Decizia nr. 152/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 204/2024 a Tribunalului Arad

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 21.03.2023, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat revocarea contractelor de donație autentificate sub nr. x/14.03.2016 de către SPN "C." și 3753/17.12.2015 de către SPN "C." pentru ingratitudine, cu consecința revenirii la situația anterioară în ce privește imobilele înscrise în CF x Pecica; rezoluțiunea contractului de întreținere nr. x/12.11.2018 de către SPN "C." în baza art. 2263 alin. (2) și (3) C. civ., având ca obiect imobilul situat în Pecica, str. 122, nr. 7, înscris în CF x Pecica, cu top x, de sub A1. Mai mult, a solicitat ca OCPI Arad să facă cuvenitele modificări în CF x Pecica, cu top x, de sub A1, cu cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Tribunalul Arad Prin sentința civilă nr. 204 din 09 octombrie 2024, pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiunea în revocarea donațiilor pentru ingratitudine, invocată de pârât prin întâmpinare. A fost respinsă acțiunea civilă formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect revocare donație și rezoluțiune contract de întreținere, ca neîntemeiată. Reclamanta a fost obligată la plata către pârât a sumei de 4000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia civilă nr. 120 din 14 mai 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 204/09.10.2024 pronunțate de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimatul pârât B.. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea. A dispus rezoluțiunea contractului de întreținere nr. x/12.11.2018 de către SPN "C." încheiat între părți având ca obiect imobilul situat în Pecica, str. 122, nr. 7, înscris în CF x Pecica, cu top x, de sub A1 și a dispus ca OCPI Arad să facă cuvenitele modificări în CF x Pecica, cu top x, de sub A1. A compensat cheltuielile de judecată avansate de părți în primă instanță constând în onorarii avocațiale. Ajutorul public judiciar acordat reclamantei în primă instanță, în sumă de 13.122,85 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă petitului respins, a rămas în sarcina statului. A menținut în rest dispozițiile sentinței apelate. A obligat pe intimatul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 4000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat. A respins cererea intimatului pârât cu obiect cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 120 din 14 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul B.. 4.1. Recursul declarat de reclamanta A. Prin calea de atac exercitată, recurenta-reclamantă, fără a proceda la încadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicită admiterea recursului propriu și, în rejudecare, admiterea petitului având ca obiect revocarea contractelor de donație și obligarea OCPI Arad să facă cuvenitele modificări în cărțile funciare nr. x Pecica top x de sub A1. În esență, susține că instanța de apel nu a ținut cont de probațiunea efectuată de prima instanță, cu privire la depozițiile testimoniale ale martorilor audiați în cauză, care au confirmat lipsa de respect a pârâtului și starea de temere la care aceasta a fost supusă. Consideră recurenta că atitudinea intimatului trebuia avută în vedere în mod global, iar nu în raport cu fiecare contract încheiat între părți. Susține că nu este onest, corect și legal ca intimatul să aibă în continuare beneficiul proprietății terenurilor donate, cu toate că s-a produs rezoluțiunea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/12.11.2018 de C.. 4.2. Recursul declarat de pârâtul B. În motivarea căii de atac formulate, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 204/09.10.2024 a Tribunalului Arad. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul critică hotărârea instanței de apel, susținând că este contradictorie și cuprinde motive străine de natura pricinii. Astfel, arată că, în contextul în care instanța de apel a admis în parte cererea reclamantei, dispunând doar rezoluțiunea contractului de întreținere nr. x/12.11.2018 încheiat între părți, și care privea doar imobilul situat în Pecica, str. 122, nr. 7, înscris în CF x Pecica cu nr. top x de sub A1, soluția din dispozitiv, în sensul modificării și a celorlalte cărți funciare apare ca fiind contradictorie și nejustificată. Totodată, din perspectiva pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., susține recurentul că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează contractul de întreținere. Arată că în ceea ce privește condiția caracterului personal al contractului de întreținere, aceasta a fost respectată, intimata cunoscându-l pe acesta și familia sa de aproximativ 20 