3ra-561/23 — anularea actului administrativ

3ra-561/23 — anularea actului administrativ (Curtea Supremă de Justiție, 2024)

Dosarul nr. 3ra-561/23

2-21046415-01-3ra-29052023

prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Rîșcani – O. Melniciuc

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău – A. Minciuna, V. Negru, E. Palanciuc

ÎNCHEIERE

06 martie 2024 mun. Chișinău

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE

în componență:

Președintele completului, judecătorul Aliona Miron

judecătorii Diana Stănilă

Ion Malanciuc

examinând admisibilitatea recursului depus de Mișcarea Obștească a

Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău reprezentată de avocatul

Barba Valentin,

în cauza de contencios administrativ intentată la cererea de chemare în

judecată depusă de Mișcarea Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor din

mun. Chișinău împotriva Serviciului Fiscal de Stat cu privire la anularea actului

administrativ defavorabil și emiterea actului administrativ favorabil,

împotriva deciziei din 19 aprilie 2023 a Curții de Apel Chișinău,

c o n s t a t ă:

La 30 martie 2021, Mișcarea Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor

din mun. Chișinău a depus cerere de chemare în judecată împotriva Serviciului

Fiscal de Stat, solicitând obligarea adoptării deciziei de stingere a obligației

fiscale prin prescripție a Mișcării Obștești a Inventatorilor și Raționalizatorilor

din mun. Chișinău, obligația fiscală fiind stabilită prin decizia Inspectoratului

Fiscal de Stat pe mun. Chișinău nr.342/169 din 26 martie 2007.

În motivarea acțiunii, a indicat că la 12 noiembrie 2020 a depus la Serviciul

Fiscal de Stat cerere privind adoptarea deciziei de stingere a obligației fiscale, iar

prin răspunsul din 27 noiembrie 2020 aceasta a fost respinsă.

La 30 decembrie 2020 a depus cerere prealabilă privind contestarea

refuzului, iar prin decizia Serviciului Fiscal de Stat nr.47 din 18 februarie 2021,

recepționată de reclamant la 01 martie 2021, a fost refuzată solicitarea de a fi

stinsă prin prescripție obligația fiscală calculată în baza deciziei Serviciului Fiscal

de Stat nr.342/169 din 26 martie 2007.

1

A menționat că obligația fiscală a fost stabilită prin decizia Inspectoratului

Fiscal de Stat pe mun. Chișinău nr.342/169 la 26 martie 2007, iar la 15 mai 2007,

Serviciul Fiscal de Stat a început procedura de executare silită, fapt confirmat

prin ordinul incaso nr.0500000257 din 15 mai 2007, în baza căruia s-a încasat din

contul contribuabilului toți banii aflați la cont la acel moment, în sumă de 2 994

lei.

Totodată, curgerea termenului de prescripție începe la data determinării

obligației fiscale, adică la 26 martie 2007, când prin decizia menționată s-a

stabilit obligația fiscală a contribuabilului și începe automat să curgă termenul de

prescripție stabilit expres, exhaustiv și imperativ prin norma prevăzută în art. 265

din Codul fiscal.

Însă, în răspunsul Serviciului Fiscal de Stat, se afirmă că ultima achitare a

fost efectuată la 23 aprilie 2013, dar nu indică atât suma concretă, nici

modalitatea de achitare, precum și subiectul concret care a efectuat acest

transfer/achitare.

În continuare, după ce la 15 mai 2007 și la 01 decembrie 2008 au fost

încasați în mod incontestabil toți banii în sumă de 3 169 lei, aflați pe contul

reclamantei, contul bancar a rămas blocat și nici un fel de operațiuni financiare

nu au mai avut loc până în prezent, dat fiind faptul lipsei de activități care ar fi

generat apariția mijloacelor bănești.

În răspunsul său, Serviciul Fiscal de Stat eronat face referire la art. 401 alin.

(1) lit. a) din Codul civil, invocând întreruperea prescripției, fără a argumenta și a

indica expres care concret acte săvârșite de către contribuabil, au servit drept

temei de a ajunge la astfel de concluzii care nu se încadrează nici formal în norma

menționată de Serviciul Fiscal de Stat.

Cu referire la prevederile art. 401 alin. (1) lit. a) din Codul civil, a menționat

că această normă definește expres, exhaustiv și imperativ, care fapte concrete

constituie acte de recunoaștere tacită și nici în unul din cele enumerate în articol

nu se încadrează contribuabilul dat, deoarece astfel de acțiuni specificate în lege

nu au fost săvârșite de ultimul.

A indicat că Mișcarea Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor din

mun. Chișinău nu a recunoscut existența acestei datorii față de stat și a contestat

decizia organului fiscal în instanța de apel, inclusiv și la Curtea Supremă de

Justiție și nu a efectuat careva acțiuni care ar putea fi catalogate drept acte de

recunoaștere tacită.

