Hotărâre nr. 15 din 13.09.2011

La originea cauzei se află sesizarea depusă la Curtea Constituțională la 11 iulie 2011 în temeiul articolelor 25 alin. (1) lit. g) din Legea cu privire la Curtea Constituțională și 38 alin. (1) lit. g) din Codul Jurisdicției Constituționale de deputatul în Parlament, dl Serghei Sîrbu, privind controlul constituționalității articolului 18 alin. (3) din Legea nr. 152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Național al Justiției, potrivit căruia „[...]

Autorul sesizării a pretins, în special, că restricționarea dreptului absolvenților Institutului Național al Justiției de a participa la concursul pentru suplinirea funcțiilor de judecător, respectiv de procuror, la o perioadă de 3 ani, care începe a curge din momentul absolvirii acestei instituții, încalcă dreptul de proprietate, dreptul la instruire și dreptul de a accede la o funcție publică, fiind incompatibilă cu prevederile articolelor 16, 35 alin.(1), 39 alin. (2), 46 și 54 din Constituție.

La 22 iulie 2011 sesizarea a fost completată cu argumente adiționale.

Prin decizia Curții Constituționale din 26 iulie 2011 sesizarea a fost declarată admisibilă,

La 28 iulie 2011 autorul sesizării a concretizat obiectul acesteia, solicitând Curții Constituționale să supună controlului constituționalității întreg cuprinsul alineatului (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Național al Justiției.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituțională a solicitat opiniile Parlamentului și Guvernului.

În ședința plenară publică a Curții, autorul sesizării a fost reprezentat de dl Gheorghe Mîțu. Parlamentul a fost reprezentat de dnii Ion Creangă, șef al Direcției juridice a Secretariatului Parlamentului și Sergiu Chirică, consultant principal în cadrul aceleiași direcții. Guvernul a fost reprezentat de dl Vladimir Grosu, viceministru al justiției.

Prevederile relevante ale Constituției sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr.152-XVI din 8 iunie 2006 privind Institutul Național al Justiției (M.O. nr.102-105/484, 2006) sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 158-XVI din 4 iulie 2008 cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public (M.O. nr.230-232/840, 2008) sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 199 din 16 iulie 2010 cu privire la statutul persoanelor cu funcții de demnitate publică (M.O. nr.194-196/637, 2010) sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului (M.O. nr. 59-60/664, 1995; republicată M.O. nr. 117-119/946, 2002) sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Legii nr. 294-XVI din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură (M.O. nr. 126-128/418, 2010) sunt următoarele:

Prevederile relevante ale Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, amendată prin protocoalele adiționale la această convenție

La 8 iunie 2006 Parlamentul Republicii Moldova a adoptat Legea nr.152-XVI privind Institutul Național al Justiției.

La 31 martie 2009, odată cu absolvirea primei promoții a Institutului Național al Justiției, a intrat în vigoare cerința absolvirii acestei instituții pentru a candida la funcția de judecător/procuror.

Autorul sesizării consideră că restricționarea dreptului absolvenților Institutului Național al Justiției de a participa la concursul pentru suplinirea funcțiilor de judecător, respectiv de procuror, la o perioadă de 3 ani, care începe a curge din momentul absolvirii acestei instituții, contravine prevederilor articolelor 16, 35 alin. (1), 39 alin. (2), 46 și 54 din Constituție, precum și articolelor 1 și 2 din Protocolul adițional la Convenția Europeană.

Curtea reține că prerogativa care i-a fost acordată prin articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție presupune stabilirea corelației dintre normele legislative și textul Constituției, ținând cont de principiul supremației acesteia.

În același timp, Curtea notează că, prin decizia din 26 iulie 2011 cu privire la admisibilitatea sesizării, a abordat problema de constituționalitate atât prin prisma principiilor consacrate în Constituție și în dreptul intern, cât și a celor statuate în dreptul internațional și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare "

În acest sens, Curtea a reținut că articolul 4 din Constituție dispune că:

În ceea ce privește aplicarea articolului 4 din Constituție, prin Hotărârea nr. 55 din 14 octombrie 1999 privind

În aceeași ordine de idei, în Hotărârea nr. 10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la interpretarea art. 20 din Constituția Republicii Moldova" în redacția Hotărârii nr. 39 din 9 iulie 2001 (M.O. nr. 58-60/9, 2010), Curtea Constituțională a menționat că:

În ceea ce privește aprecierea juridică a problemelor de compatibilitate cu prevederile Constituției și ale Convenției Europene, Curtea Constituțională consideră relevante Hotărârile nr. 9 din 20 mai 2008 (M.O. nr.99-101/7, 2008), nr. 26 din 23 noiembrie 2010 (M.O. nr.235-240/27, 2010) și nr. 30 din 23 decembrie 2010 (M.O. nr.1-4/2, 2011).