ani. Instanța de apel în mod greșit a concluzionat că, raportat la probatoriul administrat, sunt incidente dispozițiile art. 2257 C. civ., justificat de faptul că nu și-ar fi îndeplinit obligațiile privind furnizarea directă a bunurilor și serviciilor necesare traiului întreținutei. Or, însăși intimata a recunoscut că aceasta nu a dus lipsă de hrană sau medicamente. În mod nelegal a făcut instanța de apel trimitere și la dispozițiile art. 2262 C. civ., în condițiile în care suma de 1500 RON pe care a primit-o lunar intimata se adaugă la prestațiile efectuate în natură. Prin urmare, concluzia potrivit căreia acesta ar fi înțeles să își îndeplinească obligația de întreținere aproape exclusiv prin plata unei sume de bani este una eronată. În fapt, această metodă de îndeplinire a obligațiilor a fost consecința refuzului intimatei de a-i mai permite îndeplinirea sarcinilor contractuale, începând cu luna martie a anului 2022, când a fost forțat să părăsească domiciliul acesteia. Or, cum rezoluțiunea contractului de întreținere nu se poate dispune în lipsa culpei debitorului întreținerii, în mod nelegal instanța de apel a dispus o atare măsură.

Apărările formulate în cauză În data de 04 septembrie 2025, reclamanta A. a depus întâmpinare la recursul pârâtului solicitând respingerea acestuia, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la 22 septembrie 2025, care nu a formulat răspuns la aceasta. La rândul său, în data de 24 septembrie 2025, pârâtul B. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei, solicitând anularea acestuia, față de neîncadrarea criticilor în motivele de casare invocate iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 07 și 20 octombrie 2025, care a formulat răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea excepției nulității recursului și apărărilor invocate de pârât.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 05 octombrie 2022, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 04 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căilor de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare asupra recursurilor. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nul, în timp ce recursul declarat de pârâtul B. este parțial fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. II.1. Recursul declarat de reclamanta A. Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. În conformitate cu prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. De asemenea, potrivit art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute la pct. 1-8 din acest text legal. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual aplicabile, astfel că părțile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ. iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, verificând cererea de recurs, Înalta Curte constată că reclamanta nu a procedat la încadrarea criticilor în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. și, mai mult, nici nu a dezvoltat argumente de nelegalitate prin care să se demonstreze că decizia recurată este nelegală. Dimpotrivă, argumentele invocate în memoriul de recurs privesc exclusiv temeinicia deciziei civile recurate, iar nu nelegalitatea acesteia, din moment ce recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit probatoriul administrat în cauză, solicitând să se constate, în legătură cu cererea de revocare a contractelor de donație pentru ingratitudine, că aceasta se impune ca urmare a celor învederate de martorii audiați în cauză, care au confirmat susținerile sale în sensul existentei unei lipse de respect din partea pârâtului, precum și a stării de temere resimțite ca urmare a faptelor pârâtului. Or, în ceea ce privește susținerea potrivit căreia nu este corect ca intimatul să aibă în continuare beneficiul proprietății terenurilor donate, din moment ce instanța a constatat atitudinea ingrată a pârâtului față de aceasta atunci când a dispus rezoluțiunea contractului de întreținere încheiat între părți, distinct de faptul că reprezintă o critică de netemeinicie, care nu poate fi supusă controlului în calea extraordinară de atac a recursului, curtea de apel a răspuns deja acestei apărări, apreciind că deși s-a acordat părții posibilitatea de a complini probatoriul în apel, reclamanta nu a reușit, în mod concludent, prin niciun mijloc de probă, să facă dovada atitudinii violente sau lipsite de respect a pârâtului. Așadar, instanța de apel a reținut că acuzația de ingratitudine nu se prezumă, ci se impune a fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar în cauză această dovadă nu a fost realizată. În ceea ce privește susținerea din recurs în sensul necesității analizării atitudinii pârâtului în mod global, iar nu distinct