Creanțele fiscale sunt prescrise, legiuitorul stabilind termenul de prescripție

de 6 ani. Termenul de 6 ani, expres prevăzut în interiorul căruia Statul, în speță

Serviciul Fiscal de Stat, a avut posibilitatea de a-și exercita dreptul său prin

executare silită în modul stabilit de Codul fiscal, fie prin intermediul instanțelor

de judecată competente.

Cu referire la prevederile art. 265 din Codul fiscal, a menționat că dacă

determinarea obligației fiscale a avut loc în termen sau în perioada stabilită la art.

264, ea poate fi stinsă prin executare silită de către Serviciul Fiscal de Stat în

conformitate cu prezentul titlu sau de către instanța judecătorească, însă numai în

cazul în care acțiunile Serviciului Fiscal de Stat sau sesizarea instanței

judecătorești au avut loc pe parcursul a 6 ani de după determinarea obligației

fiscale.

2

Din norma menționată se deduce incontestabil c, începutul termenului de

prescripție de 6 ani începe să curgă din momentul determinării obligației fiscale

și se stinge acest termen, inclusiv și obligația fiscală, cu expirarea a 6 ani de după

determinarea obligației fiscale.

Mai mult ca atât, conform art. 173 din Codul fiscal, dacă nu a fost exercitat

în termenele prevăzute de prezentul cod, dreptul statului de a determina obligația

fiscală sau de a o executa silit se stinge prin prescripție în modul stabilit de

Guvern. Concomitent, se stinge și obligația fiscală a contribuabilului. Stingerea

obligației fiscale în urma survenirii termenelor de prescripție se face în baza unei

decizii scrise a conducerii organelor cu atribuții de administrare fiscală care

administrează obligația fiscală respectivă, iar în cazul serviciului de colectare a

impozitelor și taxelor locale - în baza deciziei adoptate de către consiliul local.

În cazul de față, determinarea obligației fiscale a avut loc la 26 martie 2007,

prin decizia nr. 342/169.

Conform prevederilor Codului fiscal, Serviciul Fiscal de Stat a avut la

dispoziție o perioadă de 6 ani pentru a executa silit această decizie și a încasa sau

a încerca să încaseze această datorie. Iar de la 26 martie 2007 și până în prezent

sunt împliniți 14 ani, mai mult decât evident că s-au scurs deja de două termenul

de prescripție și nu există nici un impediment legal pentru Serviciul Fiscal de Stat

să aplice corect norma legală, pentru a stinge obligația fiscală prin prescripție,

potrivit art. 173 din Codul fiscal.

Consideră că Serviciul Fiscal de Stat a neglijat nejustificativ norma legală ce

ține de prescripție la general și prescripția fiscală în particular. Prescripția este

mijlocul de dobândire sau pierdere a unui drept prin trecerea timpului ori

stingerea unui drept la acțiune prin neexecutarea lui in termenul prevăzut de lege;

modalitate de stingere a creanțelor bugetare. Termenul de prescripție este

intervalul de timp înăuntrul căruia creditorul bugetar are dreptul de a cere

executarea silită privind o creanță bugetară. Scopul prescripției în materie fiscală,

fiind stingerea, pierderea dreptului statului de a urmări, prin organele sale

competente, încasarea veniturilor bugetare, din cauza neexercitării acestui drept

în interiorul unui anumit interval de timp, expres prevăzut de lege, interval

denumit termen de prescripție.

Cu toate acestea, respingând solicitările contribuabilului de adoptare a

deciziei de stingere a obligației fiscale prin prescripție, Serviciul Fiscal de Stat a

ignorat fără nici o justificare prezumția legală conform căreia de la data de la care

sa împlinit termenul de prescripție se produc următoarele efecte juridice: 1)

încetează dreptul organului fiscal de a mai proceda la executarea silită a

obligațiilor fiscale ale contribuabilului; 2) se naște dreptului contribuabilului de a

se opune la executarea silită a obligației fiscale.

Prin prescripție ceea ce câștigă contribuabilul, pierde statul. Stingerea

obligației fiscale în urma survenirii termenelor de prescripție se face în baza unei

decizii scrise a conducerii organelor cu atribuții de administrare fiscală care

administrează obligația fiscală respectivă.

A indicat că decizia de stingere a obligației fiscale are drept scop

confirmarea sumelor spre anulare în Sistemul informațional al Serviciului Fiscal

de Stat cu termenul de prescripție expirat. Pentru stingerea obligației fiscale prin

prescripție nu este necesară o hotărâre judecătorească în acest sens, mai mult,

3

organele fiscale, independent, din oficiu, sunt obligate să emită o decizie de

stingere a obligației fiscale prin prescripție la expirarea termenului de 6 ani,

prevăzut de art. 265 din Codul fiscal.