Astfel, prin Hotărârea nr. 9 din 20 mai 2008 asupra excepției de neconstituționalitate a prevederii pct. 3) alin. (1) art. 401 din Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova, Curtea Constituțională a analizat accesul părții vătămate la justiția penală prin prisma drepturilor procedurale garantate de articolele 2 și 3 din Convenția Europeană:

Prin Hotărârea nr. 26 din 23 noiembrie 2010 asupra excepției de neconstituționalitate a prevederilor alin. (6) al articolului 63 din Codul de Procedură Penală, Curtea Constituțională a examinat în mod prioritar constituționalitatea normei în cauză prin prisma compatibilității cu drepturile garantate de Convenția Europeană și cu jurisprudența Curții Europene în domeniu. Astfel, Curtea a notat că:

De asemenea, prin Hotărârea nr. 30 din 23 decembrie 2010 pentru controlul constituționalității art. 16 alin.(1) lit.g) din Legea nr. 1453-XV din 8 noiembrie 2002 cu privire la notariat, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a reconfirmat același principiu de aplicabilitate directă a Convenției Europene și a jurisprudenței Curții Europene în materia interpretărilor și soluțiilor constituționale:

Guvernul, în opinia scrisă prezentată Curții și menținută în ședința publică, referindu-se la jurisprudența Curții Constituționale, solicită Curții nu numai să ia în considerare raționamentele Curții Europene, dar și să aplice aceleași principii și să argumenteze în modul potrivit.

Curtea acceptă concluzia Guvernului că, apreciind în cumul raționamentele rezultate din jurisprudența Curții Constituționale, urmează a se deduce că jurisprudența Curții Europene și prevederile Convenției Europene nu numai că au o relevanță și orientează una sau o altă soluție a Curții Constituționale, dar în anumite circumstanțe joacă rolul principal și direcționează examinarea litigiului constituțional. În special, acest lucru este valabil atunci când litigiul constituțional privește în substanță problema garantării sau respectării unui drept constituțional consacrat de Constituție și de Convenția Europeană.

Prin urmare, Curtea Constituțională va analiza textul contestat din lege prin prisma normelor constituționale invocate de autorul sesizării, luând în considerare prevederile Convenției Europene și jurisprudența în domeniu a Curții Europene.

În acest context, Curtea reține faptul că articolele 16 și 54 din Constituție nu au o semnificație autonomă și urmează a fi examinate prin raportare la un drept fundamental garantat de Constituție. Prin urmare, având în vedere argumentele autorului sesizării, Curtea va examina pretinsa încălcare a articolului 46 combinat cu articolul 54 din Constituție, încălcarea articolului 35 din Constituție separat, iar încălcarea articolului 39 combinat cu articolul 16 din Constituție.

Autorul sesizării pretinde că norma supusă controlului constituționalității încalcă articolul 46 din Constituție, care prevede următoarele:

Autorul sesizării consideră că norma articolului 46 din Constituție urmează a fi aplicată în coroborare cu prevederile articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană, care garantează dreptul de proprietate, și jurisprudența Curții Europene în domeniu.

Potrivit autorului sesizării, în lumina jurisprudenței Curții Europene, atestatul de absolvire a Institutului Național al Justiției dă naștere pentru titularul său la o „speranță legitimă" și rezonabilă cu privire la posibilitatea obținerii venitului ce rezultă din exercițiul activității care-i face obiectul, fiind astfel un „bun" în sensul dreptului protejat de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană.

În acest context, autorul sesizării susține că privarea titularilor atestatului de absolvire a Institutului Național al Justiției de dreptul de a participa la concurs după expirarea unei perioade atât de scurte de timp constituie o restrângere a dreptului de proprietate care, deși prevăzută de lege, nu este făcută pentru un interes de utilitate publică și nu este proporțională, nefiind astfel necesară într-o societate democratică.