în raport cu fiecare act juridic în parte, nici aceasta poate fi primită în condițiile în care chiar instanța de apel a apreciat că, deși probele administrate de prima instanță sunt comune celor două obiecte ale demersului judiciar, totuși din interpretarea coroborată a acestora nu se confirmă acuzația de ingratitudine. Or, instanța de apel a dispus, într-adevăr, rezoluțiunea contractului de întreținere, însă nu ca urmare a constatării unui comportament inadecvat al pârâtului în raport cu reclamanta, ci ca efect al neexecuării culpabile a obligațiilor contractuale, anume întrucât nu ar fi executat obligația de întreținere în principal în natură, astfel cum o impune natura juridică a acestui tip de contract. Instanța de apel și-a justificat soluția de admitere doar în parte a pretențiilor reclamantei, arătând, în mod expres, la pagina 17, paragraf 2 din decizia atacată că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiției prevăzute de art. 1023 C. civ. pentru revocarea donației, anume nu a reușit să demonstreze săvârșirea de către pârât a unor fapte dintre cele care reprezintă cazuri de ingratitudine în condițiile legii. Așa cum s-a arătat anterior, dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a evidenția nelegalitatea deciziei recurate, condiție care nu este îndeplinită în speță, simplele nemulțumiri, respectiv aprecieri de ordin subiectiv cu privire la soluția pronunțată în cauză nereprezentând veritabile critici de nelegalitate. Ca atare, cum criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului reclamantei. Dată fiind prioritatea soluționării excepției nulității recursului, precum și efectele pe care aceasta le produce, celelalte aspecte subsumate prezentei căi de atac nu mai pot fi analizate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare de intimatul-pârât, și va anula recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 120 din 14 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – secția I civilă. Cât privește solicitarea recurentei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, aceasta urmează a fi respinsă, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., dată fiind soluția de anulare a recursului propriu și de admitere, după cum se va arăta în continuare, a recursului declarat de pârât. II.2. Recursul declarat de pârâtul B. Recursul pârâtului se îndreaptă împotriva soluției date de instanța de apel petitelor 2 și 3 ale cererii de chemare în judecată, prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de întreținere nr. x/12.11.2018 de către SPN "C.", precum și modificarea cărților funciare nr. x Pecica. Astfel, primul motiv de recurs, formulat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privește soluția din dispozitivul hotărârii recurate, prin care s-a dispus admiterea cererii în rezoluțiunea contractului de întreținere nr. x/12.11.2018, soluție considerată de recurentul-pârât ca fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 2257 și art. 2262 din C. civ. Susține recurentul că, în mod nelegal, a apreciat instanța de apel că prestarea întreținerii prin echivalent bănesc nu reprezintă o formă validă de îndeplinire a obligației contractuale, în situația în care chiar atitudinea reclamantei este cea care a generat imposibilitatea prestării obligației de întreținere în natură. Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive din cererea de recurs formulată de pârât, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate subsumate de recurent pct. 8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în calea extraordinară de atac a recursului, să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Împrejurarea că recurentul a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege, de a deduce judecății în recurs aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. În acest sens, critica privind trimiterile instanței de apel la art. 2262 alin. (1) C. civ., care stabilesc că în toate cazurile în care întreținerea a fost înlocuită potrivit prevederilor art. 2261 (când prestarea în natură a întreținerii nu mai poate continua, din motive obiective, a fi realizată în natură) devin aplicabile dispozițiile care reglementează contractul de rentă viageră, se observă că a fost invocată de către recurent din perspectiva aprecierii asupra probatoriului administrat de instanța de apel, susținând că plata lunară a sumei de 1500 RON a fost achitată reclamantei pe lângă prestația în natură, în timpul conviețuirii împreună a părților și, în mod exclusiv, doar după ce a intervenit plecarea sa forțată din imobil, suma de bani fiind acceptată de reclamantă, ceea ce nu denotă, în opinia sa, o executare sporadică a obligației de întreținere. În egală