Articolul 173 din Codul fiscal, nu prevede necesitatea depunerii unei cereri

de către contribuabil pentru aplicarea prescripției fiscale, or, însuși organul fiscal,

călăuzindu-se de prevederile art. 265 din Codul fiscal, poate emite decizia și

stinge creanța prescrisă, astfel fiind obligat de lege.

Suplimentar, nici hotărârea de Guvern pentru aprobarea Regulamentului

privind modul de stingere a obligației fiscale și anulare a sumelor plătite în plus

prin prescripție nr. 221 din 11 aprilie 2017, nu indică necesitatea adresării

contribuabilului la Serviciul Fiscal de Stat pentru emiterea unei decizii de

stingere a obligației fiscale.

În Regulamentul privind modul de stingere a obligației fiscale și anulare a

sumelor plătite în plus prin prescripție, este desfășurat și foarte clar expusă

procedura de adoptare a deciziei privind stingerea obligației fiscale al cărei

termen de prescripție a expirat.

Afirmă că pachetul documentelor confirmative, necesare pentru adoptarea

deciziei privind stingerea obligației fiscale al cărei termen de prescripție a expirat

include: 1) documentul care confirmă data apariției obligației fiscale; 2) actul de

carență, cu anexarea informațiilor primite de la organele în adresa cărora au fost

remise interpelări în vederea identificării bunurilor pasibile urmăririi; 3) actele

procedurale (documente executorii în conformitate cu legislația în vigoare), în

cazul executării silite prin intermediul instanței de judecată și/sau executorului

judecătoresc.

Documentele menționate la sub pct. 1) și 2) vor fi autentificate de persoanele

împuternicite din cadrul Serviciului Fiscal de Stat.

Consideră că, Serviciul Fiscal de Stat urma singur, de drept, să emită o astfel

de decizie și să stingă creanța respectivă fără a mai fi necesară adresarea în

judecată pentru a obliga să adopte decizia de stingere a obligației fiscale prin

prescripție, or, art. 173 din Codul fiscal, stabilește expres care este mecanismul

de stingere a obligației prin prescripție, astfel oferindui de drept, posibilitate

legală Serviciul Fiscal de Stat să stingă individual, din oficiu creanța prescrisă.

A mai menționat că este formal și contradictoriu argumentul Serviciului

Fiscal de Stat precum că, termenul de prescripție curge de la ultima achitare a

contribuabilului la BPN, care a fost efectuată la 24 aprilie 2013, în sumă de 80

lei, la capitolul taxa pentru amenajarea teritoriului, deoarece și de la această dată

au trecut deja mai mult de 7 ani.

Deci se confirmă că creanța fiscală este tardivă și există temei legal pentru

adoptarea deciziei de stingere a obligației fiscale prin prescripție.

În context, reclamanta a indicat că, prevederile art. 170, 173, 178, 193, 264

și 265 din Codul fiscal, impun imperativ conduita subiectului raportului juridic, la

caz, Serviciul Fiscal de Stat, de a stinge de drept obligația fiscală și nu este

necesară invocarea scurgerii acestuia de persoana în interesul căreia s-a scurs.

Astfel, pretențiile Serviciului Fiscal de Stat față de Mișcarea Obștească a

Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău în sumă totală de 132 082

lei, sunt incerte, valabilitatea și existența lor este condiționată de expirarea

termenului de prescripție pentru urmărirea obligațiilor cu caracter fiscal.

4

În concluzie, bazându-se pe jurisprudența națională, având în vedere și

practica Curții Europene a Drepturilor Omului (cauzele Dacia vs Moldova,

Muhina vs Moldova, Grafescolo vs Moldova și IPTEH vs Moldova) obiectul

cărora au fost acțiunile înaintate în instanță, fie de stat sau de alți reclamanți

persoane fizice sau juridice peste termenul de prescripție, reclamanta a reiterat

impunerea unei conduite imperative a organului de administrare fiscală și anume,

să stingă de drept și din oficiu, obligația fiscală în cazul scurgerii termenului de

prescripție.

Prin hotărârea din 07 aprilie 2022 a Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani, s-

a admis acțiunea înaintată de Mișcarea Obștească a Inventatorilor și

Raționalizatorilor din mun. Chișinău.

S-a anulat, ca neîntemeiată, decizia Serviciului Fiscal de Stat, nr. 47 din 18

februarie 2021, emisă pe marginea contestației depusă de Mișcarea Obștească a

Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău împotriva Serviciului Fiscal

de Stat.

