Decizia nr. 2023/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1144/2023 a Tribunalului Galați

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galați la data de 13 decembrie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Apostol Andrei, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 Euro, echivalentul în RON, pentru nerespectarea obligației de a asigura dotarea și suficiente echipamente de diagnostic și tratament, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 1349 și urm. C. civ., precum și dispozițiile Legii nr. 95/2006. I.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Galați – secția I civilă Prin sentința civilă nr. 1144 din 10 noiembrie 2023, Tribunalul Galați – secția I civilă a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârât și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată. I.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Galați – secția I civilă Prin decizia civilă nr. 229/A din 6 noiembrie 2024, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1144/10.11.23023 a Tribunalului Galați – secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Apostol Andrei. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 229/A din 6 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, a declarat recurs reclamanta A.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția I civilă la data de 25 ianuarie 2025, fiind repartizat aleatoriu spre soluționare completului de judecată C9, astfel cum rezultă din fișa ECRIS și din procesul-verbal de repartizare aleatorie aflate la dosarul de recurs. Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și pe cale de consecință admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a învederat că în mod eronat instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1349 C. civ., respingând apelul pe motiv că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Totodată, în mod eronat a aplicat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, stabilind că în cauza de față sunt aplicabile dispozițiile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a încălcat, în mod eronat, normele speciale de drept material reprezentate de art. 168 și art. 643 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006, astfel cum erau în vigoare in anul 2013. În ceea ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a reținut că în cauză puterea de lucru judecat se aplică prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2014, dosar ce avea ca obiect anularea deciziei de malpraxis medical, fără a fi solicitate daune. Așadar, în respectivul dosar nu s-a pus în discuție vreo culpă a pârâtului din prezenta cauză. În acest sens, recurenta-reclamantă a făcut referire la decizia nr. 2787 din 12 iunie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a statuat că puterea de lucru judecat cu privire la efectul pozitiv al autorității de lucru judecat este o prezumție care poată fi răsturnată prin administrare de probe. În cauza de față, cu privire la susținerea pârâtului potrivit căreia apelanta a plecat din spital contrar avizului medical, reclamanta a depus la dosar biletul de externare în care nu se menționează faptul că a fost externată la cerere și contrar avizului medical. Mai mult, prima instanță a pus în vedere pârâtului să depună la dosarul cauzei înscrisuri din care să rezulte că apelanta a plecat din spital, însă acesta nu a depus un înscris deoarece nu există înscrisuri în acest sens. Încă o inconsecvență în raționamentul primei instanțe de judecată este și aceea că a reținut că nici în centrele universitare nu se efectuează asemenea investigații suplimentare, cu toate că în cadrul raportului de expertiză se menționează că erau absolut necesare și nu trebuia ca pacienta să fie transferată la o altă unitate spitalicească. Nu este dovedit cu niciun înscris din dosar faptul că reclamanta ar fi părăsit spitalul contrar avizului medical. Acest aspect rezultă numai din raportul de expertiză, susținere care este în contradicție cu biletul de externare, astfel că dacă mențiunile din raport nu pot să fie susținute de probe, instanța va trebui să aibă în vedere biletul de externare. În acest sens este și jurisprudența Înaltei Curți, recurenta-reclamantă făcând referire la decizia nr. 2601/2014 a secției de contencios administrativ și fiscal. Referitor la motivul de recurs ce vizează faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că aceste condiții nu sunt îndeplinite și nu a aplicat