2ra-951/25 — Încasarea pensiei de întretinere

La 10 iulie 2023, Pelivan Iana a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Burca Oleg, solicitând încasarea pensiei de întreținere în mărime de 7 500 lei lunar pentru fiecare copil, precum și compensarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a indicat că, la 3 ianuarie 2023, căsătoria dintre aceasta și pârât a fost desfăcută la Serviciul de Stare Civilă Ialoveni.

Din căsătorie au rezultat doi copii minori: xxxxx, născută la xxxxx, și xxxxx, născută la xxxxx.

Reclamanta a susținut că minorii locuiesc împreună cu ea, pârâtul locuind separat și neparticipând la creșterea și îngrijirea acestora.

A arătat că cheltuielile necesare întreținerii copiilor sunt semnificative, iar în lipsa unor venituri stabile, este nevoită să recurgă la împrumuturi și credite pentru a acoperi necesitățile curente ale minorilor.

Totodată, a invocat că pârâtul nu acordă niciun sprijin material din anul 2022, de la momentul separării în fapt a părților, motiv pentru care acesta urmează să contribuie la întreținerea copiilor prin plata unei pensii lunare.

Reclamanta a menționat că, deși nu deține informații oficiale privind locul de muncă al pârâtului, acesta activează peste hotarele țării și realizează venituri care îi permit achitarea pensiei de întreținere solicitate.

A mai indicat că minorii frecventează instituția de educație timpurie – Grădinița-creșă nr. 165, pentru care achită lunar cotizația de 1 200 lei către Asociația de părinți.

De asemenea, a arătat că, în calitate de părinte responsabil, a încheiat un contract de asigurare familială pentru ea și copiii minori, care acoperă riscuri de accident, dizabilitate sau deces.

În aceste circumstanțe, în temeiul art. 54 și art. 63 din Codul familiei, a solicitat încasarea de la pârât a pensiei de întreținere în mărime de 7 500 lei lunar pentru fiecare copil, precum și a cheltuielilor de judecată. 1

În motivarea soluției, instanța de apel a reținut că dezacordul apelantei vizează exclusiv cuantumul pensiei de întreținere stabilite de prima instanță, iar suma de 2 500 lei lunar pentru fiecare copil nu corespunde circumstanțelor reale ale cauzei și necesităților minorilor.

A constatat că instanța de fond nu a ținut cont în mod corespunzător de starea materială și familială a părților, precum și de necesitățile efective ale copiilor, astfel încât soluția adoptată nu respectă cerințele de legalitate și temeinicie prevăzute de art. 239 Cod de procedură civilă.

Instanța de apel a reținut că, în lipsa unor date certe privind veniturile stabile ale pârâtului sau în situația unor venituri fluctuante, cuantumul pensiei de întreținere poate fi stabilit într-o sumă bănească fixă, în temeiul art. 76 din Codul familiei, având în vedere interesul superior al copilului. 2

Totodată, a avut în vedere că ambii părinți au obligația legală de a contribui la întreținerea copiilor minori, iar această obligație trebuie realizată proporțional cu posibilitățile fiecăruia, în raport cu necesitățile copiilor.

Instanța de apel a reținut că minimul de existență pentru copii, potrivit datelor statistice oficiale, constituie un reper relevant pentru determinarea cuantumului pensiei de întreținere, însă acesta nu reflectă integral toate cheltuielile necesare pentru creșterea și dezvoltarea armonioasă a copiilor.

A subliniat că întreținerea copiilor nu se limitează la cheltuieli de bază, ci include și costuri legate de educație, dezvoltare, sănătate și integrare socială, care justifică majorarea cuantumului pensiei de întreținere.

Instanța de apel a reținut că pârâtul dispune de venituri suficiente, probate prin înscrisuri, care îi permit să contribuie într-o măsură mai mare la întreținerea copiilor, iar în lipsa unor obiecții din partea acestuia, majorarea pensiei este justificată.

Prin urmare, apreciind ansamblul circumstanțelor cauzei, instanța de apel a concluzionat că suma de 4 500 lei lunar pentru fiecare copil reprezintă un cuantum echitabil, apt să asigure atât interesul superior al minorilor, cât și un echilibru între obligațiile părinților.

La 23 decembrie 2025, avocatul Vulpe Alexandru în interesele lui Burca Oleg a declarat recurs împotriva deciziei din 9 iulie 2025 a Curții de Apel Centru, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel și menținerea hotărârii primei instanțe.

În motivarea recursului, a invocat că soluția instanței de apel este nelegală și neîntemeiată, fiind rezultatul unei aprecieri arbitrare a probelor și al unei aplicări eronate a normelor de drept material.

A susținut că decizia instanței de apel nu întrunește cerințele de motivare prevăzute de lege, aceasta neconținând o analiză clară și completă a circumstanțelor relevante, fiind lipsită de argumentare corespunzătoare și bazată pe concluzii generale.

Recurentul a invocat că instanța de apel a majorat cuantumul pensiei de întreținere în mod nejustificat, fără a demonstra necesitatea unei asemenea majorări și fără a explica în mod concret de ce suma stabilită de prima instanță ar fi insuficientă.