S-a obligat Serviciul Fiscal de Stat să adopte decizia de stingere a obligației

fiscale prin prescripție a Mișcării Obștești a Inventatorilor și Raționalizatorilor

din mun. Chișinău, stabilită prin decizia Inspectoratului Fiscal de Stat nr. 342/169

din 26 martie 2007.

La 12 aprilie 2022, Serviciul Fiscal de Stat a contestat cu apel hotărârea din

07 aprilie 2022 a Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani, iar la 27 aprilie 2022 a

depus apel motivat, solicitând casarea hotărârii primei instanțe și emiterea unei

hotărâri noi de respingere a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia din 19 aprilie 2023 a Curții de Apel Chișinău, s-a admis apelul

declarat de Serviciul Fiscal de Stat, s-a casat integral hotărârea din 07 aprilie

2022 a Judecătoriei Chișinău, sediul Rîșcani și s-a emis o hotărâre nouă prin care

s-a respins ca neîntemeiată acțiunea.

În motivarea soluției, instanța de apel a conchis că prima instanță greșit a

ajuns la concluzia privind temeinicia acțiunii înaintate, or, la caz s-a constatat că

hotărârea seria AH nr.0024322 privind executarea silită a obligației fiscale a

contribuabilului Mișcarea Obștească al Inventatorilor și Raționalizatorilor din

mun. Chișinău în mărime de 132 082 lei și decizia nr.47 din 18 februarie 2021 pe

marginea contestației emise de Serviciul Fiscal de Stat, au fost emise cu

respectarea competenței și conform procedurii stabilite.

În context, instanța de apel a menționat că obligația fiscală a Mișcării

Obștești a Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău, rezultă din

decizia Serviciului Fiscal de Stat, nr. 342/169, din 26 martie 2007, asupra cazului

de încălcare a legislației, emisă de Inspectoratul Fiscal de Stat mun. Chișinău, pe

marginea dărilor de seamă a contribuabilului, prezentate în perioada A/2007-

A/2013 și a majorării de întârziere calculate ulterior. Prin decizia Serviciului

Fiscal de Stat nr.342/169 din 26 martie 2007, s-au încasat la buget: sumele

impozitelor și plăților calculate în rezultatul controlului în cuantum de 21 272 lei

și 20 167 lei; majorările de întârziere calculate în rezultatul controlului, în sumă

de 6 581 lei și 6 941 lei; amendă în sumă de 5 105 lei și 4 840 lei.

A reținut că obligația în cauză nu a fost executată în termenul stabilit de

legislație, iar cu scopul încasării la Bugetul Public Național a restantelor

înregistrate de entitate, pe parcursul anilor 2008-2020, a fost declanșată

5

procedura de executare silită a obligației fiscale. Ulterior, în corespundere cu

prevederile art. 299 alin. (2) din Codul fiscal, potrivit dispoziției Serviciului

Fiscal de Stat, nr.0500004326 din 06 aprilie 2017, au fost suspendate operațiunile

la conturile bancare ale Mișcării Obștești a Inventatorilor și Raționalizatorilor din

mun. Chișinău.

Completul instanței de apel a menționat că la 24 aprilie 2013, Mișcarea

Obștească al Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău a achitat la

Bugetul Public Național suma de 80 lei, la capitolul 114412 (Taxa pentru

amenajarea teritoriului).

La fel, a reținut că Serviciul Fiscal de Stat a înaintat la contul bancar al

Mișcării Obștești al Inventatorilor si Raționalizatorilor din mun. Chișinău,

ordinele incaso care au valoare de document executoriu: nr.0118406585 din

27.07.2018; nr.0118406586 din 27.07.2018; nr.0118406587 din 27.07.2018;

nr.0119029978 din 10.04.2019; nr.0119030753 din 11.04.2019; nr.0119030762

din 11.04.2019; nr.0119076439 din 06.06.2019; nr.0119076440 din 06.06.2019;

nr.0119076445 din 06.06.2019; nr.0119076452 din 06.06.2019; nr.0119076460

din 06.06.2019, însă restanța intimatei nu a fost executată din motivul lipsei

mijloacelor bănești la conturile bancare.

Colegiul a constat că stingerea obligației fiscale curge de la ultima acțiune

întreprinsă de organul fiscal întru perceperea restantei sau recunoașterea

obligației fiscale de către contribuabil. La caz, în perioada în care Mișcarea

Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău nu și-a

îndeplinit obligațiile fiscale, Serviciul Fiscal de Stat a întreprins acțiuni de

executare silită a obligației fiscale, manifestate prin suspendarea operațiunilor la

conturile bancare și prin înaintarea ordinelor incaso menționate supra.