normele de drept material special, respectiv art. 643 alin. (2) lit. a) și art. 168 din Legea nr. 95/2006, în vigoare la nivelul anului 2013. Recurenta-reclamantă a susținut că a menționat instanței de apel faptul că pârâtul nu a asigurat dotarea și suficiente echipamente de diagnostic și tratament, a stabilit cu întârziere diagnosticul reclamantei, acela de șoc hemoperitoneu, sarcină extrauterină stânga ruptă, anemie posthemoragică, iar în baza echipamentelor pe care spitalul le deținea în acel moment medicul a pus alt diagnostic și anume uter fibromatos, avort luna a doua, diagnostic pus în baza unei imagini ecografice endouterine. Cum în acel moment nu a existat o suspiciune clinică sau ecografică de sarcină extrauterină și tabloul clinic pleda pentru avort în evoluție nu exista obligația prin protocol ca medicul să trimită cazul la un centru de nivel III pentru a se efectua dozări seriale de beta HCG și examen extemporaneu din produsul de chiuretaj. Din cadrul acestor aspecte rezultă faptul că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura dotarea cu suficiente echipamente de diagnostic și tratament, medicul nu a putut să pună un diagnostic corect reclamantei, iar din cauza acestui fapt viața reclamantei a fost pusă în pericol, aceasta ajungând în comă la spital și din pricina faptului că diagnosticul corect a fost pus cu întârziere. Pentru a îi fi salvată viața reclamantei, medicul a trebuit să îi efectueze salpingectomie stânga, astfel că neputându-se pune diagnosticul corect în data de 20 iunie 2013, starea de sănătate a reclamantei în data de 28 iunie 2013 a fost extrem de gravă, fiindu-i pus diagnosticul de hemiperitoneu, șoc hemoragic, sarcină extrauterină stânga ruptă, anemie post hemoragică, fiind așadar necesară efectuarea salpingectomiei stângi fapt ce a dus la imposibilitatea reclamantei ce pe viitor să mai rămână însărcinată. Așa cum însăși instanța de apel a reținut în decizia atacată, faptul că în dosarul nr. x/2014 s-a stabilit că medicul curant nu a avut vreo culpă în tot acest proces și acesta a fost exonerat de orice răspundere datorită forței majore și anume medicul avea la dispoziție dotările necesare pentru un diagnostic corect, deoarece în spital, la acel moment, nu se puteau efectua dozări seriale de beta HCG și examen extemporaneu din produsul de chiuretaj, iar aceste investigații suplimentare erau necesare pentru stabilirea unui diagnostic corect. În cadrul raportului de expertiză s-a stabilit faptul că aceste investigații suplimentare trebuiau efectuate pentru ca diagnosticul corect să fi putut fi stabilit. Totodată, prin același raport se stabilește faptul că nu exista obligația medicului de a transfera pacienta la o unitate spitalicească de rang superior, astfel că, în această situație, din punctul de vedere al instanțelor de judecată, nimeni nu are vreo culpă. Deși s-a stabilit că medicul nu are culpă pentru că nu avea dotările necesare în spital pentru diagnosticul corect, investigațiile suplimentare trebuiau efectuate pentru stabilirea diagnosticului corect, pacienta nu trebuia transferată către o altă unitate spitalicească, iar în această situație, din cele reținute de instanțele de judecată, singura în culpă este pacienta pentru că a avut o sarcină extrauterină și a mers la spital. Așadar, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de recurs trebuie să constate că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale ale intimatului-pârât, iar fapta ilicită constă în aceea că acesta nu și-a îndeplinit obligația de a asigura dotarea necesară cu aparate pentru a se efectua dozări seriale de beta HCG și pentru a se efectua examen extemporaneu din produsul de chiuretaj. Art. 643 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006 prevede că "(2) Personalul medical nu este răspunzător pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiunii: a) când acestea se datorează condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament de diagnostic și tratament, infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse, complicațiilor și riscurilor în general acceptate ale metodelor de investigație și tratament, viciilor ascunse ale materialelor sanitare, echipamentelor și dispozitivelor medicale, substanțelor medicale și sanitare folosite". Art. 168 din Legea nr. 95/2006 prevede în mod direct obligațiile spitalelor de a asigura dotările necesare cu aparate, această obligație fiind una de rezultat, și nu de mijloace. Recurenta-reclamantă