Decizie nr. 149 din 29.11.2018

Pe 26 noiembrie 2018, dl Igor Dodon, Președintele Republicii Moldova, i-a adresat Curții Constituționale o sesizare prin care solicită controlul constituționalității Codului serviciilor media audiovizuale, adoptat prin Legea nr. 174 din 8 noiembrie 2018.

Pe 18 octombrie 2018, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr. 174 privind Codul serviciilor media audiovizuale și a trimis această lege Președintelui Republicii Moldova pentru promulgare. Președintele a refuzat promulgarea legii și a trimis-o Parlamentului pentru reexaminare.

Pe 8 noiembrie 2018, Parlamentul și-a menținut hotărârea adoptată anterior și a votat în mod repetat Legea nr. 174 privind Codul serviciilor media audiovizuale. Pe 12 noiembrie 2018, legea votată din nou a fost trimisă în mod repetat la promulgare.

Pe 26 noiembrie 2018, anterior promulgării legii votate din nou, Președintele Republicii Moldova a sesizat Curtea Constituțională și a solicitat controlul constituționalității Legii nr. 174 privind Codul serviciilor media audiovizuale.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Codului serviciilor media audiovizuale, adoptat prin Legea nr. 174 din 8 noiembrie 2018, sunt următoarele:

În motivarea sesizării, autorul menționează că, potrivit articolului 5 alin. (2) din Codul serviciilor media audiovizuale, programele audiovizuale achiziționate de peste hotare trebuie să provină în proporție de cel puțin 50% din statele membre ale Uniunii Europene sau din statele membre la Convenția europeană a Consiliului Europei cu privire televiziunea transfrontalieră. De asemenea, articolul 17 alin. (4) din Cod interzice transmiterea programelor de televiziune și radio cu conținut informativ, informativ-analitic, militar și politic care nu sunt produse în statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, în Canada sau în statele care au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră. Autorul consideră că aceste norme ar crea riscul monopolizării mijloacelor de informare în masă. În opinia autorului, aceste dispoziții legale nu asigură un echilibru corect între dreptul cetățeanului la informație și scopul asigurării securității informaționale a statului.

De asemenea, autorul sesizării susține că prevederile din Cod care reglementează suspendarea și retragerea licențelor de emisie sau a autorizațiilor de retransmisiune încalcă dreptul de acces la justiție și dreptul de proprietate al distribuitorilor de servicii media. Potrivit autorului, Consiliul Audiovizualului ar avea o marjă de discreție prea largă cu privire la luarea deciziei de a suspenda sau de a retrage licența sau autorizația unui distribuitor de servicii media.

Examinând admisibilitatea sesizării, Curtea constată următoarele.

Obiectul sesizării îl constituie Codul serviciilor media audiovizuale, adoptat prin Legea nr. 174 din 8 noiembrie 2018. Această lege nu a fost publicată în Monitorul Oficial. Totuși, Curtea a menționat în jurisprudența sa că subiectele cu drept de sesizare pot contesta la Curtea Constituțională o lege nepublicată în Monitorul Oficial, la fel ca în cazul unei legi publicate (HCC nr. 9 din 14 februarie 2014, § 69). Așadar, verificarea constituționalității legii contestate ține de competența

De asemenea, articolele 25 lit. a) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. a) din Codul jurisdicției constituționale îi conferă Președintelui Republicii Moldova prerogativa sesizării Curții Constituționale.

Curtea observă că autorul sesizării a contestat prevederile Codului serviciilor media audiovizuale, în totalitate. Totuși, în motivarea sesizării, acesta critică doar dispozițiile care reglementează condițiile privind proporțiile și originea programelor audiovizuale achiziționate de peste hotare, precum și interdicția transmiterii programelor de televiziune și radio cu conținut informativ, informativ-analitic, militar și politic care nu sunt produse în statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, în Canada sau în statele care au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră. De asemenea, autorul sesizării critică modul de suspendare și de retragere a licențelor de emisie sau a autorizațiilor de retransmisiune.

Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor care interzic transmiterea programelor de televiziune și radio cu conținut informativ, informativ-analitic, militar și politic care nu sunt produse în statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, în Canada sau în statele care au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră, Curtea observă că dispoziții legale similare au mai fost supuse controlului în raport cu aceleași critici de constituționalitate.

Astfel, în Hotărârea nr. 16 din 4 iunie 2018 (§§ 74, 75), Curtea a subliniat faptul că interdicția se limitează doar la transmiterea programelor de televiziune sau de radio cu conținut informativ, informativ-analitic, militar și politic care nu sunt produse în statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, în Canada sau în statele care au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră. Ea nu se referă și la alte tipuri de programe. De asemenea, Curtea a constatat că interdicția nu operează și în câmpul altor surse de informare decât televiziunea sau posturile de radio. Limitele unei restricții reprezintă factori importanți în analiza proporționalității sale. În consecință, persoanele presupus a fi afectate prin această restricție au la dispoziție alte surse de informații.

