Decizia nr. 456/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva încheierii nr. 95/2024 a Curții de Apel Craiova

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Încheierea pronunțată de Tribunalul Gorj, în primă instanță Prin încheierea de ședință din 13 noiembrie 2023, Tribunalul Gorj, secția I civilă a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 74 alin. (4) și art. 78 alin. (2) - (3) din Legea nr. 196/2018 și art. 31 alin. (4) - (5) și (7) din Legea nr. 241/2006, formulată de apelantul-pârât A., în cauza având ca obiect apelul declarat de acesta împotriva sentinței civile nr. 575 din 08 februarie 2023, a încheierilor din 01 noiembrie 2022, 17 noiembrie 2022, 24 noiembrie 2022, 31 ianuarie 2023 și a încheierii nr. 43 din 05 decembrie 2023, pronunțate de Judecătoria Târgu Jiu în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B.. 2. Încheierile și decizia pronunțate de Curtea de Apel Craiova, în recurs Prin încheierea de ședință din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a dispus, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., suspendarea judecării recursului declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii din 13 noiembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă, până la o nouă stăruință a părților. Prin încheierea nr. 95 din 17 septembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a anulat, ca netimbrată, cererea de recuzare a doamnei judecător C., membru în cadrul completului de judecată C3-CIV, formulată de petentul A.. Prin decizia nr. 546 din 17 septembrie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a constatat perimat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii de ședință din 13 noiembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Gorj, secția I civilă.

3. Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs Prin decizia nr. 769 din 25 martie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva încheierii nr. 95 din 17 septembrie 2024 și a deciziei nr. 546 din 17 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă. 4. Contestația în anulare declarată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 769 din 25 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a declarat contestație în anulare A., solicitând admiterea acesteia, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ. În motivarea căii extraordinare de atac, cu privire la incidența art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc.

civ., arată că dezlegarea dată recursului ar fi rezultatul unei erori materiale. Astfel, susține contestatorul că instanța de recurs a reținut greșit, în soluționarea recursului declarat împotriva deciziei de perimare, că cererea de acordare a unui nou termen de judecată nu reprezintă o manifestare de voință în sensul continuării judecății, nefiind necesară mențiunea solicitării judecării cauzei în lipsă. Tot o eroare materială este considerată de recurent și aprecierea instanței în sensul că formularea mai multor cereri de recuzare ar atrage sancțiunea inadmisibilității celor din urmă astfel de solicitări. De asemenea, subsumat motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc.

civ., contestatorul arată că instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de acesta în termen. Din această perspectivă, arată că pct. 5 de recurs a primit o motivare contradictorie, instanța de recurs apreciind greșit că cererea de recuzare formulată la 16.09.2024 reprezintă o reiterare a cererii formulate la 12.12.2013, lăsând-o, astfel, nesoluționată. Deși comunicată contestația în anulare intimatei B., la data de 30 iunie 2025, aceasta nu a formulat întâmpinare în dosar. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând contestația în anulare în raport cu criticile formulate și cu prevederile art. 503 din C. proc.

civ., Înalta Curte reține următoarele: Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, a cărei exercitare este supusă unor condiții limitativ stabilite prin lege, respectiv prin dispozițiile art. 503 C. proc. civ., care au următorul conținut: "(1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: 1. hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia; 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză.

(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs". Din economia normelor juridice enunțate reiese că hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestație în anulare sunt hotărâri definitive, respectiv: fie hotărâri pronunțate de instanțe de recurs, fie hotărâri care au fost pronunțate de instanțele de apel și în privința cărora nu este deschisă prin lege calea de atac a recursului. Trebuie subliniat că o însușire definitorie a hotărârilor judecătorești definitive este aceea că ele au autoritate de lucru judecat, bucurându-se astfel de prezumția de adevăr și incontestabilitate. În lumina prevederilor art. 430 alin. (1) și a art. 431 din C. proc.