A mai arătat că instanța de apel nu a analizat în mod corespunzător situația materială a părților, inclusiv veniturile reale ale acestora, și nu a ținut cont de contribuția ambilor părinți la întreținerea copiilor, stabilind în mod disproporționat obligația pârâtului. 3

De asemenea, a susținut că instanța de apel a reținut în mod formal necesitatea majorării pensiei de întreținere, fără a indica circumstanțe concrete care să justifice această soluție, limitându-se la formulări generale privind necesitățile copiilor.

Recurentul a invocat că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile legale incidente, în special prevederile art. 386 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă, modificând hotărârea primei instanțe în lipsa unor temeiuri legale suficiente.

Totodată, a susținut că prin soluția pronunțată instanța de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin lipsa unei motivări clare și prin aprecierea eronată a probelor administrate în cauză.

Art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „(1) Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă legea nu prevede altfel”.

Art. 432 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă: „Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale. Temeiurile menționate la alin. (1) lit. d)–f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanţa de apel.”

Art. 442 alin. (1), (2) din Codul de procedură civilă: „(1) Judecând recursul declarat împotriva deciziei date în apel, instanța verifică, în limitele invocate în recurs, legalitatea hotărârii contestate prin prisma temeiurilor prevăzute la art. 432. Instanța invocă, din oficiu, neatragerea în proces a persoanelor ale căror drepturi sunt lezate prin hotărâre. (2) În recurs nu pot fi administrate noi probe, cu excepția celor care dovedesc cheltuielile de judecată și despăgubirile menționate la art. 372 alin. (3). Aprecierea probelor dată de prima instanță și de instanța de apel este obligatorie pentru instanța de recurs, cu excepția cazului în care se invocă temeinic art. 432 alin. (1) lit. e) sau în care Curtea Supremă de Justiție examinează cauza după trimitere la rejudecare. La examinarea recursului, prevederile art. 372 se aplică în mod corespunzător”.

Art. 433 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă: 4 „(1) Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: f) recursul este vădit neîntemeiat”.

Art. 440 alin. (1), (2) din Codul de procedură civilă: „(1) În cazul în care se constată existența unuia dintre temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părților, declară recursul inadmisibil. (2) Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele cauzei, motivele și temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a Curții Supreme de Justiție și se expediază părților”.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) și art. 432 din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție verifică legalitatea deciziilor instanțelor de apel prin prisma temeiurilor prevăzute de lege, iar potrivit art. 433 alin. (1) lit. f), recursul este inadmisibil dacă este vădit neîntemeiat.

Potrivit cadrului legal și jurisprudenței constante, recursul nu constituie o a treia jurisdicție de fond, ci o cale extraordinară de atac destinată examinării legalității hotărârii instanței de apel în limitele erorilor de drept invocate. Prin urmare, simplele critici referitoare la aprecierea probelor sau dezacordul față de concluziile instanței inferioare nu pot fundamenta admisibilitatea recursului.

Analizând motivele invocate de recurent, Completul constată că acesta susține, în esență, că instanța de apel a majorat nejustificat cuantumul pensiei de întreținere, fără a demonstra necesitatea unei asemenea majorări și fără a ține cont în mod corespunzător de situația materială a părților.

Totodată, recurentul invocă faptul că instanța de apel nu a analizat suficient probele administrate în cauză și nu a motivat în mod corespunzător concluzia privind stabilirea pensiei de întreținere în cuantum de 4 500 lei lunar pentru fiecare copil.

De asemenea, acesta susține că obligația stabilită în sarcina sa este disproporționată și nu reflectă în mod real posibilitățile sale financiare, fiind rezultatul unei aprecieri eronate a circumstanțelor cauzei.

Totuși, instanța de apel a reținut că suma stabilită de prima instanță nu corespunde necesităților reale ale minorilor și nu reflectă în mod adecvat obligația ambilor părinți de a contribui la întreținerea acestora, raportată la interesul superior al copilului.

Instanța de apel a avut în vedere că, în lipsa unor venituri stabile sau în condițiile unor venituri fluctuante, cuantumul pensiei de întreținere poate fi stabilit 5 într-o sumă bănească fixă, fiind justificată stabilirea unei sume care să asigure acoperirea necesităților reale ale copiilor.

De asemenea, instanța de apel a analizat atât necesitățile minorilor, inclusiv cheltuielile legate de creștere, educație și dezvoltare, cât și posibilitățile materiale ale părților, concluzionând că majorarea pensiei este justificată.

Contrar susținerilor recurentului, Completul constată că instanța de apel a motivat soluția adoptată, indicând criteriile avute în vedere și circumstanțele relevante ale cauzei, fără a se limita la simple afirmații generale.

Argumentele recurentului tind, în realitate, la o reevaluare a probelor și a circumstanțelor de fapt stabilite de instanțele inferioare, ceea ce excede limitele controlului de legalitate exercitat în recurs.

Or, potrivit art. 442 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța de recurs nu reexaminează situația de fapt stabilită de instanțele inferioare, în lipsa unor erori evidente de aplicare a normelor de drept.

Recurentul nu indică o normă de drept material interpretată contrar practicii judiciare și nu demonstrează caracterul arbitrar sau vădit nerezonabil al concluziilor instanței de apel.

În ansamblu, motivele invocate nu relevă erori de drept în sensul art. 432 din Codul de procedură civilă, ci exprimă dezacordul față de soluția adoptată de instanța de apel.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) și (2), art. 433 alin. (1) lit. f) și art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă