Decizie nr. 127 din 10.10.2024

La originea cauzei se află sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a articolului 4 alin. (7) din Codul serviciilor media audiovizuale, ridicată de dna avocat Oxana Camaeva, în interesele SRL „A. Video-Content", în dosarul nr. 3-247/2023, pendinte la Judecătoria Chișinău, sediul Centru.

Sesizarea a fost trimisă la Curtea Constituțională, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție, de dl judecător Grigorii Cazacu de la Judecătoria Chișinău, sediul Centru.

SRL „A. Video-Content" a formulat o cerere de chemare în judecată împotriva Consiliului Audiovizualului al Republicii Moldova privind anularea punctelor 18-22 din Decizia nr. 393 din 29 decembrie 2022, prin care SRL „A. Video-Content" a fost sancționată cu amendă în mărime de 42000 lei, pentru difuzarea de programe audiovizuale locale cu o durată medie mai mică de 80 % în limba română din totalul programelor locale difuzate.

Pe parcursul examinării cauzei, dna avocat Oxana Camaeva a ridicat, în interesele SRL „A. Video-Content", excepția de neconstituționalitate a articolului 4 alin. (7) din Codul serviciilor media audiovizuale.

Printr-o încheiere din 2 aprilie 2024, Judecătoria Chișinău, sediul Centru, a admis ridicarea excepției de neconstituționalitate și a sesizat Curtea Constituțională, în vederea soluționării acesteia.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului serviciilor media audiovizuale, adoptat prin Legea nr. 174 din 8 noiembrie 2018, sunt următoarele:

Autoarea excepției susține că obligarea furnizorilor de servicii media audiovizuale de a transmite programe audiovizuale locale în proporție de 80 % în limba română încalcă drepturile minorităților naționale și etnice care trăiesc în țară.

Autoarea excepției menționează că legislatorul a prevăzut ca excepție cazul furnizorilor de servicii media ale căror servicii media audiovizuale sunt destinate comunităților din unitățile administrativ-teritoriale în care o minoritate etnică reprezintă o pondere majoritară au obligația de a transmite programe audiovizuale locale în proporție de cel puțin 25 % în limba română, precum și programe audiovizuale de producție proprie în limba minorității respective. Totuși, această excepție este destinată locuitorilor din unitatea teritorială autonomă Găgăuzia, nu vorbitorilor de limba rusă în general. Așadar, cetățenii care vorbesc în limba rusă și nu cunosc limba română nu au acces la informațiile difuzate în cadrul programelor audiovizuale locale. Totuși, fiecare cetățean are dreptul de a alege limba de comunicare și limba în care dorește să obțină informații.

Autoarea excepției susține că legislatorul ar trebui să le acorde furnizorilor de servicii media opțiunea de a alege limba în care doresc să transmită programe audiovizuale locale.

În opinia autoarei excepției, prevederile contestate sunt contrare articolelor 1, 4, 8, 10, 13, 16, 34 și 54 din Constituție.

Examinând admisibilitatea sesizării privind excepția de neconstituționalitate, Curtea constată următoarele.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în prezenta cauză a unor prevederi din Codul serviciilor media audiovizuale, ține de competența Curții Constituționale.

Sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de avocatul unei părți în proces și este formulată de subiectul căruia i s-a acordat acest drept, pe baza articolului 135 alin. (1) literele a) și g) din Constituție.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă articolul 4 alin. (7) din Codul serviciilor media audiovizuale. Acest articol nu a constituit anterior obiect al controlului de constituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată într-o cauză civilă care are ca obiect examinarea unei cereri de chemare în judecată privind anularea unor puncte dintr-o decizie a Consiliului Audiovizualului, prin care un furnizor de servicii media a fost sancționat pentru nerespectarea prevederilor articolului 4 alin. (7) din Codul serviciilor media audiovizuale (a se vedea §§ 3-5

Autoarea excepției afirmă că prevederile contestate contravin articolelor 1 (

Referitor la incidența articolelor 1, 4 și 8 din Constituție, Curtea a reiterat că, în această cauză, ele au un caracter general și nu pot constitui repere individuale și separate. Aceste norme nu pot fi invocate de sine stătător, ci numai în coroborare cu o altă prevedere din Constituție, care trebuie să fie aplicabilă (a se vedea HCC nr. 36 din 23 noiembrie 2021, § 22; HCC nr. 5 din 5 martie 2024, § 54; DCC nr. 8 din 5 martie 2024, § 20).

Curtea reiterează că dispozițiile articolului 16 din Constituție devin incidente atunci când se demonstrează existența unui tratament diferențiat în privința exercițiului unui drept garantat de Constituție (a se vedea HCC nr. 36 din 23 noiembrie 2021, § 23). De asemenea, articolul 54 din Constituție îi impune Curții un mod de analiză a caracterului proporțional al ingerințelor în drepturile fundamentale. Abia în cadrul analizei ingerinței abstracte în drepturile fundamentale garantate de Constituție Curtea poate pune în operă prevederile acestor articole (a se vedea DCC nr. 173 din 13 decembrie 2022, § 19; DCC nr. 101 din 29 august 2023, § 22; DCC nr. 8 din 5 martie 2024, § 20).

Curtea observă că autoarea sesizării, reprezentând interesele SRL „A. Video-Content", a menționat că cetățenii care vorbesc limba rusă și nu cunosc limba de stat nu au acces la informațiile difuzate în cadrul programelor audiovizuale locale. În jurisprudența sa, Curtea a stabilit că articolul 34 din Constituție, care garantează dreptul persoanelor de a avea un acces neîngrădit la programele de televiziune și de radio, este aplicabil doar în cazul persoanelor care vizionează programele de televiziune retransmise, nu și în cazul distribuitorilor de servicii media retransmise. Prin urmare, Curtea nu reține incidența articolului 34 din Constituție în prezenta cauză (a se vedea HCC nr. 36 din 23 noiembrie 2021, § 36).