În acest sens, a considerat irelevantă și eronată concluzia instanței de fond

cu privire la aplicarea termenului de prescripție și a prevederilor art. 173 din

Codul fiscal, deoarece, termenul de prescripție la stingerea obligației fiscale

curge de la ultima acțiune întreprinsă de organul fiscal întru perceperea restanței

sau recunoașterea obligației fiscale de către contribuabil.

Contrar concluziei instanței de fond, la caz se constată că toate acțiunile

întreprinse de Serviciul Fiscal de Stat pentru perceperea forțată a restanței,

manifestate prin suspendarea operațiunilor la conturile bancare, înaintarea

ordinelor incaso și ulterior emiterea hotărârii seria AH nr. 0024322 din 14

februarie 2020 privind executarea silită a obligației fiscale a Mișcării Obștești a

Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău, au fost efectuate în

interiorul termenului de prescripție.

În context, a respins ca fiind declarative argumentele Mișcării Obștești a

Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău, cu referire la oportunitatea

stingerii obligației fiscale prin prescripție, or, pe parcursul a 6 ani de la

determinarea obligației fiscale, Serviciul Fiscal de Stat a întreprins acțiuni privind

încasarea acestora, iar potrivit Registrului ordinelor incaso, de la 27 iulie 2018

până la 06 iunie 2019, apelantul a înaintat mai multe ordine incaso la conturile

bancare ale contribuabilului Mișcarea Obștească al Inventatorilor și

Raționalizatorilor din mun. Chișinău întru executarea restanțelor neachitate în

termen.

6

Mai mult ca atât, după cum a fost stabilit, intimata cunoștea cu certitudine

despre existența obligației fiscale calculate în baza deciziei Inspectoratului Fiscal

de Stat mun. Chișinău nr. 342/169 din 26 martie 2007, inclusiv prin prisma

faptului că a înaintat o acțiune împotriva Serviciului Fiscal de Stat privind

anularea deciziei nr. 342/169 din 26 martie 2007, dar care a fost respinsă, iar

luând în calcul principiul ”nemo censetur ignorare legem”, este de remarcat faptul

că poziția de apărare nu se poate construi pe necunoașterea sau eroarea părții în

materie de drept.

La 02 mai 2023, Mișcarea Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor

din mun. Chișinău, reprezentată de avocatul Barba Valentin, a depus recurs

împotriva deciziei din 19 aprilie 2023 a Curții de Apel Chișinău.

La 05 iunie 2023 Mișcarea Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor

din mun. Chișinău, reprezentată de avocatul Barba Valentin, a prezentat cererea

de recurs motivată, prin care a solicitat: admiterea recursului, casarea integrală a

deciziei, cu menținerea hotărârii primei instanțe.

În motivarea recursului, au invocat că decizia este neîntemeiată, arbitrară și

contrară normelor imperative din Codul fiscal, emisă cu aplicarea eronată a

normelor de drept material și procedural, fiind pasibila de a fi casată.

Totodată, consideră că instanța de fond a adoptat o hotărâre absolut legală,

interpretând corect legislația civilă, fiscală și cea procesuală aplicabilă cauzei

deduse judecății.

Astfel, au indicat că instanța de apel la adoptarea deciziei a neglijat aplicarea

normelor imperative a legii materiale stipulate expres în art. 170,173,178,193,

264, 265 din Codul Fiscal, care impun imperativ conduita subiectului raportului

juridic, la caz Serviciul Fiscal de Stat, de a stinge de drept obligația fiscală, fapt

ce a dus în consecință la adoptarea actului judecătoresc arbitrar, contrar legii.

La fel, consideră că instanța de apel a interpretat arbitrar normele legale

imperative menționate mai sus, distorsionând esența acestora și de fapt prin

decizia recurată instanța de apel a dat o interpretare contrară esenței instituției

prescripției, astfel nejustificat instanța de apel a ignorat și jurisprudența constantă

a Curții Europene a Drepturilor Omului privitor la instituția prescripției.

Au susținut că obligația fiscală a reclamantului a fost stabilită prin Decizia

Inspectoratului Fiscal de Stat pe mun. Chișinău nr.342/169 la 26 martie 2007 și la

15 mai 2007 Serviciul Fiscal de Stat (IFS) a început procedura de executare silită,

fapt confirmat prin ordinul de incaso nr.0500000257 din 15.05.2007 în baza

căruia s-a încasat de pe contul contribuabilului toți banii aflați pe contul bancar la

acel moment și anume suma de 2 994 lei. Deci, de fapt. Serviciul Fiscal de Stat

(IFS) a început executarea silită fată de Mișcarea Obștească al Inventatorilor si

Raționalizatorilor din municipiul Chișinău și a încasat parțial suma de 2 994 lei la

15.05.2007.