În același timp, autorul sesizării menționează că Legea nr. 544-XIII din 20 iulie 1995 cu privire la statutul judecătorului și Legea nr. 296-XVI din 25 decembrie 2008 cu privire la Procuratură nu restricționează dreptul de a candida la funcția de judecător/procuror cu expirarea unei anumite perioade din momentul absolvirii Institutului Național al Justiției și nu conține nici o referință la Legea privind Institutul Național al Justiției. În opinia autorului sesizării, prevederea supusă controlului constituționalității nu se încadrează în parametrii de tehnică legislativă, deoarece Legea privind Institutul Național al Justiției nu ar trebui să conțină prevederi referitoare la condițiile de participare la concursul pentru suplinirea funcției de judecător/procuror, acestea fiind obiectul de reglementare al altor acte legislative.

De asemenea, autorul sesizării susține că această situație este contrară principiului garantării drepturilor deja dobândite, consacrat de teoria generală a dreptului, actele juridice naționale și internaționale.

În ședința publică a Curții, reprezentanții Parlamentului și Guvernului au pledat pentru excluderea absolvenților Institutului Național al Justiției din categoria persoanelor care beneficiază de garanțiile articolului 46 din Constituție și articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană. În acest sens, aceștia au afirmat că raporturile dintre absolvenții Institutului Național al Justiției și stat țin de exercitarea unor funcții sau atribuții publice și chiar dacă aparent ar putea implica interpretări prin prisma aplicabilității drepturilor omului, nu pot fi

Reprezentanții Parlamentului și Guvernului au contestat, de asemenea, că absolvenții Institutului Național al Justiției ar avea un „bun" în sensul articolului 46 din Constituție și articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană, afirmând că atestatul de absolvire a Institutului Național al Justiției ar fi un act administrativ și că nu ar da naștere unor „speranțe legitime" pentru titularii săi de a obține o funcție publică. În opinia acestora, doar certitudinea obținerii unui post public dă naștere unei „speranțe legitime".

În același sens, Parlamentul și Guvernul consideră că, atunci când o persoană aplică pentru studii la Institutul Național al Justiției, ea cunoaște și acceptă condițiile impuse prin lege. Odată acceptate aceste condiții, ea nu mai poate pretinde anumite „speranțe legitime", din moment ce îi este clar din lege că studiile la Institut nu îi oferă în fapt „accesul nelimitat" la o funcție publică, ci o plasează în condiții mai favorabile la desfășurarea concursului. În opinia acestora, prin instituirea unui termen de aplicare și participare la concurs, norma contestată a echilibrat situația cu accesul altor persoane (neabsolvenți ai Institutului) la funcția de judecător/procuror și a înlăturat un posibil monopol al absolvenților Institutului în această sferă.

Principii generale

În viziunea Curții, este de netăgăduit că dreptul de proprietate, garantat de articolul 46 din Constituție, reprezintă, în substanță, dreptul persoanei la respectarea bunurilor sale, mobile și imobile.

Ținând cont de constatările de la §§ 27-29

În acest context, Curtea ține să reamintească principiile generale menționate de Curtea Europeană în Hotărârea

Conceptul de „bun", la care se face referire în prima parte a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție, are un sens autonom care nu se limitează la proprietatea asupra unor bunuri materiale și este independent de clasificarea formală din dreptul național: unele drepturi și interese care constituie patrimoniu pot fi, de asemenea, privite ca „drepturi de proprietate" și, astfel, ca „bunuri" în sensul acestei prevederi. Chestiunea care trebuie examinată în fiecare cauză este dacă circumstanțele cauzei, examinate în ansamblu, ofereau reclamantului un drept asupra unui interes material protejat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea

În anumite circumstanțe, o „speranță legitimă" de a obține un „bun" poate, de asemenea, să se bucure de protecția articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție. Astfel, acolo unde interesul cu privire la proprietate face parte din natura pretenției, persoana care o invocă poate fi privită ca având o „speranță legitimă" dacă există o bază suficientă pentru acest interes în dreptul național, spre exemplu când există o jurisprudență stabilită a instanțelor judecătorești care s-o confirme (a se vedea

Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Parlamentul și Guvernul au contestat faptul că atestatul de absolvire a Institutului Național al Justiției și speranța titularilor acestora de a obține o funcție publică constituie un „bun" în sensul articolului 46 din Constituție și articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană.