civ., soluția conținută de o hotărâre intrată sub autoritatea de lucru judecat este considerată a exprima adevărul, astfel încât aceeași cauză nu va mai putea fi judecată încă o dată de o instanță, asigurându-se prin aceasta, de principiu, siguranța circuitului civil și respectarea dreptului pronunțat de către un judecător. Deschizându-se posibilitatea retractării unor hotărâri judecătorești definitive, prin reglementarea căii de atac extraordinare a contestației în anulare, motivele concret și limitativ stabilite de lege care permit un atare demers trebuie privite ca fiind unele de strictă interpretare și aplicare, ele având caracter de excepție. Motivele de exercitare a contestației în anulare nu pot fi extinse - pe cale de analogie - la alte situații decât cele explicit prevăzute în norma legală pentru că o astfel de extindere ar avea drept consecință nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii atacate, și implicit afectarea siguranței circuitului civil.

Un alt reper necesar a fi avut în vedere este principiul legalității căilor de atac, principiu care își găsește expresie în prevederile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. în termenii următori "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei". Această reglementare reflectă imperativul respectării condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea unei căi de atac, imperativ în raport de care orice persoană care înțelege să exercite un asemenea demers trebuie să își fundamenteze cererea (de exercitare a căii de atac) pe motive care se circumscriu riguros exigențelor legale care reglementează materia respectivă.

În speță, prin contestația în anulare, contestatorul A. a înțeles să se prevaleze de motivele de contestație reglementate prin art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 din C. proc. civ., susținând, pe de-o parte, că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale iar, pe de altă parte, că instanța de recurs ar fi omis cercetarea unuia dintre motivele de casare.

Argumentele prin care și-a fundamentat demersul procedural astfel întreprins sunt, însă, unele care se referă la o greșită interpretare a normelor juridice incidente în cauză și a modalității în care instanța de recurs a înțeles să dea o dezlegare cererilor formulate de acesta în dosar, criticile fiind, de fapt, îndreptate împotriva soluției adoptate de instanța de recurs, de respingere a căii de atac exercitate de această parte împotriva încheierii nr. 95 din 17 septembrie 2024 și deciziei nr. 546 din 17 septembrie 2024, prin care Curtea de Apel Craiova a anulat ca netimbrată cererea de recuzare a doamnei judecător C. și, respectiv, a constatat perimat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva încheierii de ședință din 13 noiembrie 2023 a Tribunalului Gorj.

Susține, astfel, contestatorul că instanța de recurs nu a observat că soluția de perimare pronunțată de Curtea de Apel Craiova este eronată, în condițiile în care acesta a formulat o cerere de amânare în respectivul dosar, aspect care trebuia interpretat în sensul manifestării voinței sale de continuare a judecății, nefiind necesară o solicitare expresă în sensul judecății în lipsă a dosarului. Or, din verificarea considerentelor deciziei pronunțate în recurs se constată că instanța a analizat aspectele invocate de recurent, însă a conchis că soluția de perimare pronunțată de curtea de apel este corectă și legală. Astfel, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia atacată, că, prin încheierea de ședință din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Craiova a dispus suspendarea judecății recursului declarat de recurentul A. împotriva încheierii de ședință din 13 noiembrie 2023 a Tribunalului Gorj, în temeiul art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., din perspectiva faptului că părțile nu au fost prezente la judecată și nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă. A apreciat că simpla formulare a cererii de repunere pe rol nu poate avea efect juridic întreruptiv asupra termenului de perimare, în condițiile în care partea nu și-a manifestat expres opțiunea de judecare a respectivei cereri în lipsă. Totodată, instanța de recurs a reamintit părții că apărările în legătură cu modalitatea în care s-a dispus suspendarea judecății nu pot fi avute în vedere în contextul în care acesta nu a învestit instanța și cu o cerere de recurs îndreptată împotriva încheierii din 13 decembrie 2023. Astfel, se constată că soluția de respingere a recursului recurentului A., declarat împotriva deciziei nr. 546 din 17 septembrie a Curții de Apel Craiova, este una dată în urma judecății efectiv realizate de respectiva instanță de control judiciar relativ la criticile formulate de recurent.