Curgerea termenului de prescripție începe la data determinării obligației

fiscale, adică din data de 26 martie 2007, când prin decizia menționată sa stabilit

obligația fiscală a contribuabilului și începe automat să curgă termenul de

prescripție stabilit expres, exhaustiv și imperativ prin norma legală imperativă

prevăzută în art.265 Cod fiscal. Intimatul-reclamant a declarat în instanța de fond

și cea de apel, că după ce la 15.05.2007 și 01.12.2008 au fost încasați în mod

incontestabil toți banii în sumă de 3 169 lei aflați pe cont, contul bancar a rămas

7

blocat și nici un fel de operațiuni financiare nu au mai avut loc până în prezent,

dat fiind faptul lipsei de activități ce ar fi generat apariția mijloacelor bănești.

Doar, în a.2013 Președintele asociației obștești din surse personale a achitat în

numerar la Bugetul Public Național suma de 80 lei ce constituia taxa pentru

amenajarea teritoriului, fapt confirmat și de intimat.

Conform prevederilor Codului Fiscal deducem că, Serviciul Fiscal de Stat a

avut la dispoziție o perioadă de 6 ani de zile pentru a executa silit această decizie

și a încasa sau a încerca să încaseze această datorie. Deci, de la 26 martie 2007 și

până în prezent, sunt împliniți deja 16 ani și este mai mult decât evident, că sau

scurs mai mult de două termene de prescripție și nu există nici un impediment

legal pentru SFS să aplice corect norma legală, pentru a stinge obligația fiscală

concretă, prin prescripție, așa cum prescrie expres, imperativ și exhaustiv art.173

din Codul Fiscal.

Însă, Colegiul instanței de apel la adoptarea deciziei recurate a ignorat, fără

justă cauză, norma legală obligatorie, conform căreia, termenul de prescripție este

intervalul de timp înăuntrul căruia creditorul bugetar intimatul SFS a avut dreptul

de a cere executarea silită privind o creanță bugetară concretă, individualizată

prin Decizia Serviciului fiscal de stat nr. 342/16 din 26 martie 2007.

Instanța de apel admițând apelul declarat de către intimatul-SFS, casând fără

nici un temei legal hotărârea instanței de fond și respingând solicitările

recurentului-reclamant de adoptare a deciziei de stingere a obligației fiscale prin

prescripție a ignorat fără nici o justificare prezumția legală, conform căreia de la

data de la care s-a împlinit termenul de prescripție se produc următoarele efecte

juridice: 1) încetează dreptul organului fiscal de a mai proceda la executarea silită

a obligațiilor fiscale ale contribuabilului; 2) se naște dreptului contribuabilului de

a se opune la executarea silită a obligației fiscale. Prin prescripție: ceea ce câștigă

contribuabilul, pierde statul.

Stingerea obligației fiscale în urma survenirii termenelor de prescripție se

face în baza unei decizii scrise a conducerii organelor cu atribuții de administrare

fiscală care administrează obligația fiscală respectivă. Decizia de stingere a

obligației fiscale are drept scop confirmarea sumelor spre anulare în Sistemul

informațional al Serviciului Fiscal de Stat cu termenul de prescripție expirat.

Pentru stingerea obligației fiscale prin prescripție nu este necesară o Hotărâre

Judecătoreasca în acest sens, mai mult ca atât Organele Fiscale, independent, din

propria inițiativă ( din oficiu ) sunt obligate să emită o decizie de stingere a

obligației fiscale prin prescripție la expirarea termenului de 6 ani prevăzut de art.

265 Cod fiscal.

Analiza Codului fiscal prin prisma mecanismului de stingere a obligațiilor

fiscale prin prescripție, confirmă cu certitudine, că art. 173 Cod fiscal nu prevede

necesitatea depunerii unei cereri de către contribuabil pentru aplicarea prescripției

fiscale. Invers, de drept, însuși organul fiscal călăuzindu-se de prevederile art.

265 Cod fiscal emite decizia și stinge creanța prescrisă, astfel fiind obligat de

lege. Deci, articolul 173 din Codul Fiscal stabilește expres care este mecanismul

de stingere a obligației prin prescripție, astfel oferindu-i de drept, posibilitate

legală Serviciul Fiscal de Stat să stingă individual (din oficiu) creanța prescrisă.

Concomitent, pretențiile Serviciul Fiscal de Stat față de recurentul-reclamant sunt

8

tardive, deoarece sunt condiționate de expirarea termenului de prescripție pentru

urmărirea obligațiilor cu caracter fiscal.