măsură, prin susținerea criticii privind aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2257 alin. (1) C. civ., când a reținut că din probatoriul administrat a rezultat concluzia că acesta nu și-a îndeplinit obligațiile privind furnizarea directă a bunurilor și serviciilor necesare traiului întreținutei, recurentul tinde practic la o reapreciere a probatoriului. Asemenea considerații nu reflectă o situație dintre cele reglementate de motivul de casare invocat, ci relevă, în realitate, o solicitare de reanalizare a probatoriului administrat în cauză, ceea ce excedează verificărilor instanței de recurs, ce sunt limitate la a verifica legalitatea hotărârii, prin raportare la cadrul factual care a fost constatat deja, deoarece modul în care instanța devolutivă de control judiciar a interpretat probele administrate și a stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt, nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ. Analizând în continuare cererea de recurs, se observă că printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, anume art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul invocă încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 2263 alin. (3) C. civ. referitoare la intervenirea rezoluțiunii în situația în care există o neexecutare fără justificare a obligației de întreținere. Susține recurentul că, după plecarea sa din imobil, a continuat să-și îndeplinească obligația de întreținere prin echivalent, datorită refuzului categoric al reclamantei de a primi întreținerea în natură, astfel că nu se află în culpă în raport cu această modalitate de executare a obligației. Or, instanța de apel nu ar fi analizat condiția culpei la momentul la care a dispus sancțiunea rezoluțiunii contractului. Critica este nefondată. În raport cu alegația recurentului potrivit căreia conduita reclamantei ar fi condus la schimbarea modalității de executare a obligației de întreținere, prin plata unei sume de bani, Înalta Curte consideră că se impun a fi făcute câteva sublinieri cu privire la caracterele juridice ale contractului de întreținere. Astfel, întreținerea este un contract sinalagmatic guvernat de principiul reciprocității și interdependenței obligațiilor asumate de părți, cu precădere de principiul forței obligatorii, creditorul fiind singurul în măsură să opteze între rezoluțiunea contractului în temeiul art. 2263 alin. (3) C. civ. (în acest fiind și pactul comisoriu inserat în paragraful 5 din contract) și executarea acestuia fie în natură, potrivit regulilor stabilite de art. 1516 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, fie prin echivalent. Prin contractul de întreținere autentificat sub nr. x/12.11.2018, la paragraful 4, părțile au convenit ca în schimbul nudei proprietăți a imobilului înscris în cartea funciară nr. x a loc. Pecica, dobânditorul este obligat să o întrețină pe reclamanta A. și să o îngrijească, cu: hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, menaj, îngrijire și cheltuieli necesare în caz de boală, precum și cu toate cele necesare traiului, până la încetarea sa din viață, când urmează să o înmormânteze potrivit obiceiului locului. În conformitate cu dispozițiile art. 2261 alin. (1) C. civ., dacă prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din motive obiective, instanța judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părți, întreținerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare. Totodată, alin. (2) al aceluiași text legal prevede că atunci când prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părți, instanța va majora sau, după caz, va diminua cuantumul sumei de bani care înlocuiește prestația de întreținere. Reiese, astfel, că, față de aceste reguli ce guvernează efectele convenției civile, statuarea instanței de apel în sensul că posibilitatea înlocuirii întreținerii în natură, într-o obligație de plată a unei sume de bani (rentă) este atributul exclusiv al instanței judecătorești, tot aceasta fiind cea care decide în legătură cu cuantumul sumei de bani cu care urmează să fie înlocuită prestația de întreținere. Drept urmare, în condițiile în care, prin contractul încheiat între părți s-a agreat ca întreținerea să fie prestată în natură (hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte, menaj, îngrijire), și completată, la nevoie, prin plata unor sume de bani (cheltuieli medicale, etc.), prestarea întreținerii preponderent prin echivalent bănesc, fără a se solicita în fața instanței de judecată constatarea imposibilității de prestare a întreținerii în natură, din culpa întreținutei, îndreptățea reclamanta la solicitarea rezoluțiunii contractului în discuție. Contrar susținerilor recurentului, debitorul