Curtea Constituțională reiterează că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că noțiunea de „bunuri" din articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană are o semnificație autonomă, fiind independentă de clasificarea formală din dreptul național și că aceasta nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale. Astfel, chestiunea care trebuie examinată în fiecare cauză este dacă circumstanțele cauzei, examinate în ansamblu, oferă persoanelor vizate un drept asupra unui interes material protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Curtea notează că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, licența de a desfășura o anumită activitate a fost în mod constant considerată un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană, în măsura în care oferă persoanelor vizate un drept asupra unui interes material și aceasta indiferent de faptul dacă actul este de natură administrativă (a se vedea

În același sens, Curtea Europeană a considerat că licența unui avocat sau cea a unui expert contabil este un „bun" garantat de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană, ținând cont de faptul că implică elemente patrimoniale ce permit obținerea unor venituri (a se vedea

Raționând

Curtea observă că alineatul (2) al articolului 18 din Legea privind Institutul Național al Justiției dispune că „

Prin urmare, așteptările absolvenților Institutului Național al Justiției (de a accede la funcția de judecător/procuror, având interesul material de a primi salariul, ca sursă principală de subzistență) se bazează pe prevederi ale legislației, care le oferă dreptul să obțină, în baza mediei generale de la examenele de absolvire a Institutului, o funcție salariată. Curtea observă că aplicarea acestui articol este supusă nu unei condiții de accedere, cum ar fi studiile de specialitate, ci unui criteriu de departajare, atribuirea funcției fiind quasi-automată. Prin urmare, această situație poate fi asimilată pentru absolvenții Institutului Național al Justiției cu certitudinea ocupării unei funcții, ceea ce constituie, precum recunoaște și Guvernul, o „speranță legitimă" (a se compara cu soluția contrară din cauza

În lumina acestor constatări, Curtea consideră că absolvenții Institutului au o „speranță legitimă" să acceadă la funcția salariată de judecător/procuror, deoarece legea prevede clar un astfel de drept, că această „speranță legitimă" implică un interes material, fiind astfel un „bun" în sensul drepturilor protejate de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană și, prin urmare, garantat de articolul 46 din Constituție.

Având în vedere constatările de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze pretențiile autorului sesizării sub aspectul principiului garantării drepturilor deja dobândite.

Curtea notează că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, sistarea licenței unui avocat, refuzul de a reînregistra un expert contabil sau sistarea licenței de administrare a unei afaceri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană (a se vedea

Raționând

Curtea reiterează că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, o astfel de ingerință ar constitui o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, cu excepția cazului când este „prevăzută de lege", urmărește un scop sau scopuri „legitime" și este „necesară într-o societate democratică" pentru a atinge un astfel de scop sau scopuri.

Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă măsura aplicabilă absolvenților Institutului Național al Justiției ar putea rezulta într-o restrângere nejustificată a dreptului lor de proprietate, în sensul articolului 54 din Constituție și jurisprudenței Curții Europene.

Curtea notează că ingerința are o bază legală, legalitatea nefiind contestată de participanți.

În acest context, urmând principiile ce rezultă din jurisprudența Curții Europene, Curtea Constituțională va examina calitatea legii, și anume dacă legea este destul de accesibilă, previzibilă și clară. În opinia sa scrisă, Guvernul susține această abordare, recunoscând în acest sens că aceste condiții de calitate a legii sunt impuse prin Constituție și Convenția Europeană.

În acest sens, Curtea Constituțională se referă la principiile degajate din Hotărârea Curții Europene

În același sens, în Hotărârea

În opinia sa scrisă, Guvernul afirmă că legea care prevede restricția este compatibilă cu condițiile de calitate a unei legi, impusă prin Constituție și prin Convenția Europeană, fiind accesibilă, previzibilă și clară, deoarece prevede clar consecințele și rezultatele îndeplinirii/neîndeplinirii acesteia.

Pe de altă parte, Curtea observă că articolele 6 din Legea cu privire la statutul judecătorul și 36 din Legea cu privire la Procuratură prevăd cerința absolvirii Institutului Național al Justiției fără a impune anumite condiții de temporalitate.