Consider că este contrară legii motivarea instanței de apel precum că

termenul de prescripție curge de la ultima achitare a contribuabilului la Bugetul

Public Național (BPN) care a fost efectuată la data de 24.04.2013 în sumă de 80

lei la capitolul taxa pentru amenajarea teritoriului, dat fiind faptul, că această

sumă achitată în bugetul de stat era o datorie curentă la acel moment, ce nu are

nici o legătură nici directă și nici indirectă cu obligațiunea fiscală stabilită prin

Decizia Serviciului fiscal de stat nr.342/16 din 26 martie 2007, care se reflectează

și respectiv se achită la conturi fiscale diferite fiind de drept obligațiuni fiscale

distincte.

Deci, de drept această achitare a datoriei curente pentru amenajarea

teritoriului nu poate în nici un caz să fie asimilată cu nici una din situațiile expres

prevăzute în art.401 Cod civil, deoarece datoria constatată prin decizia

nominalizată din 2007 este individualizată separat și doar asupra acestei creanțe a

fiscului se răsfrânge tardivitatea pe care am invocat-o, solicitând aplicarea

mecanismului legal prevăzut în art.173,178 și 265 Cod fiscal, adică stingerea

obligației fiscale prin prescripție, normă legală care urmează a fi aplicată de către

Stat, inclusiv prin intermediul instanțelor naționale.

Dar constată că și acest argument al instanței de apel expus drept temei de

admitere a cererii de apel nu are suport juridic pentru a refuza stingerea prin

prescripție a obligației fiscale a reclamantului, deoarece și de la această dată

(24.04.2013) sunt scurși deja mai mult de 10 ani.

Consideră că nu are suport juridic nici motivarea instanței de apel, că pe

parcursul anilor 2018-2019 de către funcționarii SFS au mai fost înaintate repetat

ordine de incaso la conturile bancare ale reclamantului pe care deja sunt

suspendate operațiunile de către SFS din anul 2007, dat fiind faptul că sunt

contrare art.173,178 și 265 Cod fiscal, care prevede imperativ și foarte clar, că

dacă nu a fost exercitat în termenele prevăzute de prezentul cod, dreptul statului

de a executa silit obligația fiscală a contribuabilului, atunci acest drept se stinge

prin prescripție.

În decizia recurată instanța de apel eronat face referire la alin.1 lit. a) art.401

Cod Civil, invocând întreruperea prescripției, fără a argumenta și a indica expres

care concret acte săvârșite de către contribuabil, au servit drept temei de a ajunge

la astfel de concluzii sofisticate care nu se încadrează nici formal în norma

menționată.

Norma legală sus citată definește expres, exhaustiv și imperativ, ce fapte

concrete constituie acte de recunoaștere tacită și nici în unul din cele enumerate

în articol nu se încadrează contribuabilul-recurent, deoarece astfel de acțiuni

specificate în lege nu au fost săvârșite de către acesta și recurentul reclamant nu a

efectuat careva acțiuni ce ar putea fi catalogate drept acte de recunoaștere tacită.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție reține că, prin Legea nr.

246 din 31 iulie 2023 (în vigoare din 01 septembrie 2023), a fost modificat cadrul

normativ conex reformei Curții Supreme de Justiție, inclusiv Cartea a treia

„Procedura contenciosului administrativ” din Codul administrativ, în special

prevederile cu privire la temeiurile recursului.

9

Totuși, art. XI alin. (3) din Legea menționată, prevede că recursurile depuse

la Curtea Supremă de Justiție până la data intrării în vigoare a prezentei legi vor

fi examinate în baza temeiurilor în vigoare la data depunerii recursului.

Aceleași considerente de deduc și din interpretarea art. 195 din Codul

administrativ în coroborare cu prevederile art. 3 alin. (3) din Codul de procedură

civilă, către stipulează că, procedura acțiunii în contenciosul administrativ se

desfășoară conform prevederilor prezentului cod.

Examinând admisibilitatea recursului, în raport cu actele cauzei, Completul

de judecată al Curții Supreme de Justiție constată inadmisibilitatea acestuia, din

următoarele motive.

În conformitate cu art. 244 alin. (1) din Codul administrativ, hotărârile curții

de apel ca instanța de fond, precum și deciziile instanței de apel pot fi contestate

cu recurs.

În conformitate cu art. 245 alin. (1) din Codul administrativ, recursul se

depune la instanța de apel în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei

instanței de apel, dacă legea nu stabilește un termen mai mic. Motivarea

recursului se prezintă Curții Supreme de Justiție în termen de 30 de zile de la

notificarea deciziei instanței de apel. Dacă se depune împreună cu cererea de

recurs, motivarea recursului se depune la instanța de apel.