întreținerii nu putea opta, în mod discreționar, să își execute obligațiile contractuale în principal prin echivalent, în raport cu prevalența executării în natură a întreținerii. Așadar, instanța de apel a constatat, în mod corect, că pârâtul a recurs la această modalitate de prestare a întreținerii fără autorizarea instanței, ceea ce conturează culpa sa în neexecutarea contractului de întreținere. Mai mult, instanța de apel a analizat condiția culpei în raport cu modalitatea de executare a obligației, răspunzând argumentelor pârâtului, prin care pretindea că reclamanta l-a pus în imposibilitatea îndeplinirii obligației de întreținere în natură, atunci când a fost obligat să părăsească locuința acesteia. În acest sens, la pagina 19 din decizia atacată, instanța de apel a conchis în sensul că pârâtul nu a recurs la acest mod de plată ca urmare a refuzului reclamantei de a primi întreținerea, ci, astfel cum a reieșit din probatoriul administrat în cauză, și a cărui reevaluare nu poate fi realizată în calea de atac a recursului, aceasta a fost modalitatea în care, în mod constant, a înțeles să își aducă la îndeplinire obligația. Totodată, a apreciat instanța de apel că, în ceea ce privește perioada ulterioară părăsirii domiciliului reclamantei, având în vedere că aceasta s-a realizat subsecvent introducerii demersului judiciar de față, adică după ce reclamanta deja formulase cererea în rezoluțiunea contractului de întreținere, eventualul refuz al întreținutului de a primi întreținerea nu mai prezintă semnificație în conturarea culpei acestuia din urmă pentru neexecutare. Pe cale de consecință, în privința cererii în constatarea rezoluțiunii contractului de întreținere autentificat sub nr. x/12.11.2018 de C., prin raportare la criticile invocate de recurentul-pârât prin motivele de recurs, soluția de admitere a acestui petit, este corectă și legală, urmând a fi menținută. Pe de altă parte, însă, Înalta Curte găsește ca fiind fondat motivul de recurs vizând soluționarea greșită a petitului 3 al acțiunii, prin care s-a pretins modificarea cărților funciare nr. x Pecica. Recurentul critică soluția pronunțată de instanța de apel, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arătând că, pe de-o parte, hotărârea instanței de apel, de obligare a OCPI Arad să facă cuvenitele modificări în CF x Pecica, cu top x, de sub A1 este nemotivată iar, pe de altă parte, este contradictorie, în condițiile în care doar una dintre respectivele cărți funciare vizează imobilul ce a făcut obiectul contractului de întreținere nr. x/12.11.2018, singurul act juridic în privința căruia aceeași instanță a dispus rezoluțiunea. Criticile sunt fondate. Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești trebuie să fie clară și precisă, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările părților și să conducă, în mod logic și convingător, la soluția cuprinsă în dispozitiv. Obligația de motivare a hotărârii judecătorești este edictată în scopul bunei administrări a justiției și întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a da instanțelor ierarhic superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (de exemplu, hotărârea Perez împotriva Franței, paragraful 80; hotărârea Albina împotriva României, paragraful 30). Ca atare, obligația de motivare a hotărârii judecătorești trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica soluția pronunțată, ceea ce nu înseamnă a oferi un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci doar la argumente principale, care, prin conținutul lor, sunt susceptibile să influențeze soluția. Calitatea unei hotărâri judecătorești depinde, în principal, de calitatea motivării sale, astfel că aceasta trebuie să reflecte respectarea de către instanță a drepturilor enunțate în art. 6 din Convenție, în special dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil. Privite lucrurile din această perspectivă, motivarea hotărârii judecătorești trebuie să răspundă pretențiilor și apărărilor părților, o atare garanție fiind esențială, deoarece permite justițiabilului să se asigure că susținerile i-au fost examinate, în mod concret, de către instanța de judecată. În acord cu susținerile recurentului-pârât, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a respectat, întru-totul, aceste exigențe legale și convenționale, ceea ce atrage incidența în cauză a motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Pe de-o parte, lecturând considerentele hotărârii atacate, se constată că cererea în rectificarea cărților funciare a fost admisă de instanță, fără ca aceasta să expună, în prealabil, raționamentul pentru care o atare soluție se impune în cauză. Or, chiar dacă cererea în