Decizia nr. 1542/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 315/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 septembrie 2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat desființarea rezoluției inspectorului-șef nr. C-22/1249 din data de 06.09.2022 și a rezoluției de clasare nr. 1466 din 05.08.2022 a Inspecției Judiciare, precum și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor, cu obligarea pârâtei să declanșeze procedura disciplinară împotriva magistratului ce face obiectul plângerii.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 315 din 28 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 315 din 28 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar rejudecarea cauzei de către instanța de recurs și admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamantul susține că instanța de fond a reținut greșit că stabilirea caracterului de acțiune disciplinară a cazului de nedemnitate prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 presupune existența unui raționament juridic al judecătorului cu privire la calificarea situației, inclusiv prin raportare la distincțiile juridice ale diverselor ipoteze prevăzute de lege care s-ar intersecta cu deciziile Curții Constituționale. În acest sens, solicită a se avea în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 225/2017, nr. 592/2019, nr. 230/2022, dar și decizia nr. 28/2019, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea unui recurs în interesul legii, din perspectiva efectului obligatoriu pe care îl produc deciziile Curții Constituționale.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, reclamantul susține că instanța de fond a făcut trimitere la aplicarea art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în sensul că definiția situației de nedemnitate a fost declarată neconstituțională. Or, această situație nu are legătură cu obiectul judecății, acțiunea ce a făcut obiectul plângerii nefiind una care a avut ca obiect verificarea aplicabilității situației de nedemnitate într-un caz concret (act administrativ individual), ci a privit nelegalitatea unui act administrativ cu caracter normativ. Prin urmare, definiția situației de nedemnitate nu are nicio relevanță în cauză și întregul raționament care privește faptul că magistratul ar fi analizat aspecte favorabile reclamantului reprezintă o greșită aplicare a legii.

4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente: Prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, înregistrată în lucrarea nr. 22-2529, reclamantul A. a solicitat cercetarea disciplinară a domnului judecător B. în legătură cu săvârșirea abaterilor prevăzute de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004, susținând că, în soluționarea dosarului nr. x/2021 înregistrat pe rolul Curții de Apel București, domnul judecător a refuzat să facă aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 225/2017.

Obiectul cererii reclamantului în dosarul nr. x/2021 viza anularea parțială a Statutului profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64/2011 a UNBR, în sensul desființării art. 58 alin. (2), care, în opinia sa, stabilește în sarcina Consiliului Baroului o atribuție neprevăzută de lege și anume constatarea încetării calității de avocat, precum și a subsecțiunii a 3-a din același act administrativ normativ, care stabilește o procedură care derogă de la procedura disciplinară prevăzută de lege, fără ca legea să cuprindă vreo normă în acest sens. Prin rezoluția nr. 1466 din 05.08.2022, inspectorul judiciar a dispus clasarea sesizării, iar plângerea formulată de reclamant împotriva acestei soluții a fost respinsă prin rezoluția inspectorului-șef nr. C-22/1249 din data de 06.09.2022.

Prin cererea adresată instanței de contencios administrativ, reclamantul A. a contestat actele emise de pârâta Inspecția Judiciară în soluționarea sesizării și plângerii sale, iar prin sentința civilă recurată prima instanță a constatat că sunt nefondate motivele de nelegalitate invocate de reclamant, actele contestate fiind emise de pârâtă cu respectarea normelor legale incidente. În recurs, reclamantul a susținut că sentința instanței de fond este nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., potrivit căruia "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". Potrivit art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004 "Constituie abateri disciplinare: (...) ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii; t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală". Totodată, potrivit art. 99 1 din același act normativ "(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual". În raport de obiectul sesizării adresate de reclamant Inspecției Judiciare, de soluțiile pronunțate în procedura administrativă și de motivele de nelegalitate invocate de reclamant în procedura judiciară, raportat la textele legale anterior citate și la situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte constată că motivele recursului declarat sunt nefondate, sentința instanței de fond concluzionând în mod corect asupra legalității rezoluției inspectorului-șef și a rezoluției de clasare, contestate în cauză.