Prin urmare, Curtea a conchis că interdicția generală a transmiterii de programe de televiziune sau de radio cu conținut informativ, informativ-analitic, militar și politic care nu sunt produse în statele membre ale Uniunii Europene, în Statele Unite ale Americii, în Canada sau în statele care au ratificat Convenția europeană cu privire la televiziunea transfrontalieră nu echivalează cu o ingerință disproporționată în libertatea de exprimare a celor care doresc să le transmită sau în dreptul de acces la acest tip de informații al persoanelor (HCC nr. 16 din 4 iunie 2018, § 80).

Pentru că nu au intervenit elemente noi de natură să justifice schimbarea acestei jurisprudențe, Curtea reține că acest capăt de sesizare nu poate fi acceptat pentru examinare în fond, în baza motivelor prezentate.

Cu privire la critica dispozițiilor legale care reglementează condițiile privind proporțiile și originea programelor audiovizuale achiziționate de peste hotare, Curtea observă că, potrivit articolului 5 alin. (2) din Codul serviciilor media audiovizuale, în cazul serviciilor de televiziune, programele audiovizuale achiziționate de peste hotare trebuie să provină în proporție de cel puțin 50% din statele membre ale Uniunii Europene și/sau din statele terțe participante la Convenția europeană a Consiliului Europei cu privire televiziunea transfrontalieră.

Curtea observă că Republica Moldova s-a angajat, prin semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, să mențină cooperarea în domeniul culturii, al politicii audiovizuale și al mass-media. În acest sens, potrivit anexei XIV la Acord, Republica Moldova s-a angajat să își armonizeze în mod progresiv legislația cu Directiva 2007/65/CE din 11 decembrie 2007 de modificare a Directivei 89/552/CEE privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune [această Directivă a fost ulterior abrogată și substituită de Directiva 2010/13/UE privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass-media audiovizuale (Directiva serviciilor mass-media audiovizuale)].

Sub acest aspect, Curtea menționează că, potrivit articolului 16 alin. (1) din Directiva 2010/13/UE, în cazul în care acest lucru este posibil și folosind mijloace adecvate, statele membre garantează faptul că stațiile de emisie rezervă operelor europene o proporție majoritară din timpul lor de emisie, din care se scade timpul alocat știrilor, evenimentelor sportive, jocurilor, publicității serviciilor teletext și teleshoppingului. Această proporție, având în vedere responsabilitățile de ordin informațional, educațional, cultural și de divertisment ale stației de emisie către publicul său, ar trebui atinsă progresiv, pe baza unor criterii adecvate. În sensul acestei directive, prin opere europene se înțeleg: (1) operele care provin din statele membre ale Uniunii Europene; (2) operele care provin din state europene terțe - părți la Convenția europeană privind televiziunea transfrontalieră; (3) operele coproduse în cadrul unor acorduri privind sectorul audiovizual încheiate între Uniune și state terțe și care îndeplinesc condițiile prevăzute în fiecare dintre acordurile respective.

Astfel, având în vedere angajamentele asumate de statul Republica Moldova în materie de politică audiovizuală și mass-media, Curtea reține că este nefondată critica autorului sesizării, potrivit căreia instituirea unei obligații ca programele audiovizuale achiziționate de peste hotare să provină în proporție de cel puțin 50% din statele membre ale Uniunii Europene și/sau din statele părți la Convenția europeană cu privire televiziunea transfrontalieră ar crea riscul monopolizării mijloacelor de informare în masă. Aceste reglementări urmăresc scopul acordării unei proporții considerabile în timpul de emisie al furnizorilor de servicii media operelor europene.

De asemenea, Curtea reține că regula de la articolul 5 alin. (2) din Codul serviciilor media audiovizuale nu operează și în câmpul altor surse de informare decât televiziunea. De asemenea, această normă nu stabilește o regulă absolută, ci doar stabilește că programele audiovizuale achiziționate de peste hotare trebuie să provină în proporție de cel puțin 50% din statele membre ale Uniunii Europene. Prin urmare, această regulă nu poate echivala cu o monopolizare a mijloacelor de informare în masă, astfel cum susține autorul sesizării (a se vedea,

Cu privire la pretinsa neconstituționalitate a prevederilor care reglementează suspendarea și retragerea licențelor de emisie sau a autorizațiilor de retransmisiune, autorul a susținut că acestea încalcă dreptul de acces la justiție și dreptul de proprietate al distribuitorilor de servicii media, deoarece Consiliul Audiovizualului ar avea o marjă de discreție prea largă cu privire la luarea deciziei de a suspenda sau de a retrage licența sau autorizația unui distribuitor de servicii media.

Curtea reține ca nefondate aceste argumente ale autorului sesizării, pentru că articolul 84 alin. (15) din Codul serviciilor media audiovizuale stabilește că deciziile Consiliului Audiovizualului privind aplicarea sancțiunii pot fi atacate în instanța de judecată de către furnizorul de servicii media sancționat sau de către distribuitorul de servicii media sancționat. Astfel, o decizie prin care s-a dispus suspendarea sau retragerea licenței de emisie sau a autorizației de retransmisiune poate fi supusă unui control judiciar (a se vedea,

Având în vedere cele menționate, Curtea reține că sesizarea nu poate fi acceptată pentru examinare în fond.

Prezenta decizie este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării și se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.