rectificarea cărților funciare a fost formulată de reclamantă în mod concomitent cu acțiunea de fond, având ca obiect anularea contractelor de donație autentificate sub nr. x/14.03.2016 și nr. y/17.12.2015 de către C., precum și a contractului de întreținere nr. x/12.11.2018, era necesar ca aceasta să își găsească dezlegarea atât în dispozitivul, cât și în considerentele hotărârii, nereprezentând o consecință automată a soluției de anulare a unui act juridic. Prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară. Așadar, pentru a se putea dispune rectificarea cărților funciare, se impunea ca instanța de apel să procedeze efectiv la verificarea existenței/inexistența unei neconformități a evidențelor funciare cu noua realitate juridică a imobilului, survenită ca urmare a intervenirii rezoluțiunii contractului de întreținere nr. x/12.11.2018. Astfel, decizia din apel referitoare la dispoziția de rectificare a cărților funciare nu este motivată, neexistând o analiză particulară a acestei cereri, raportată la datele speței, fiind, totodată, și contradictorie, în raport cu soluția de respingere a cererii în anularea contractelor de donație autentificate sub nr. x/14.03.2016 și nr. y/17.12.2015. În acest sens, se constată că, de o manieră contradictorie, decizia din apel cuprinde, pe de-o parte, o dispoziție de admitere a petitului 2 al cererii de chemare în judecată, dispunându-se rezoluțiunea contractului de întreținere nr. x/12.11.2018, având ca obiect imobilul casă de locuit și construcții anexă, împreună cu terenul aferent în suprafață de 1180 mp, situat în Pecica, str. 122, nr. 7, înscris în CF x Pecica, având top x; o dispoziție de menținere a soluției primei instanțe a fondului asupra petitului 1 al acțiunii, anume de respingere a cererii în constatarea nulității absolute a contractelor de donație autentificate sub nr. x/14.03.2016 și nr. y/17.12.2015, și care privesc imobilele terenuri arabile extravilane înscrise în CF x Pecica; precum și o dispoziție de obligare a OCPI Arad "să facă cuvenitele modificări" în toate cărțile funciare, atât cele care privesc imobilul ce face obiectul contractului de întreținere, cât și cele ce privesc imobilele ce au făcut obiectul contractelor de donație. Or, atâta vreme cât, în legătură cu imobilele terenuri arabile din extravilanul loc. Pecica nu s-a dispus schimbarea situației juridice, este evident că nici cărțile funciare aferente respectivelor imobile nu puteau fi rectificate, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă sau irevocabilă prin care să se fi schimbat situația juridică a acestora, astfel cum se prevede la art. 33 alin. (1) din Legea cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996. Așadar, instanța de apel nu a observat că doar cartea funciară nr. x privea imobilul casă de locuit și construcții anexă, împreună cu terenul aferent în suprafață de 1180 mp situat în loc. Pecica, ce a făcut obiectul contractului de întreținere nr. x/12.11.2018 a cărui rezoluțiune s-a dispus, context în care dispoziția de modificare inclusiv a cărților funciare nr. x Pecica, apare ca fiind contradictorie în raport cu soluțiile pronunțate pe celelalte două petite ale cererii introductive de instanță. O astfel de soluție, care nu a fost nici susținută prin considerentele hotărârii, nu este aptă să justifice caracterul legal al celei din urmă dispoziții ale instanței de apel. Ca atare, potrivit celor arătate anterior, decizia din apel este afectată, parțial, de viciul nemotivării, dispoziția de obligare a OCPI Arad la modificarea cărților funciare fiind nesusținută de considerente punctuale în legătură cu pretenția dedusă judecății prin petitul 3 al cererii de chemare în judecată. Deopotrivă, decizia de obligare a OCPI Arad la modificarea cărților funciare este și contradictorie în raport cu soluțiile pronunțate pe petitele 1 și 2 ale cererii introductive de instanță, astfel cum s-a arătat anterior. Toate aceste aspecte atrag nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., drept pentru care hotărârea atacată va fi casată în parte, iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății se va ține seama de cele anterior expuse, în sensul înlăturării dispozițiilor contradictorii și expunerii raționamentului instanței de apel care a condus la adoptarea soluției de admitere a petitului 3 al cererii de chemare în judecată. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu nerespectarea prevederilor legale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va admite recursul declarat de pârâtul B., va casa, în parte, decizia recurată, cu privire la soluția asupra cererii în rectificarea cărților funciare și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.