Mai susține contestatorul, în cadrul aceluiași motiv de contestație, că instanța de recurs ar fi apreciat eronat că cererea de recuzare formulată de acesta la data de 16 septembrie 2024 reprezintă o reiterare a celei anterioare, formulate la data de 12 decembrie 2023, sens în care cea de-a doua nu mai putea fi analizată, fiind inadmisibilă. Și cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 769 din 25 martie 2025, atacată, s-a pronunțat în mod expres, învederând părții că cererea de recuzare formulată la data de 16 septembrie 2024 a fost formulată împotriva aceluiași judecător recuzat anterior, că a fost întemeiată pe aceleași argumente de fapt și de drept, fără a fi însoțită de dovada achitării taxei judiciare de timbru, astfel încât nu se impunea soluționarea distinctă a acesteia.

Instanța nu a reținut că este vorba despre una și aceeași cerere de recuzare, ci a constatat că cea de-a doua are caracter similar cu prima și, în condițiile în care nici nu a fost timbrată, nu se impunea acordarea unui nou termen de judecată în vederea soluționării cererii de recuzare într-o altă compunere a completului, instanța învestită cu o atare cerere putând constata chiar aceasta caracterul său inadmisibil, în conformitate cu dispozițiile art. 47 alin. (4) C. proc. civ. În acest context al analizei relevate de considerentele deciziei atacate prin contestația în anulare pendinte, argumentele critice expuse de contestator în fundamentarea acestei căi de atac sunt unele care se referă la o eroare de judecată imputată instanței de recurs, iar nu la o eroare materială pretins săvârșită în mod involuntar prin adoptarea soluției asupra recursului.

Eroarea materială la care se referă motivul de contestație reglementat prin art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. privește aspecte formale ale judecății, respectiv statuări făcute de instanță cu privire la aspecte procedurale ținând de judecata desfășurată chiar în fața instanței de recurs, iar nu la pretinse erori intervenite în judecata relativă la temeinicia cererii de recurs. Se cuvine a fi observat că motivul de contestație în anulare potrivit căruia hotărârea atacată pe această cale trebuie să fie rezultatul unei erori materiale este preluat din vechea reglementare procedurală, respectiv art. 318 teza I din C. proc. civ. adoptat în anul 1865. Astfel jurisprudența și doctrina dezvoltate în aplicarea vechii reglementări își păstrează actualitatea.

Or, în jurisprudență s-a decis în mod constant că în categoria erorilor materiale care deschid calea de atac extraordinară a contestației în anulare intră exclusiv acele erori de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale (cum ar fi: anularea recursului ca netimbrat, în condițiile în care partea a depus dovada achitării taxei de timbru; respingerea recursului ca tardiv formulat, deși acesta era depus în termenul de exercitare), nu și pretinse erori referitoare la modul de examinare a probelor și argumentelor care fundamentau calea de atac soluționată prin decizia contestată. În speță, contestatorul afirmă o altă situație de fapt față de cea reținută de instanța de recurs, precum și o altă interpretare a dispozițiilor art. 415 alin. (1) și art. 417 alin. (1) și, respectiv art. 47 alin. (3) și (4) din C. proc.

civ., susținând, pe de-o parte, că suspendarea procesului în fața Curții de Apel Craiova nu se impunea, respectiv că ar fi intervenit o cauză de întrerupere a termenului de perimare, iar, pe de altă parte, că reținerea instanței de recurs în sensul că formularea unei a doua cereri de recuzare împotriva aceluiași judecător, pentru motive similare, nu ar fi aptă să lipsească partea de analiza efectivă a acesteia. Prin atare susțineri, contestatorul tinde a determina o reevaluare a modului în care instanța de recurs a analizat legalitatea încheierii nr. 95 din 17 septembrie 2024 și deciziei nr. 546 din 17 septembrie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel Craiova. Însă, un atare demers nu se circumscrie categoriei erorii materiale la care se referă dispoziția înscrisă în art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc.