Curtea observă, de asemenea, că legislația nu prevede un mecanism ce ar institui un echilibru între numărul locurilor vacante de judecător/procuror scoase la concurs și numărul persoanelor instruite în cadrul Institutului Național al Justiției și ar asigura angajarea acestora în funcțiile pentru care au urmat o pregătire de specialitate de durată, finanțată din mijloace publice.

Constatările Curții denotă că astfel legislația nu este suficient de previzibilă în aplicarea sa, însă aceasta nu poate reprezenta în sine, în această situație particulară ce face obiectul sesizării, un substrat suficient pentru a ajunge la concluzia că legislația nu corespunde criteriilor de accesibilitate, claritate și previzibilitate.

Autorul sesizării consideră că prevederea contestată restrânge exercițiul drepturilor fundamentale, fără a exista un echilibru sau proporționalitate între restrângerea acestor drepturi și scopul urmărit. În opinia acestuia, norma supusă controlului constituționalității instituie o restrângere nejustificată a drepturilor fundamentale și nu corespunde criteriilor prevăzute de articolul 54 din Constituție:

În ceea ce privește scopul legitim urmărit prin ingerință, Curtea nu poate accepta, în acest caz particular, argumentul Parlamentului și Guvernului că restricțiile impuse absolvenților Institutului Național al Justiției servesc interesului public, în lumina constatărilor de mai jos.

Curtea, în această situație particulară, nu consideră pertinent punctul de vedere al Parlamentului și Guvernului că absolvenții Institutului Național al Justiției sunt supuși unei limitări rezonabile în timp deoarece, după expirarea unui termen de 3 ani, ar exista „riscul decăderii [lor] din punct de vedere profesional".

În acest sens, Curtea reține faptul că instruirea la Institutului Național al Justiției durează 18 luni după absolvirea studiilor superioare (cel puțin 4 ani). Pe parcursul acestei instruiri, audienții Institutului Național al Justiției urmează stagii de practică în cadrul instanțelor judecătorești, procuraturilor, organelor de urmărire penală și birourilor de avocați.

Fără a încerca să dea o apreciere calitativă instruirii oferite de Institutul Național al Justiției, Curtea relevă că nu are suficiente temeiuri pentru a accepta argumentul Guvernului că aceste competențe și abilități profesionale, dobândite în rezultatul unei instruiri de 18 luni, dispar după alte 36 de luni sau sunt diminuate în așa măsură încât să afecteze interesul public.

Curtea observă că alineatul (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Național al Justiției cuprinde două propoziții și că, în afară de limitarea posibilității de a participa la concursul pentru funcția de judecător/procuror după expirarea termenului de 3 ani, dispusă în propoziția a doua, acesta prevede în prima propoziție și obligația absolvenților Institutului Național al Justiției care nu au promovat concursul de a participa pe parcursul a trei ani la concursurile pentru ocuparea funcțiilor de judecător/procuror.

În același timp, deși autorul a solicitat Curții să declare neconstituțional

În acest context, Curtea nu consideră întemeiată pretenția autorului sesizării că prima propoziție a alineatului (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Național al Justiției, care prevede

Contrar argumentelor autorului sesizării, Curtea consideră că obligația generală impusă absolvenților Institutului Național al Justiției de a participa la concursul pentru suplinirea funcțiilor vacante de judecător/procuror este stabilită la alineatul (1) al articolului 18 din Lege. În acest context, prima propoziție a alineatului (3) al aceluiași articol nu face decât să limiteze în timp această obligație pentru absolvenții care nu au promovat concursul și nu poate fi considerată incompatibilă cu prevederile constituționale analizate.

Mai mult, Curtea observă că această obligație a absolventului este asortată de posibilitatea pentru Consiliul Institutului Național al Justiției, prevăzută de alineatul (4) al aceluiași articol, de a sancționa neonorarea acesteia din motive neîntemeiate prin solicitarea restituirii de către absolvent în contul instituției a bursei primite pe perioada formării inițiale. Prin urmare, statul a prevăzut și alte pârghii pentru a determina absolvenții Institutului Național al Justiției, în instruirea cărora a investit mijloace publice, să participe la concursurile pentru ocuparea funcțiilor pentru care au urmat o pregătire de specialitate de durată.

În același timp, Curtea consideră că obligația absolvenților Institutului Național al Justiției, ca și sancțiunea prevăzută de alineatul (4) al articolului 18 din Lege, urmează a fi limitate în timp, astfel încât prima propoziție a alineatului (3) al articolului 18 din Lege are dreptul la existență separată de cea a propoziției a doua din același alineat, după expirarea termenului de trei ani absolvenții Institutului Național al Justiției urmând să dispună doar de dreptul de a participa la concurs, fără a fi obligați să o facă.

Pe de altă parte, luând în considerație faptul că legislația nu reglementează un mecanism de verificare a validității competențelor absolvenților Institutului Național al Justiției după expirarea unui anumit termen rezonabil, astfel încât aceștia să poată participa la concursul pentru ocuparea funcției de judecător/procuror în cadrul cotei locurilor vacante ce le sunt rezervate, Curtea Constituțională consideră necesar să adopte o adresă.

Din motivele menționate, Curtea consideră că norma conținută în propoziția a doua a alineatului (3) al articolului 18 din Legea privind Institutul Național al Justiției nu asigură un just echilibru între interesele comunității și cele ale absolvenților Institutului Național al Justiției, impunându-le acestora o povară individuală excesivă. Prin urmare, aceasta nu este compatibilă cu protecția proprietății garantată de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenția Europeană și, implicit, de articolul 46 din Constituție.

Autorul sesizării pretinde că norma supusă controlului constituționalității încalcă, de asemenea, articolul 35 din Constituție, care garantează dreptul la învățătură, asigurat prin învățământul

Potrivit autorului sesizării, aplicarea normei supuse controlului constituționalității generează situația în care, după expirarea termenului de 3 ani din momentul absolvirii Institutului Național al Justiției, pentru a putea candida la concursul pentru suplinirea funcției de judecător sau procuror, titularii atestatelor de absolvire a acestuia urmează să participe din nou la admitere la aceeași instituție, să frecventeze cursurile de formare inițială cu durata de 18 luni și să susțină în mod repetat examenele de absolvire, situație pe care autorul sesizării o consideră contrară Constituției.

Parlamentul și Guvernul consideră că în situația acestor „absolvenți", dreptul la educație este deja epuizat, deoarece acestora, prin definiție, le-au fost deja garantate ambele drepturi „la educație" și la „obținerea unor avantaje din studii prin recunoașterea oficială".

Curtea observă că instruirea în cadrul Institutului Național al Justiției are un regim special și un statut special, deosebit de o instruire medie sau universitară, prin articolul 2 alin. (4) din Lege acesta fiind expres exclus din sistemul național de învățământ și educație.

În acest context, Curtea notează că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, dreptul enunțat de articolul 2 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană vizează, în special, „învățământul elementar și nu studiile superioare" (a se vedea

În contextul celor expuse, Curtea consideră că norma contestată este compatibilă cu dreptul la învățătură garantat de articolul 35 din Constituție.

Autorul sesizării pretinde că norma contestată încalcă articolul 39 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia:

De asemenea, potrivit autorului sesizării, norma contestată încalcă articolul 16 din Constituție:

Autorul sesizării susține că o asemenea limitare în timp a dreptului de a accede la o funcție publică este unică în sistemul de drept al Republicii Moldova, deoarece în afară de judecători și procurori, accesul la niciuna din funcțiile de demnitate publică nu este limitat în timp. Acesta consideră că, astfel, norma supusă controlului constituționalității instituie un tratament diferențiat în situații egale, fără ca să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, induce o disproporționalitate între scopul urmărit și mijloacele utilizate și încalcă, astfel, principiul egalității tuturor cetățenilor, garantat de articolul 16 alin. (2) din Constituție.

Parlamentul și Guvernul consideră că dreptul garantat de alineatul (2) al articolului 39 din Constituție nu este un drept ce nu poate fi restrâns, norma constituțională lăsând la discreția legislatorului reglementarea condițiilor de accedere la funcțiile publice.

Curtea este de acord cu argumentul Parlamentului și Guvernului că o diferență de tratament bazată pe motive obiective și rezonabile nu poate fi considerată ca discriminare.

În acest context, Curtea notează că articolul 25 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede că: „Orice cetățean are dreptul și posibilitatea, fără nici una din discriminările la care se referă art.2 și fără restricții nerezonabile, de a avea acces, în condiții de egalitate,