a mai susținut că a solicitat, prin apelul formulat, să se încuviințeze o adresă către Ministerul Sănătății, prin care acesta să comunice ce acreditare avea Spitalul Clinic de Urgență "Sfântul Andrei" Galați în luna iunie 2013, iar în funcție de acreditarea pe care o avea, să comunice care erau dotările necesare pentru secția de obstetrică-ginecologie, în special dotarea pentru efectuarea de dozări seriale de beta HCG și examen extemporaneu din produsul de chiuretaj. Această solicitare a fost încuviințată, însă răspunsul nu a provenit de la Ministerul Sănătății, ci chiar de la intimatul-pârât, iar instanța de apel a respins ca neîntemeiată o nouă solicitare de a se reveni către Minister pentru ca acesta să răspundă solicitării, iar nu spitalul pârât. În cadrul deciziei atacate, instanța de apel a ținut seama, la îndeplinirea sau nu a condițiilor referitoare la răspunderea civilă delictuală, exclusiv de răspunsul pârâtului, din care rezultă că nu avea nevoie de aceste dotări datorită acreditării pe care o avea. I.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele de recurs reprezintă o reluare ad literam a susținerilor din cererea de apel. În ceea ce privește primul motiv de recurs, intimatul-pârât a susținut că recurenta-reclamantă a înțeles să critice aprecierea instanței de fond și a celei de apel prin prisma faptului că i s-a refuzat administrarea de probe care să răstoarne aspectele reținute în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Galați. În acest context, Curtea a reținut faptul că reclamanta a fost parte în litigiul menționat anterior și nu terț, pentru a se putea reține că sentința civilă nr. 4054/2021 a Judecătoriei Galați i se opune doar cu valoarea unui fapt juridic susceptibil de probă contrară. Așadar, în măsura în care reclamanta ar fi fost nemulțumită de aspectele reținute prin hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Galați, avea posibilitatea formulării unei căi de atac. În consecință, corect au reținut atât instanța de fond, cât și cea de apel efectul puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 4054/2021 a Judecătoriei Galați, ceea ce împiedică infirmarea constatărilor din cadrul litigiului respectiv. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, intimatul-pârât a susținut că instanța de apel a reținut că fapta ilicită invocată constă în neasigurarea dotărilor necesare pentru dozarea serială a beta HCG și pentru efectuarea examenului extemporaneu din produsul de chiuretaj. Totodată, intimatul-pârât a învederat că nu avea obligația legală, în anul 2013, de a deține astfel de dotări, iar investigațiile respective nu erau, în concret, posibile. Dozarea serială a beta HCG presupune măsurători repetate la intervale de 48-72 de ore, neputând fi realizată imediat după chiuretaj, cu atât mai mult cu cât pacienta a părăsit spitalul la 1-2 ore după intervenție. În plus, o singură valoare beta HCG nu este relevantă pentru stabilirea evoluției unei sarcini. De asemenea, analiza extemporanee nu putea fi efectuată, deoarece în urma chiuretajului au rezultat doar cheaguri de sânge și resturi ovulare, fără fragmente de țesut adecvate examinării histopatologice. Prioritatea medicală a fost oprirea sângerării, iar nu prelevarea de țesut pentru analiză, în contextul urgenței și al riscului pentru viața pacientei. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât prin întâmpinare, se constată că, în cauză, nu poate fi reținută nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității căii de atac intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, împrejurare care nu se verifică în speța de față. Astfel, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât ea nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, așadar omisso medio. În cauză însă, din cuprinsul cererii de recurs, se decelează critici de nelegalitate, cum ar fi cele privind administrarea defectuoasă din punct de vedere al legalității a probei referitoare la adresa ce se solicitase a fi emisă Ministerului Sănătății și fundamentarea hotărârii pe un răspuns provenit de la partea adversă, iar nu de la autoritatea competentă, acestea putând fi circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În acest context, având în vedere că parte din susținerile recurentei-reclamante se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât și va proceda la analiza pe fond a căii de atac. În ceea ce privește prezentul recurs, Înalta Curte reține