Referitor la termenul de declarare a recursului, Completul de judecată al

Curții Supreme de Justiție atestă că dispozitivul deciziei a fost pronunțat la data

de 19 aprilie 2023. Copia dispozitivului a fost notificat reprezentantului

recurentului la 20 aprilie 2023 (f.d.190). Cererea de recurs nemotivată a fost

depusă la 02 mai 2023. Copia deciziei motivate a fost notificată avocatului Barba

Valentin la 12 mai 2023 (f.d.193). Iar, motivarea recursului a fost depusă la 05

iunie 2023.

Astfel, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție consideră că la

depunerea recursului împotriva deciziei din 19 aprilie 2023 a Curții de Apel

Chișinău, Mișcarea Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun.

Chișinău reprezentată de avocatul Barba Valentin a respectat termenele prevăzute

la art. 245 alin. (1) și (2) din Codul administrativ.

Examinând temeiurile invocate în recursul depus de Mișcarea Obștească a

Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău reprezentată de avocatul

Barba Valentin, în raport cu materialele cauzei, Completul de judecată al Curții

Supreme de Justiție îl consideră inadmisibil, din următoarele motive.

În conformitate cu art. 246 alin. (1) din Codul administrativ, Curtea Supremă

de Justiție examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă este

inadmisibil, recursul se declară ca atare printr-o încheiere, iar în acord cu alin. (2)

din art. 246 din Codul administrativ, recursul se declară inadmisibil în special în

cazurile enumerate la literele a)-f).

Din analiza acestor prevederi, rezultă că admisibilitatea/inadmisibilitatea

recursului, în special, nu se limitează doar la temeiurile menționate ci urmează să

însușească în condițiile Codului administrativ exercitarea efectivă a unui control

de legalitate, veritabil bazat pe temeiuri concludente și serioase.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție reține cu valoare de

principiu jurisprudențial, că sintagma „în special” denotă caracterul neexhaustiv

al temeiurilor de inadmisibilitate și în același timp oferă un drept exclusiv al

10

instanței de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare

suficient de serioasă și care pe cale de consecință nu pot însuși un eventual succes

rezultat din examinarea cererii în completul de 5 judecători.

În această ordine de idei, completul de judecată al Curții Supreme de Justiție

reține că, Codul administrativ dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al

recursului, dar și cerința de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor

veritabile și esențiale încălcări de drept procedural și material capabile să

răstoarne deciziile instanței de apel contestate sau, după caz, hotărârile Curții de

Apel ca primă instanță într-o eventuală examinare în fond și invocare ex officio a

erorilor de drept.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că pentru a trece

testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conțină o motivare

convingătoare și întemeiată în condițiile nominalizate mai sus. Acest argument

rezultă și din particularitățile de formă ale reglementării recursului în Codul

administrativ și anume din sintagma „motivarea recursului” de la art. 245 alin. (2)

din Codul administrativ. În consecutivitate, motivarea cererii de recurs în

circumstanțele expuse se referă la formalitățile pe care trebuie să le întrunească

cererea în vederea rezistării testului și filtrului de admisibilitate.

De asemenea, completul de judecată al Curții Supreme de Justiție

accentuează că admisibilitatea recursului trebuie privită și în contextul rolului și

funcției legale a instanței judecătorești supreme care constă, în special în

asigurarea și interpretarea uniformă a legilor la examinarea cauzelor de

contencios administrativ. Astfel, motivarea oricărei cereri de recurs trebuie să

țină cont pentru a trece filtrul de admisibilitate și a avea succes, de aceste însușiri

de ordin legal fundamental.

În acest sens, CtEDO în jurisprudența sa constantă statuează că dreptul de

acces la instanțe nu este absolut. Există limitări implicit admise [Golder

împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 230].

Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât

prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în

această privință de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei, pct.

85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un

apel (Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 45). Curtea a mai

reiterat că modul de aplicare a articolului 6 procedurilor în fața instanțelor

ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor respective,

urmând de ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept național și de

rolul instanțelor ierarhic superioare în acest sistem. (Botten v. Norway, hotărâre

din 19 februarie 1996, Reports 1996-1, p. 141, § 39). La fel, conform

jurisprudenței CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac și

procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de fapt, pot fi

conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (a se vedea Helmers c. Suediei 09

octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).

În circumstanțele menționate, Completul de judecată al Curții Supreme de

Justiție ajunge la concluzia de a declara inadmisibil recursul depus de Mișcarea

Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor din mun. Chișinău reprezentată de

avocatul Barba Valentin.

11

În conformitate cu art. 230 și art. 246 din Codul administrativ, completul de

judecată al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Recursul depus de Mișcarea Obștească a Inventatorilor și Raționalizatorilor

din mun. Chișinău reprezentată de avocatul Barba Valentin, se declară

inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Aliona Miron

judecătorii Diana Stănilă

Ion Malanciuc

12