În esență, nemulțumirea reclamantului a privit modalitatea în care judecătorul învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2021 a făcut aplicarea în cauză a deciziei Curții Constituționale nr. 225/2017, apreciind că, în realitate, acesta a refuzat să valorifice considerentele acestei decizii și, prin raționamentul utilizat, a ajuns la o soluție contrară acestei decizii, ceea ce contravine caracterului său obligatoriu. Înalta Curte reține că, prin sentința nr. 390/01.03.2022, judecătorul cauzei respective a reținut, la fila x, ultimul paragraf, incidența deciziei Curții Constituționale nr. 225/2017, prin care s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" [din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, n.n.] este neconstituțională.

Ulterior, instanța respectivă a procedat la analiza distincțiilor între cazul de încetare a calității de avocat conform art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 și cazul de nedemnitate în profesia de avocat, prevăzut de art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, motivând de ce, în opinia sa, eventuala constatare a cazului de încetare a calității de avocat conform art. 27 lit. d) din Legea nr. 51/1995 se realizează în mod legal printr-o hotărâre adoptată de Consiliul Baroului, în exercitarea competenței prevăzute de art. 55 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1995, iar nu în cadrul unei proceduri disciplinare, astfel cum susținea reclamantul că ar trebui procedat, conchizând astfel asupra legalității art. 58 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat și lipsei de temeinicie a acțiunii.

Înalta Curte mai observă și că aceste considerente, redate rezumativ, sunt precedate și urmate de trimiteri ample la întregul cadru legislativ identificat de judecător a fi fost incident în cauza respectivă, anume art. 58 alin. (2) și art. 26 - art. 26 7 din Statutul profesiei de avocat, art. 75 din Legea nr. 24/2000, art. 14, art. 27 și art. 55 lit. a) și u) din Legea nr. 51/1995, menționând și deciziile Curții Constituționale nr. 230/2022 și 225/2017, existând și un raționament întemeiat pe acest cadru, în susținerea soluției de respingere a acțiunii. Nu se poate astfel susține că judecătorul cauzei ar fi nesocotit deciziile Curții Constituționale, în sensul prevăzut de art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

Nemulțumirea recurentului-reclamant derivă în acest context din aceea că soluției și considerentelor deciziei Curții Constituționale nr. 225/2017 nu li s-a dat acea relevanță pe care o susținea partea reclamantă, respectiv că judecătorul cauzei nu a ajuns, în urma aplicării deciziei amintite, la soluția de admitere a acțiunii, pe care partea o considera justă și legală. Or, aceste critici privesc în mod evident elementele raționamentului judecătorului în aplicarea legii, care, prin natura lor, nu pot fi cenzurate de către inspectorului judiciar în cadrul procedurii disciplinare și nu pot fi considerate ca demonstrând încălcarea de către judecătorul cauzei a deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale, în sensul art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

De altfel, în cadrul primului motiv de recurs, reclamantul-recurent reiterează argumentul caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și ale deciziilor interpretative ale Înaltei Curți, fără a contraargumenta concret cu privire la considerentele instanței de fond, care a arătat că reclamantul critică chiar raționamentul judecătorului în soluționarea cauzei, iar în procedura de cercetare disciplinară inspectorul judiciar nu se poate substitui instanței de control judiciar și caracterul definitiv al unei soluții nu poate fi contestat printr-o plângere disciplinară împotriva judecătorilor cauzei.

Referitor la cea de-a doua abatere disciplinară pretinsă a exista, Înalta Curte reține că, în activitatea pe care o desfășoară, inspectorii judiciari nu sunt chemați să corecteze raționamentul logico-juridic al magistratului-judecător învestit cu soluționarea unei cauze, ci să verifice dacă există vreo încălcarea cu forma de vinovăție cerută de lege a normelor de drept material ori procesual, în sensul dispozițiilor art. 99 lit. t) raportat la art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței judecătorului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude posibilitatea transformării lor într-un organ de control judiciar al legalității și temeiniciei soluțiilor adoptate de magistrați.

Astfel, sub aspectul laturii subiective a abaterii disciplinare, Înalta Curte reține că judecătorul care acționează cu rea-credință realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, observă interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți.

