Decizia nr. 2365/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 9 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., Asociația Camera de Comerț și Industrie România - Kîrgîstan, C. și D., solicitând obligarea pârâtului B. la acoperirea prejudiciului în sumă totală de 3.523.500 USD și 1.309.000 Euro cauzat prin fapta civilă delictuală constând în dol, faptă ce a fost cercetată ca infracțiune de înșelăciune, și obligarea pârâtului B. la plata despăgubirilor constând în daune moratorii pentru sumele de bani cu care a fost înșelat, ce vor fi calculate de la data comiterii faptelor delictuale, până la plata efectivă. În contradictoriu cu pârâții B. și C., reclamantul a solicitat, în temeiul art. 1562 din C. civ., revocarea actului de partaj autentificat sub nr. x din 5 octombrie 2012 de Biroul Notarului Public E., în ceea ce privește imobilul situat în București, str. x, înscris în CF nr. x, București, compus din terenul în suprafață de 184 mp, având nr. cadastral x și construcțiile situate pe acesta, C1 - locuință compusă din P+1E, cu o suprafață construită de 98,50 mp, având nr. cadastral x - C1 și C2 - terasă intrare cu o suprafață construită la sol de 16 mp, având nr. cadastral x - C2. În contradictoriu cu pârâții B. și D., reclamantul a solicitat, în temeiul art. 1562 din C. civ., revocarea actului administrativ nr. 29394 din 6 noiembrie 2018 emis de ONRC, actului administrativ nr. 178843 din 20 martie 2019 emis de ONRC, Certificatului de radiere din 7 noiembrie 2018 emis de ONRC, Deciziei nr. 2 din 15 octombrie 2018, prin care s-a trecut în proprietatea pârâtei D., odată cu radierea societății F. S.R.L., imobilul situat în comuna Afumați, Jud. Ilfov, înscris în cartea funciară nr. x, constând în cota indiviză de teren de 3,31% din terenul intravilan situat în comuna Afumați, Șos. București - Urziceni nr. 17, tarla x, parcela x, jud. Ilfov, număr cadastral x Afumați, aferentă suprafeței indivize de 50,92 mp, repartizată spațiului comercial lot. 4, H4M4, precum și lotul x, H4M4, situat în jud. Ilfov, Șos. București -Urziceni nr. 17, tarla x, parcela x, constând în spațiul comercial situat pe terenul mai sus menționat, în suprafață de 97,00 mp, dispus astfel: la parter - spațiu comercial în suprafață de 42,75 mp și grup sanitar în suprafață utilă de 2,97 mp cu o suprafață utilă de 45,72 mp, casa scărilor în suprafață de 2,70 mp, cu o suprafață de 48,42 mp și etajul 1 - spațiul comercial în suprafață de 41,65 mp și casa scărilor în suprafață totală de 48,58 mp. În contradictoriu cu pârâții B. și Asociația Camera de Comerț și Industrie România - Kîrgîstan, reclamantul a solicitat revocarea actului de dobândire a bunului mobil, autoturism marca x, cu număr de înmatriculare x, care este, în realitate, în folosința pârâtului B.. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 960, art. 1214, art. 998-999. art. 1349, art. 1357-1371, art. 1562-1565 din C. civ. de la 1864, art. 148-151, art. 192, art. 194-195 din C. proc. civ. Prin întâmpinare, pârâții B. și Asociația Camera de Comerț și Industrie România - Kîrgîstan au invocat excepția prescripției extinctive cu privire la capetele de cerere 1, 2, 3, 4 și 5, excepția nulității capetelor de cerere 2, 3, 4 și 5 și excepția inadmisibilității capătelor de cerere 4 și 5.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin încheierea din data de 30 martie 2021, Tribunalul București a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității capetelor de cerere 2, 3, 4 și 5, invocată de pârâți, a admis excepția inadmisibilității capătului 4 de cerere, având ca obiect revocarea actelor emise de către ONRC, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea revocatorie cu privire la actele emise de către ONRC, a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției inadmisibilității capătului 4 de cerere având ca obiect revocarea înscrisului sub semnătură privată nr. 2 din 15 octombrie 2018, a admis excepția inadmisibilității capătului 5 de cerere, având ca obiect revocarea actului de dobândire a bunului mobil - autoturism marca x cu nr. de înmatriculare x, a respins, ca inadmisibilă acțiunea revocatorie cu privire la actul de dobândire a bunului mobil - autoturism marca x cu nr. de înmatriculare x. De