că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Se impune sublinierea, cu prioritate, a împrejurării că recursul este deschis exclusiv controlului judiciar sub aspectul legalității deciziei instanței de apel, împrejurare ce rezultă din caracterul extraordinar al căii de atac și din enumerarea expresă și limitativă a cazurilor de casare în cuprinsul art. 488 C. proc. civ. De aceea, nu pot face obiectul verificărilor la instanța de recurs susținerile recurentei-reclamante prin care se tinde la reevaluarea probatoriului administrat și a faptelor astfel cum au fost reținute de instanța de apel. Este cazul liniei de argumentație cuprinse în cererea de recurs prin care se susține că instanța a apreciat greșit probele privind pretinsa părăsire a spitalului contrar avizului medical și că trebuia să acorde prevalență biletului de externare, invocarea existenței unor inconsecvențe în raționamentul instanței de fond referitoare la efectuarea investigațiilor în centrele universitare, afirmația că nu este dovedit cu înscrisuri faptul că reclamanta ar fi părăsit spitalul contrar avizului medical, susținerea că instanța a apreciat greșit situația de fapt, argumentele referitoare la stabilirea cu întârziere a diagnosticului și la consecințele medicale (comă, șoc hemoragic, salpingectomie, afectarea fertilității), ca elemente de fapt și de probatoriu, critica potrivit căreia instanța ar fi ajuns astfel, în mod ilogic, la concluzia că nimeni nu este în culpă. Toate acestea reprezintă aspecte de netemeinicie care exced controlului instanței de recurs, deoarece recurenta-reclamantă se limitează a expune exclusiv aspecte de fapt, fără a formula critici de nelegalitate, urmărind în realitate reaprecierea probelor (bilet de externare, raport de expertiză, înscrisuri medicale), ceea ce excedează cadrului procesual al recursului, în care controlul judiciar se limitează la verificarea legalității hotărârii atacate din perspectiva motivelor de recurs prevăzute în mod expres și limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Așadar, este formal invocată încălcarea dispozițiilor art. 1349 C. civ., art. 168 și art. 643 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 95/2006, nefiind concretizat modul alegat incorect de aplicare a lor. Similar, nici contestarea efectului pozitiv al hotărârii pronunțate în litigiul de malpraxis (decizia nr. 2787/12.06.2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014) nu poate constitui o veritabilă critică de recurs în accepțiunea art. 488 C. proc. civ., pentru că nu se relevă în concret argumente cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. În acest sens, partea recurentă-reclamantă se limitează la a menționa doar că instanța de apel ar fi aplicat eronat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, reținând că în cauză puterea de lucru judecat se aplică prin hotărârea pronunțată în dosarul de malpraxis medical. Astfel, deși a contestat aplicarea puterii de lucru judecat de către instanța de apel, instanță ce a arătat că fiind parte (și nu terț) în procesul anterior, recurentei îi sunt obligatorii statuările din hotărârea judecătorească anterioră, recurenta prezentă nu a înțeles să critice această statuare concretă a curții de apel, statuare cu valoare de premisă a raționamentului juridic al instanței de apel. Însă, o chestiune care poate fi circumscrisă cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se regăsește în cererea de recurs atunci când recurenta-reclamantă reproșează instanței de apel administrarea defectuoasă a probei referitoare la adresa ce se solicitase a fi emisă Ministerului Sănătății și fundamentarea hotărârii judecătorești pe un răspuns provenit de la partea adversă, iar nu de la autoritatea competentă. În susținerea acestor critici, recurenta-reclamantă a învederat că, prin apelul formulat, a solicitat să se încuviințeze o adresă către Ministerul Sănătății, prin care acesta să comunice ce acreditare avea Spitalul Clinic de Urgență "Sfântul Andrei" Galați în luna iunie 2013, iar în funcție de acreditarea pe care o avea, să comunice care erau dotările necesare pentru secția de obstetrică-ginecologie, în special dotarea pentru efectuarea de dozări seriale de beta HCG și examen extemporaneu din produsul de chiuretaj. Solicitarea de a obține un răspuns de la Ministerul Sănătății a fost încuviințată, însă răspunsul a fost transmis de pârât, nu de Minister. Cererea de revenire cu adresă către Minister a fost