Cât privește grava neglijență, aceasta este regăsită atunci când judecătorul nesocotește în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Potrivit jurisprudenței Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 130 din 24 aprilie 2017, pct. 18) s-a reținut că pentru angajarea răspunderii disciplinare în cazul gravei neglijențe "(...) trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: (i) în exercitarea funcției magistratul să încalce norme de drept material ori procesual; (ii) încălcarea normelor să se producă din culpă. Culpa este definită în mod unitar de legiuitor în materie atât civilă (art. 16 alin. (3) din C. civ.), cât și penală (art. 16 alin. (4) din C. pen.), ca fiind atitudinea autorului faptei care fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei deși trebuia să îl prevadă.

Pentru abaterea disciplinară prev. de art. 99 lit. t) teza II din Legea nr. 303/2004, forma de vinovăție impusă de lege este neglijența gravă (culpa lata), în sensul că și omul cel mai puțin avizat, cu un minim de diligentă, ar fi prevăzut rezultatul faptei sale; (iii) încălcarea normelor de drept să genereze consecințe grave, respectiv să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală.

Pentru a se reține existența unei grave neglijențe, este necesar ca încălcarea să vizeze o normă de drept imperativă, onerativă sau prohibitivă ori să rezide în adoptarea unei decizii în afara oricăror norme de drept sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună credință) nu poate găsi o justificare". Așadar, grava neglijență presupune ca încălcarea prevederilor legale să întrunească cumulativ următoarele caracteristici: să fie gravă (încălcare evidentă a îndatoririlor profesionale elementare și producerea unor consecințe importante); nescuzabilă (lipsa unei justificări pentru încălcarea acestor norme legale); neîndoielnică (normele încălcate să nu suscite interpretări).

Or, nu se poate considera, în speță, că judecătorul învestit cu soluționarea în fond a dosarului nr. x/2021 a încălcat cu bună știință și rea-credință normele de drept material ori procesual sau a nesocotit aceste norme în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Recurentul-reclamant nu a prezentat dovezi ale unei aplicări intenționat greșite a legii de către magistratul-judecător și nici nu a formulat argumente din care să reiasă că s-a produs o astfel de aplicare greșită a legii, ca urmare a gravei neglijențe a magistratului.

Atât în sesizarea adresată Inspecției Judiciare, cât și în prezentul dosar, recurentul-reclamant a susținut aplicarea greșită a legii prin încălcarea caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, însă, astfel cum s-a reținut și în rezoluția de clasare, aspectele care au făcut obiectul sesizării adresate Inspecției Judiciare privesc modul de soluționare și soluția dispusă de judecător, iar legalitatea hotărârii judecătorești astfel pronunțate poate fi verificată doar în calea de atac prevăzută de lege, respectiv în recursul adresat instanței ierarhic superioare.

În raport de aceste aspecte, prima instanță a apreciat a fi corecte concluziile Inspecției Judiciare, valorificate de prima instanță, în sensul că judecătorul învestit cu soluționarea cauzei menționate în sesizare a realizat o interpretare a normelor legale incidente și a deciziilor Curții Constituționale raportat la situația de fapt dedusă judecății, aspect ce reprezintă un atribut esențial al activității de judecată propriu-zise, astfel că nu se poate reține că magistratul a nesocotit deciziile Curții Constituționale ori a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, se observă că recurentul-reclamant a criticat referirile instanței de fond la situația juridică determinată de constatarea neconstituționalității art. 14 din Legea nr. 51/1995, apreciind că acestea nu au legătură cu obiectul cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2021, care a vizat anularea parțială a unui act administrativ cu caracter normativ, iar nu a unui act administrativ cu caracter individual. Or, pe de-o parte, Înalta Curte constată că mențiunile din sentința recurată se raportează, în realitate, la considerentele sentinței civile nr. 390/01.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, prezentând contextul raționamentului judecătorului învestit cu soluționarea cauzei respective, context în care s-a făcut mențiune cu privire la decizia Curții Constituționale nr. 225/2017.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs tinde să critice nu sentința nr. 315/28.02.2024, recurată în prezenta cauză, ci sentința civilă nr. 390/01.03.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, susținând o pretinsă aplicare greșită a deciziei Curții Constituționale, raportat la obiectul cererii, care viza un act administrativ cu caracter normativ, iar nu unul cu caracter individual. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că niciuna dintre criticile de legalitate formulate de recurentul-reclamant A. nu sunt fondate, sentința atacată făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material, raportat la motivele cererii deduse judecății și la materialul probator administrat în cauză.

În consecință, nefiind incident motivul de casare/nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 315 din 28 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.