civ. Situația expusă nu se poate încadra nici în ipoteza descrisă prin art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., așa cum pretinde contestatorul, care invocă și acest motiv de contestație în anulare, susținând că Înalta Curte, în dosarul nr. x/2022, nu ar fi cercetat pct. 5 de recurs, pentru ca mai apoi să susțină că instanța ar fi motivat contradictoriu acest motiv de recurs, apreciind greșit că cererea de recuzare formulată la 16 septembrie 2024 reprezintă o reiterare a celei anterioare, formulate la data de 12 decembrie 2023, în condițiile în care a doua cerere privește întregul complet de judecată, iar nu doar un membru al acestuia.

Pentru o apreciere completă a acestui motiv de contestație în anulare este necesar să se facă distincție între motivele de nelegalitate și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurenți dintre cele prevăzute expres și limitative de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar nu argumente de fapt sau de drept indicate de părți, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pre care se sprijină. Pe de altă parte, pe calea contestației în anulare pentru acest motiv nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs a analizat motivele de casare, respectiv temeinicia argumentelor pentru care le-a apreciat nefondate, căci această cale extraordinară de atac este un remediu procedural pentru greșeli săvârșite în legătură cu aspectele formale ale judecății în recurs, iar nu un mijloc de control judiciar asupra legalității deciziei din recurs.

Plecând de la aceste premise, procedând la verificarea deciziei atacate, în limitele impuse de art. 503 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., se constată că motivarea hotărârii judecătorești conține la secțiunea II, începând cu pagina 8 considerentele instanței în legătură cu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și, la pagina 13 paragraf 5 și urm. analiza argumentelor relative la pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 41-43 din C. proc. civ., context în care nu se verifică omisiunea cercetării acestui motiv de recurs dintre cele invocate de către contestator. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 769 din 25 martie 2025, atacată, a reținut, așa cum s-a arătat și cu ocazia analizării motivului de contestație prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc.

civ., că recurentul, într-adevăr, a transmis o cerere nouă de recuzare la data de 16 septembrie 2024, însă că aceasta nu oferea nici un element de noutate în legătură cu recuzarea magistratului vizat, fiind, și totodată netimbrată, la fel ca și prima cerere de recuzare, care a și fost anulată din acest motiv. Mai mult, chiar contestatorul recunoaște că instanța de recurs a dezlegat acest motiv de recurs, susținând, atunci când s-a referit că motivarea sub acest aspect ar fi una contradictorie. Or, pretinsa contradictorialitate a unei hotărâri nu reprezintă motiv de contestație în anulare, în sensul art. 503 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., sens în care această critică nu poate fi primită, cum, de altfel, nu poate fi primit acest motiv de contestație pentru ipoteza în care se invocă nesoluționarea celei de-a doua cereri de recuzare formulate în fața Curții de Apel Craiova, întrucât pretinsa nepronunțare trebuie să se refere la decizia atacată cu contestația în anulare, iar nu la omisiunea cercetării unei cereri adresate instanței anterioare. Se impune a se sublinia, totodată, că în cadrul motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi cenzurat modul în care instanța de recurs, analizând motivul de casare, a înțeles să răspundă acestuia, întrucât ține de esența judecății, concluzia contrară presupunând că în cadrul contestației în anulare să se poată urmări și corectarea unor greșeli de judecată, iar nu doar a erorilor în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, ceea ce nu poate fi admis.

În același sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare (cauzele Mitrea vs. România, Hotărârea din 29 iulie 2008, și Stanca Popescu vs. România, Hotărârea din 07 iulie 2009), ceea ce nu este cazul în speță.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, ceea ce constituie un impediment de ordin legal în examinarea pe fond a aspectelor puse în discuție de către contestatorul A., privind nelegalitatea deciziei nr. 769 din 25 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2022, le va respinge, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge contestația în anulare declarată de A. împotriva deciziei civile nr. 769 din 25 martie 2025, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția I civilă în dosarul nr. x/2022. Definitivă. Pronunțată astăzi, 04 martie 2026, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.