. 19 și art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 12 și art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum și cu normele C. civ.

referitoare la prescripția extinctivă. În raport de aceste dispoziții, Curtea de Apel București a reținut în mod legal că acțiunea formulată de A. nu întrunește condițiile pentru admitere, întrucât prejudiciul invocat nu poate fi reparat pe calea solicitată, iar excepțiile invocate de FGA au fost corect soluționate. Cu privire la recursul formulat de A., Înalta Curte reține că soluția instanței de fond privind admiterea parțială a excepției prescripției este legală. Momentul de la care reclamanta putea cunoaște existența și întinderea prejudiciului este cel al comunicării deciziei de respingere a cererii de plată, respectiv 07.05.2018, iar termenul de prescripție de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 s-a împlinit la 07.05.2019.

Susținerea reclamantei potrivit căreia prescripția ar fi început să curgă abia la data anulării deciziei FGA de către instanță nu poate fi primită, întrucât jurisprudența constantă a Înaltei Curți (inclusiv Decizia nr. 22/2019 pronunțată în recurs în interesul legii) stabilește că termenul de prescripție începe să curgă de la momentul în care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul, nu de la data anulării actului administrativ. În consecință, critica A. privind soluționarea excepției prescripției este nefondată. În ceea ce privește recursul formulat de FGA, Înalta Curte constată că instanța de fond a respins în mod legal excepțiile inadmisibilității și tardivității. Hotărârea definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2018 a stabilit obligația Fondului de a reanaliza pe fond cererile de plată, iar această obligație nu exclude posibilitatea creditorului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea soluționării cererii.

De asemenea, acțiunea nu poate fi considerată tardivă, întrucât reclamanta a formulat-o în termenul general de prescripție prevăzut de lege, iar dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 nu sunt aplicabile în mod direct în cauză, fiind incidente normele generale ale contenciosului administrativ. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța de fond a reținut în mod corect că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii patrimoniale a autorității publice, întrucât prejudiciul invocat de A. nu poate fi reparat pe calea solicitată, iar penalitățile sau dobânzile solicitate nu constituie creanțe de asigurări în sensul art. 4 din Legea nr. 213/2015. În plus, reclamanta nu a indicat un cuantum determinat al penalităților, iar temeiul subsidiar invocat (art. 3 alin. (2) din O.G.

nr. 13/2011) nu poate fi aplicat în lipsa unei obligații certe de plată stabilite în sarcina Fondului. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția pronunțată de Curtea de Apel București este legală și temeinică, iar criticile formulate de ambele părți nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 328 din 22 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Definitivă. Pronunțată astăzi, 16 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.