Referitor la incidența articolului 10 din Constituție, Curtea observă că acest articol a fost invocat în legătură cu o pretinsă încălcare a dreptului persoanelor de a-și alege limba în care doresc să vizioneze programele audiovizuale locale și să obțină informații. Totuși, Constituția Republicii Moldova are un articol distinct dedicat limbii române și funcționării celorlalte limbi pe teritoriul Republicii Moldova. O eventuală analiză pe baza articolului 10 din Constituție ar fi absorbită de analiza efectuată pe baza articolului 13 din Constituție (a se vedea, în mod similar, HCC nr. 4 din 21 ianuarie 2021, § 21).

Curtea reiterează că articolul 13 din Constituție prevede că limba de stat a Republicii Moldova este limba română, funcționând pe baza grafiei latine. Statul recunoaște și protejează dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la funcționarea limbii ruse și a altor limbi vorbite pe teritoriul țării. Modul de funcționare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova se stabilește prin lege organică. Așadar, din prevederile articolului 13 din Constituție se poate deduce că acesta recunoaște și protejează două valori: (i) caracterul oficial al limbii române ca limbă de stat și (ii) dreptul la păstrarea, dezvoltarea și funcționarea altor limbi vorbite pe teritoriul țării (a se vedea HCC nr. 4 din 21 ianuarie 2021, § 38).

În această cauză, Curtea notează că, potrivit prevederilor contestate, furnizorii de servicii media au obligația de a transmite programe audiovizuale locale în proporție de cel puțin 80 % în limba română din totalul programelor locale difuzate. Furnizorii de servicii media ale căror servicii media audiovizuale sunt destinate comunităților din unitățile administrativ-teritoriale în care o minoritate etnică reprezintă o pondere majoritară sunt exceptați de la regula generală, având obligația de a transmite programe audiovizuale locale în proporție de cel puțin 25 % în limba română, precum și programe audiovizuale de producție proprie în limba minorității respective.

În aceste condiții, Curtea notează că prin instituirea obligației de a difuza programele locale în limba română, legislatorul a urmărit promovarea limbii oficiale a statului. Promovarea limbii de stat, inclusiv prin intermediul transmiterii serviciilor media audiovizuale, urmărește să răspundă nevoii identitare a majorității cetățenilor statului și stabilește limba în care are loc, de obicei, comunicarea dintre diferitele părți ale populației în toate domeniile vieții și pe întreg teritoriul statului. De asemenea, difuzarea serviciilor media audiovizuale în limba de stat urmărește ca cetățenii care locuiesc pe teritoriul țării și tind să se integreze în societate să aibă posibilitatea de a învăța limba română și, respectiv, să participe eficient la procesele democratice ale statului. Acest fapt permite realizarea coeziunii sociale și integrarea minorităților etnice în viața publică (a se vedea,

În acest context, Comisia de la Veneția a subliniat că este legitim și lăudabil ca statele să promoveze consolidarea limbii de stat, cunoașterea acesteia de către toți cetățenii și adoptarea de măsuri pentru promovarea învățării de către toți, astfel încât să corecteze inegalitățile existente și să faciliteze integrarea efectivă a persoanelor aparținând minorităților naționale în societate (a se vedea Opinia nr. 902/2017 din 11 decembrie 2017 referitoare la prevederile Legii Ucrainei privind educația din 5 septembrie 2017 cu privire la utilizarea limbii de stat, a limbilor minoritare și a altor limbi în educație, CDL-AD(2017)030, § 118; Opinia nr. 960 /2019 din 9 decembrie 2019 referitoare la Legea privind susținerea funcționării limbii ucrainene ca limbă de stat, CDL-AD(2019)032, § 30).

De asemenea, și Curtea Europeană a reținut, în jurisprudența sa, că „majoritatea statelor contractante au ales să acorde uneia sau mai multor limbi statutul de limbă oficială sau de limbă de stat și le-au înregistrat, ca atare, în constituțiile lor. Curtea recunoaște că pentru aceste state limba oficială este una din valorile constituționale, tot așa cum este teritoriul național, structura organizațională a statului și drapelul național [...] În consecință, instituind o limbă oficială, statul se obligă, de principiu, să le garanteze cetățenilor săi dreptul de a utiliza limba oficială atât pentru a comunica, cât și pentru a primi informații fără impedimente, nu doar în cadrul vieților lor private, ci și în relația lor cu autoritățile publice" (a se vedea

În același timp, în jurisprudența sa, Curtea a reținut că interesul protecției și al promovării limbii de stat trebuie pus în balanță cu interesul recunoașterii și al protejării drepturilor lingvistice ale cetățenilor care aparțin minorităților etnice. Dreptul populației de a utiliza limba oficială a statului și dreptul cetățenilor care aparțin minorităților naționale de a-și utiliza limba maternă pot coexista, dacă atât majoritatea, cât și minoritățile au o atitudine pozitivă reciprocă în relația lor (a se vedea HCC nr. 4 din 21 ianuarie 2021, § 51). Pentru realizarea acestui echilibru, legislatorul a prevăzut, ca excepție, ca în unitățile administrativ-teritoriale în care o minoritate etnică reprezintă o pondere majoritară furnizorii de servicii media să transmită programe audiovizuale de producție proprie în limba minorității respective și programe audiovizuale locale într-o proporție de cel puțin 25 % în limba română.

Pe baza celor menționate

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă niciunei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.