respinsă, iar instanța de apel și-a întemeiat soluția privind inexistența răspunderii civile delictuale exclusiv pe răspunsul pârâtului, potrivit căruia, în raport de acreditare, nu era necesară deținerea dotărilor invocate. De principiu, Înalta Curte reține că, în exercitarea atributului suveran de a stabili faptele, instanțele de fond au și dispoziția deplină cu privire la probele necesar a fi administrate în acest scop. De aceea, măsura de respingere a administrării unei probe solicitate de parte, însoțită de argumentarea corespunzătoare cu referire la admisibilitatea, pertinența sau utilitatea acelei probe, nu conduce în toate cazurile la casarea hotărârii. Din această perspectivă, se impune prezentarea cronologică a momentelor procesuale relevante referitoare la solicitarea și administrarea probei respective. Astfel, la termenul din 11 septembrie 2024, instanța de apel a încuviințat cererea de emitere a unei adrese la Ministerul Sănătății pentru a se răspunde solicitărilor apelantei-reclamante, respectiv să precizeze ce acreditare avea Spitalul Clinic de Urgență Sfântul Andrei din Galați în luna iunie 2013, iar în funcție de acreditarea avută la acel moment, să precizeze care erau dotările necesare pentru secția de obstretică-ginecologie, în special dotarea pentru efectuarea de dozări seriale de beta HCG și examen extemporaneu din produsul de chiuretaj. Ulterior respectivului termen de judecată, instanța de apel a emis adresa cu solicitările respective către Ministerul Sănătății . Din actele aflate la dosar, se observă că Ministerul Sănătății a solicitat informațiile respective Direcției de Sănătate Publică Galați care, la rândul său, le-a solicitat Spitalului Clinic Județean de Urgență "Sf. Apostol Andrei" Galați, parte pârâtă în cauza de față . La termenul din 9 octombrie 2024, apelanta-pârâtă a solicitat instanței să se revină cu adresă la Ministerul Sănătății, ca în precedent, întrucât răspunsul nu a fost dat de această instituție, ci de însuși intimatul-pârât, parte procesuală pârâtă în cauză. Instanța de apel a apreciat că nu se mai impune revenirea cu adresă către Ministerul Sănătății, întrucât această instituție așa a înțeles să răspundă solicitărilor instanței (respectiv să înainteze instanței răspunsul primit de la Spitalul Clinic Județean de Urgență "Sf. Apostol Andrei" Galați), având totodată în vedere și precizarea făcută la respectivul termen de judecată, potrivit căreia Spitalul Județean a fost acreditat în 29 septembrie 2016. Soluționând apelul reclamantei, instanța devolutivă a fondului a procedat la evaluarea faptelor prin analizarea probelor administrate, conchizând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina intimatului-pârât, din perspectiva neîndeplinirii cerinței legate de săvârșirea faptei ilicite reprezentate de nerespectarea de către unitatea spitalicească a obligației de a asigura dotarea necesară efectuării investigațiilor constând în dozarea în dinamica a BETA HCG și examenul extemporaneu din produsul de chiuretaj. În argumentarea sa, instanța de apel a înlăturat motivele invocate de reclamantă în sensul existenței unei fapte ilicite a pârtului, reținând însă că "Potrivit adresei nr. x/16.04.2024 emisă de intimatul-pârât, coroborată cu datele înscrise pe site-ul Ministerului Sănătății, Spitalul Clinic de Urgență Sf. Apostol Andrei Galați este clasificat în categoria II, iar dotarea minimă pentru secția de obstetrică ginecologie este cea enunțată în adresa menționată, enumerare care nu cuprinde dispozitive care să permită dozarea în dinamica a BETA HCG și examenul extemporaneu din produsul de chiuretaj" . Or, procedând astfel, respectiv conform celor anterior expuse, instanța de apel nu a lămurit aspectul referitor la existența sau inexistența obligației referitoare la dotările necesare pentru secția de obstetrică-ginecologie, în special dotarea pentru efectuarea de dozări seriale de beta HCG și examen extemporaneu din produsul de chiuretaj, întrucât nu a administrat probe de la instituțiile abilitate sub acest aspect, iar tranșarea acestor elemente era importantă sub aspectul stabilirii elementelor răspunderii civile delictuale invocate în cauză. Prin respingerea probei în discuție (revenire cu adresă la Ministerul Sănătății), concomitent cu constatarea de către instanța de apel a faptului că reclamanta nu a făcut dovada săvârșirii de către pârât a unei fapte ilicite, în sensul identificării obligației legale cu privire la dotarea spitalului cu anumite echipamente, acesta fiind un spital care asigură acordarea asistenței medicale de urgență și nu un spital monospecialitate obstetrică-ginecologie, instanța de apel a săvârșit o încălcare a regulii procesului civil care afirmă dreptul părții la apărare, ce include și dreptul său de a-și proba pretențiile. Desigur că, așa cum s-a arătat, instanța de apel este suverană în aprecierea pertinenței și utilității probelor cerute în cauza aflată pe rolul său, dar în situația de față, instanța a respins o probă cerută cu respectarea condițiilor procedurale apreciind că Ministerul Sănătații a dat curs solicitării instanței în modalitatea apreciată ca fiind corespunzătoare, ținând totodată seama de o informație venită din partea intimatului-pârât (în sensul că a fost acreditat în 29.09.2016) și a înlăturat pretenția aceleiași părți pentru motivul că împrejurările de fapt reclamate nu au fost probate, fără ca, în același timp, să arate alte motive pentru care proba nu era utilă soluționării cauzei (e.g. dacă respectivul mijloc de probă nu era apt, prin el însuși, a proba faptele pretinse). Or, fără a argumenta cu adevărat că proba constând în revenirea cu adresă la Ministerul Sănătății nu era utilă din perspectiva posibilității, aptitudinii sale de a proba împrejurările evocate, respingerea ei (după ce inițial fusese încuviințată, astfel cum s-a ilustrat anterior) și totodată aprecierea ca nedovedită a faptei ilicite îmbracă forma încălcării dreptului reclamantei ca solicitările sale să fie examinate deplin în soluționarea pe fond a cauzei. Raportat la aceste elemente conjugate expuse, Înalta Curte conchide în sensul că instanța de apel nu a realizat așadar, un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, atunci când a respins cererea de revenire cu adresă către minister, în condițiile în care raspunsul efectiv nu provenea de la această autoritate centralizatoare publică, deși încuviințase deja, anterior, proba astfel. Așadar, instanța de apel nu a aplicat pe cale de consecință, în mod corect, criteriile stipulate de art. 255 și urm. C. proc. civ., fiind așadar, întemeiate criticile recurentei reclamante sub aceste aspecte, fiind afectat astfel, dreptul la apărare al părții procesuale reclamante și dreptul acesteia la un proces echitabil. Întrucât proba nelegal respinsă era arondată situației de fapt a cauzei, în segmentul relativ stabilirii existenței sau nu a faptei ilicite și întrucât instanța de apel, în lipsa administrării respectivei probe, a reținut din această perspectivă o situație de fapt prejudiciabilă pentru recurenta reclamantă, vătămarea produsă acestei părți procesuale este evidentă, ea neputând fi înlăturată, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale prezentei căi de atac, configurate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ. și art. 488 C. proc. civ., decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Absența din decizia recurată a cercetării de către instanța de apel a normelor juridice incidente și situației de fapt sub aceste aspecte, respectiv dacă intimatul-pârât era obligat prin lege (potrivit statutului său de spital categoria a II-a) să dețină respectivele dotări, deși partea reclamantă a solicitat probe în acest sens, împiedică verificarea în continuare a legalității soluției de respingere a acțiunii din perspectiva anterior arătată, impunându-se admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și respectiv art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecare, devenind inutilă la acest moment procesual, în raport de această soluție decelată, analiza celorlalte critici regăsite în cererea de recurs. Din perspectiva prevederilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., se impune ca în rejudecare instanța de apel să cerceteze elementele necesare pentru soluționarea cauzei, administrarea probelor necesare în acest sens, respectiv să evalueze cererea de probațiune formulată de reclamantă (revenirea cu adresă la Ministerul Sănătății) cu observarea celor mai sus expuse, și, subsecvent, reevaluarea întregii situații de fapt și situații de drept a cauzei în raport cu toate apărările formulate de reclamantă și cele opuse de pârât, astfel încât judecarea pe fond a cererii de chemare în judecată să se realizeze cu respectarea tuturor garanțiilor de echitate reglementate pentru procedura judiciară și în scopul aflării adevărului, astfel cum prevăd dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.