asemenea, a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la capetele 1, 2 și 3 din cerere, precum și cu privire la capătul 4 de cerere având ca obiect revocarea înscrisului sub semnătură privată nr. 2 din 15 octombrie 2018. Prin încheierea din data de 5 decembrie 2022, aceeași instanță a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției lipsei calității procesuale active cu privire la capătul de cerere având ca obiect daune materiale, în privința sumei de 620.000 euro, excepție invocată de pârâții B. și Asociația Camera de Comerț și Industrie România - Kîrgîstan. Prin sentința civilă nr. 656 din 7 iunie 2023, Tribunalul București - secția a IV-a civilă a dispus respingerea primelor patru capete de cerere, ca prescrise, și a celui de al cincilea, ca inadmisibil.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 929 din 1 octombrie 2024, Curtea de Apel București - secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 656 din 7 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații - pârâți B., D., C. și Asociația Camera de Comerț și Industrie România - Kîrgîstan.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 929 din 1 octombrie 2024 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. După prezentarea situației de fapt și de drept reținute de către instanța de apel, prin decizia supusă controlului judiciar, recurentul arată că, în opinia sa, Curtea de Apel București a aplicat greșit normele de drept material referitoare la calculul termenului prescripției extinctive pentru promovarea acțiunii, respectiv art. 1394 din C. civ., raportat la art. 2537 pct. 3 din același act normativ, întrucât nu le-a coroborat cu prevederile art. 154 și art. 155 din C. pen., în forma în vigoare la data constituirii ca parte civilă în dosarul penal. În cauza penală, termenul de prescripție cu privire la constituirea de parte civilă, este până la soluționarea cauzei, indiferent de soluție. Prin urmare, instanța de recurs a calculat greșit termenul de prescripție raportat la dispoziția din legea penală în vigoare la momentul nașterii raportului obligațional supus judecății. Indiferent de soluția de clasare pronunțată în dosarul penal, prescripția trebuia raportată la legea în vigoare la momentul întocmirii actului civil, conform principiului tempus regit actum. Termenul de prescripție este cel din penal, potrivit art. 155 din C. pen., deoarece legiuitorul a intenționat o corelare a dispozițiilor legii penale cu cele ale legii civile în această materie. Instanța a pornit de la premisa eronată că, la data formulării plângerii penale, în anul 2014, recurentul trebuia să cunoască și să se raporteze la termenul de prescripție a răspunderii penale de 5 ani pentru infracțiunea de înșelăciune care va deveni aplicabil ca urmare a intervenției Curții Constituționale, care a pronunțat decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018. Acest punct de vedere încalcă prevederile art. 6 din C. civ. cu privire la neretroactivitatea legii civile. În ceea ce privește prescripția răspunderii civile, se impune a se aplica art. 155 din C. pen., raportat la art. 1394 din C. civ. în sensul în care dacă despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, se aplică termenul de prescripție din legea penală. Or, în anul 2014, la fel ca și în anul 2018, recurentul nu putea să ia în considerare că ar fi formulat cererea de constituire parte civilă cu depășirea termenului de prescripție a răspunderii civile, cât timp pentru infracțiunea cea mai gravă, respectiv înșelăciune, legea prevedea o pedeapsă de 5 ani, care devenea de 10 ani prin coroborarea art. 244 alin. (2) din C. pen. cu art. 154 alin. (4) și art. 155 din același act normativ. În cazul răspunderii civile delictuale pe care se întemeiază acțiunea, conform art. 1381 din C. civ., dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Cercetarea penală s-a stins definitiv la data de 18 decembrie 2019, astfel că termenul de prescripție în ceea ce privește dreptul la reparație a început să curgă la acea dată. În sprijinul acestui punct de vedere înțelege să aducă un argument de practică judiciară, respectiv decizia nr. 1827 din 11 iunie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Și din cuprinsul acestei hotărâri reiese că termenul curge din momentul în care persoana respectivă a luat la cunoștință de soluția de clasare. Mai mult, prescripția este o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive, a celui care își lasă dreptul nevalorificat în interiorul termenului prevăzut de lege. Or, o astfel de atitudine nu poate fi imputată recurentului întrucât s-a constituit parte civilă în procesul penal. Recurentul înțelege să invoce și principiul de drept conform căruia prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acționa - contra non valentem agere non currit praescription. În acest sens, arată că nu a putut acționa separat, în fața instanței civile din moment ce se constituise parte civilă în procesul penal, acest lucru fiind prohibit de art. 27 alin. (1) din C. proc. pen. În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele moratorii, sunt valabile susținerile anterioare, fiind dependent de soluționarea capătului 1 din acțiune. Solicitările referitoare la acțiunea pauliană, precum și restul criticilor cuprinse în cererea de apel vor fi valorificate în rejudecare, în măsura în care recursul va fi admis. Pentru aceste considerente, recurentul solicită admiterea căii extraordinare de atac în sensul arătat mai sus.

Apărări formulate în cauză Prin întâmpinare, intimații B. și Asociația Camera de Comerț și Industrie România - Kîrgîstan au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât acțiunea a fost promovată cu depășirea termenului de prescripție. De asemenea, în opinia lor, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018. Intimatele - pârâte C. și D. au depus note scrise prin care au solicitat respingerea recursului.

Procedura în fața instanței de recurs Prin rezoluție, s-a stabilit termen la data de 11 decembrie 2025, pentru soluționarea recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 929 A din 1 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IV-a civilă. La termenul din data de 11 decembrie 2025, instanța a amânat pronunțarea la data de 18 decembrie 2025 și apoi la data de 22 decembrie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 929 din 1 octombrie 2024 a Curții de Apel București - secția a IV-a civilă, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 656 din 7 iunie 2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâții B., D., C. și Asociația Camera de Comerț și Industrie România - Kîrgîstan. Reclamantul A. critică decizia menționată, susținând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. întrucât, în opinia sa, au fost aplicate eronat prevederile art. 1381, art. 1394 și ale art. 2537 din C. civ. și cele ale art. 154 și art. 155 din C. pen. Înalta Curte constată că, în prezentul recurs, se pune în discuție legalitatea hotărârii pronunțate de către instanța de apel în raport de modul de rezolvare a chestiunii prescripției extinctive a dreptului la acțiune cu privire la primele două capete de cerere din acțiunea introductivă de instanță. Celelalte două petite ale cererii de chemare în judecată, care vizau acțiunea revocatorie, au fost apreciate ca fiind legate de debitul pretins prin primele două capete de cerere și, față de soluția respingerii acestora, ca prescrise, nu au fost analizate de către instanța de apel. Procedând la cenzurarea raționamentului judiciar expus de instanța de apel, Înalta Curte apreciază că verificarea legalității măsurii dispuse prin decizia civilă recurată nu poate face abstracție de o serie de circumstanțe factuale ale cauzei. Astfel, primele două capete de cerere sunt întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, reclamându-se drept faptă ilicită un cumul de acțiuni/omisiuni prin care recurentul ar fi fost indus în eroare de către intimatul B.. Faptele delictuale, pretinse în cauză, săvârșite în perioada 2008-2012, au făcut obiectul unei plângeri penale formulate de recurent la data de 25 iulie 2014, acestea fiind cercetate penal, inițial în dosarul penal nr. x/2014, ulterior conexat la dosarul penal nr. x/2014, cauze declinate apoi la DIICOT - Serviciul Teritorial București. Prin ordonanța nr. 2595D/P/2016 din 28 noiembrie 2016, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire grup infracțional organizat și s-a disjuns cauza cu privire la infracțiunile de înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată, evaziune fiscală și spălarea banilor, dispunându-se declinarea la Parchetul de pe lângă Tribunalul București, unde s-a format dosarul penal nr. x/2016 În dosarul menționat, intimatul B. a fost cercetat pentru comiterea infracțiunilor de înșelăciune cu privire la sumele de 1.500.000 USD și 209.000 euro în legătură cu afaceri imobiliare - pentru fapte derulate în perioada 2008-2011, cu privire la sumele de 1.600.000 USD și 263.500 euro în legătură cu afaceri siderurgice - pentru fapte derulate în perioada 2009-2012 și uz de fals, în legătură cu afaceri imobiliare, pentru perioada 2008-2011. Acestea sunt reclamate în prezentul dosar ca reprezentând faptele civile delictuale cauzatoare ale prejudiciilor materiale solicitate. Cu privire la aceste sume, la data de 20 februarie 2018, recurentul din prezenta cauză s-a constituit parte civilă în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, cu ocazia declarației date ca parte vătămată. Dosarul penal a fost finalizat prin emiterea ordonanței de clasare din data de 4 iulie 2019, în cadrul căreia s-au reținut ca motive pentru soluția pronunțată, față de suspectul B.: intervenirea prescripției răspunderii penale cu privire la infracțiunile de uz de fals, înșelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată și mai multe cauze de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prioritar fiind motivul prevăzut de art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. - fapta nu e prevăzută de legea penală, precum și prescripția răspunderii penale, cu privire la infracțiunea de spălare a banilor. Ordonanța de clasare a fost contestată de către recurent, plângerea fiind respinsă de Tribunalul București, secția I penală, prin încheierea din data de 18 decembrie 2019, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 de judecătorul de cameră preliminară, comunicată la data de 27 ianuarie 2020. Cererea de chemare în judecată ce face obiect al prezentului dosar și care vizează, în cuprinsul primelor două petite, sumele cu privire la care recurentul s-a constituit parte civilă în dosarul penal, a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 9 martie 2020. Raportându-se la aceste circumstanțe factuale, stabilite pe baza probatoriilor, de către instanțele devolutive, Înalta Curte reține că acțiunea în răspundere civilă delictuală a fost promovată în termenul legal de prescripție. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 15 din C. proc. pen. de la 1968, în vigoare la momentul formulării plângerii penale, "Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare". Cu respectarea acestei dispoziții legale, recurentul s-a constituit parte civilă, în fața organelor de urmărire penală, prin declarația dată în acest sens la data de 20 februarie 2018. Potrivit dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. de la 1968, incident în speță, " (1)Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune. (2) Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale. (3) De asemenea, poate să pornească acțiune în fața instanței civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă sau pentru care s-a pornit din oficiu acțiunea civilă în procesul penal, dar acesta a fost suspendat. În caz de reluare a procesului penal, acțiunea introdusă la instanța civilă se suspendă. (4) Persoana vătămată care a pornit acțiunea în fața instanței civile poate să părăsească această instanță și să se adreseze organului de urmărire penală sau instanței de judecată, dacă punerea în mișcare a acțiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanței civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunțat o hotărâre chiar nedefinitivă". Din conținutul textului legal menționat rezultă că partea vătămată care s-a constituit parte civilă în cauza penală, nu poate acționa separat în fața instanței civile, pentru valorificarea acelorași pretenții. Aceasta întrucât opțiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram) și partea nu o poate părăsi, cu excepția situației în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, cum s-a întâmplat în prezenta speță, prin soluția de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluționată a laturii civile. Astfel, partea vătămată este cea care își manifestă voința cu privire la cadrul procesual de realizare a pretențiilor sale, fie sesizând instanța civilă, fie alăturând acțiunea civilă celei penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparații prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de art. 15 din C. proc. pen. de la 1968. Abia la momentul la care urmărirea penală a încetat, prin emiterea ordonanței de clasare din data de 4 iulie 2019, confirmată prin încheierea din data de 18 decembrie 2019, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 de judecătorul de cameră preliminară (mai exact al comunicării acestei ultime încheieri la data de 27 ianuarie 2020) și a rămas nesoluționată latura civilă, recurentul a putut acționa separat de procedura pentru care optase inițial și sesiza, astfel, instanța civilă. Acțiunea civilă s-ar fi soluționat de către instanța penală doar dacă procesul penal ar fi continuat. În consecință, dreptul de a învesti instanța de judecată civilă, pentru validarea jurisdicțională a pretențiilor civile, s-a născut pentru recurent abia la momentul la care acesta a luat cunoștință, prin comunicarea încheierii la data de 27 ianuarie 2020, că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluționată. În ceea ce privește termenul de prescripție, Înalta Curte reține incidența dispozițiilor art. 1394 din C. civ. potrivit cu care "În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă". Însă, contrar susținerilor recurentului, în cauză curge un termen de prescripție de 5 ani, prin raportare la dispozițiile art. 154 alin. (1) pct. d din C. pen. de la 2009, față de faptul că fapta delictuală pe care o susține recurentul a fost cercetată ca fiind infracțiunea de înșelăciune prevăzută și sancționată prin art. 244 alin. (3) din același act normativ. După cum corect a reținut instanța de apel, prevederile art. 1394 din C. civ. stabilesc clar preluarea termenului de prescripție a răspunderii penale dacă este mai lung, însă nu permit crearea unei lex tertia prin instituirea termenului dublu de 10 ani. Prin urmare, nu pot fi validate criticile recurentului referitoare la aplicarea unui termen de prescripție de 10 ani. Față de faptul că termenul de prescripție, de 5 ani, astfel cum este stabilit de legea penală, a început să curgă la data comunicării încheierii din data de 18 decembrie 2019, pronunțată în dosarul penal nr. x/2019 de judecătorul de cameră preliminară, respectiv la data de 27 ianuarie 2020, sunt lipsite de relevanță modificările legislative și statuările Curții Constituționale intervenite pe perioada urmăririi penale, care sunt expuse în cererea de recurs și sunt menționate și în analiza tezei subsidiare de către instanța de apel. În consecință, prin raportare la momentul de la care curge termenul de prescripție, la durata acestuia și la data învestirii instanței civile, Înalta Curte constată că dreptul material la acțiune cu privire la petitele ce vizează răspunderea civilă delictuală nu este prescris. De altfel, prescripția este apreciată ca fiind o sancțiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care își lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziția recurentului care, în procesul penal, se constituise parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal. Raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, anterior reliefate, nu se poate reține că, prin conduita sa, recurentul a stat în pasivitate și nu a urmărit repararea prejudiciului pretins suferit prin faptele imputate intimatului B.. În consecință, instanța de apel a stabilit corect, în cadrul analizei efectuate, că termenul de prescripție de 5 ani este incident în cauză, însă, aplicând eronat dispozițiile legale menționate anterior, a reținut un alt moment de la care curge acesta, astfel că a respins calea de atac cu care fusese învestită, ca nefondată. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ. cu referire la cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de recurentul - reclamant A., cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei la aceeași curte de apel, pentru rejudecarea apelului acestuia, în raport de chestiunile de drept stabilite, cu titlu definitiv, prin prezenta decizie.