2rac-26/22 — încasarea datoriei

2rac-26/22 — încasarea datoriei (Curtea Supremă de Justiție, 2022)

Dosarul nr. 2rac-26/22

2-19076900-01-2rac-02022022

Prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Centru (jud. C. Roșca)

Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (jud. A. Pahopol, O. Cojocaru, R. Pulbere)

ÎNCHEIERE

02 martie 2022 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Svetlana Filincova

Judecătorii Maria Ghervas

Galina Stratulat

examinând admisibilitatea recursului declarat de Asociația Proprietarilor de

Locuințe Privatizate „NR. 50/269” COOP,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Întreprinderea

Municipală Regia „Autosalubritate” împotriva Asociației Proprietarilor de Locuințe

Privatizate „NR. 50/269” COOP cu privire la încasarea datoriei și compensarea

cheltuielilor de judecată,

împotriva deciziei din 09 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău,

c o n s t a t ă:

La 20 februarie 2019, Întreprinderea Municipală Regia „Autosalubritate”, (în

continuare „Autosalubritate” Î.M.), a depus cerere de chemare în judecată împotriva

Asociației Proprietarilor de Locuințe Privatizate „NR. 50/269” COOP (în continuare

A.P.L.P. „NR.50/269” COOP), solicitând încasarea datoriei în mărime de 29758,68

de lei, a cheltuielilor de judecată constituite din taxa de stat în sumă de 893 de lei și

din cheltuielile de expediere a notificării în mărime de 10,95 de lei.

În motivarea acțiunii, reclamantul a invocat că, la data de 05 septembrie 2001

a încheiat cu pârâtul contractul nr. 2767 privind transportarea deșeurilor menajere

solide.

Conform clauzelor contractuale, părțile și-au asumat obligații reciproce în

vederea executării prevederilor contractuale, însă pârâtul a neglijat respectarea

obligației privind achitarea lunară pentru serviciile prestate. În baza actelor de

verificare, datoria acumulată constituie suma de 29758,68 de lei.

Reclamantul a afirmat că, în vederea executării extrajudiciare a obligațiilor de

plată, a adus la cunoștința pârâtului atât prin intermediul telefonului, cât și prin

intermediul notificărilor de plată, despre necesitatea achitării integrale a datoriilor

contractuale, însă acțiunile întreprinse nu au determinat pârâtul de a-și executa

obligația de plată.

Prin hotărârea din 23 octombrie 2020 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru, s-

a admis parțial cererea de chemare în judecată depusă de „Autosalubritate” Î.M. și

s-a încasat de la A.P.L.P. „NR.50/269” COOP în beneficiul „Autosalubritate” Î.M.

suma de 29758,68 de lei cu titlu de datorie contractuală, precum și suma de 893 de

1

lei cu titlu de cheltuieli de judecată pentru achitarea taxei de stat; în rest, a fost

respinsă ca fiind neîntemeiată cererea de chemare în judecată depusă de

„Autosalubritate” Î.M. împotriva A.P.L.P. „NR.50/269” COOP cu privire la

încasarea datoriei contractuale, precum și compensarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia din 09 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău s-a respins apelul

declarat de A.P.L.P. „NR.50/269” COOP și s-a menținut hotărârea din 23 octombrie

2020 a Judecătoriei Chișinău, sediul Centru.

În consolidarea soluției, instanța de apel a reținut că, instanța de fond corect a

stabilit circumstanțele de fapt referitor la obligația beneficiarului de achitare a

serviciului prestat, or, aceasta s-a născut ca urmare a executării necorespunzătoare a

contractului de prestare a serviciilor de transportare a deșeurilor menajere solide,

încheiat între „Autosalubritate” Î.M. și A.P.L.P. „NR.50/269” COOP.

Totodată, instanța de apel a punctat că, contractul menționat nu a fost reziliat,

precum și că niciuna din părți nu a invocat circumstanțe relevante cazurilor

specificate la pct. 10 din acesta.

Din aceste motive, instanța de apel a apreciat ca fiind nefondate argumentele

reprezentantului apelantului referitoare la faptul că obligația de plată a serviciului

prestat aparține consumatorilor finali.

Cu privire la acest aspect, instanța de apel a relevat că, A.P.L.P. „NR.50/269”

COOP nu a probat existența unor acorduri suplimentare la contractul menționat de

prestare a serviciilor la distribuirea plăților pentru evacuarea deșeurilor menajere pe

apartamente și perfectarea bonurilor de plată, conform cărora „Autosalubritate” Î.M.

și-ar fi asumat funcția de prelucrare și distribuire a calculelor pe fiecare cont personal

(apartament) în parte, tipărirea și expedierea chitanțelor.

Prin urmare, întrucât apelantul nu a probat prin copiile ordinilor de plată pe

apartamente că consumatorii finali pentru evacuarea deșeurilor menajere sunt

proprietarii apartamentelor, iar plățile pentru serviciul prestat se fac direct de ultimii

pe contul intimatului și nu pe contul său, instanța de apel a apreciat poziția acestuia

ca una declarativă, or, în temeiul art. 122 alin. (1) Cod de procedură civilă,

circumstanțele care, conform legii, trebuie confirmate prin anumite mijloace de

probațiune nu pot fi dovedite cu niciun fel de alte mijloace probante.

Respectiv, în accepțiunea instanței de apel realizarea unui drept nu se face

gratuit, fără a fi supus unor rigori procedurale în ceea ce privește respectarea sarcinii

probațiunii, or, apelantul prin prisma raționamentului instituit la art.118 alin. (1) Cod

de procedură civilă, urmează să demonstreze temeinicia acestuia, iar la caz apelantul

A.P.L.P. „NR.50/269” COOP nu a realizat pe deplin această sarcină legală.

De asemenea, instanța de apel a respins ca neîntemeiate argumentele apelantei

cu referire la tardivitatea cerințelor de încasare a datoriei în mărime de 22104,17 lei,

or, conform cererii de chemare în judecată „Autosalubritate” Î.M. a solicitat

încasarea datoriei în mărime de 29758,68 de lei, acumulată în urma neexecutării

obligațiilor de plată a sericilor prestate, potrivit contractului nr. 2726 privind

transportarea deșeurilor menajere solide, încheiat între părțile litigante până la data

adresării în instanță, fără a indica o perioadă concretă în care acestea s-au format,

mai mult, A.P.L.P. „NR.50/269” COOP pe perioada 01 ianuarie 2017 – 31 ianuarie

2019 a continuat să facă achitări, săvârșind în acest sens acțiuni din care rezultă

recunoașterea datoriei.

2

Sub acest aspect, instanța de apel a concluzionat că, instanța de fond corect nu

a reținut argumentele A.P.L.P. „NR.50/269” COOP cu privire la aplicarea la cazul

dedus judecății a prescripției.

În continuare, subsecvent admiterii pretenției privind încasarea datoriei,

potrivit art. 90, 94, 96 Cod de procedură civilă, Colegiul consider că prima instanță

legal și întemeiat a dispus încasarea cheltuielilor de judecată formate din taxa de stat

în sumă de 893,00 lei.

În această ordine de idei, instanța de apel a conchis că, la caz, soluția instanței

de fond este întemeiată, iar aserțiunile apelantului expuse prin cererea de apel nu

sunt de natură să răstoarne soluția criticată.

La 26 noiembrie 2021, A.P.L.P. „NR.50/269” COOP a depus cerere de recurs

împotriva deciziei din 09 noiembrie 2021 a Curții de Apel Chișinău, solicitând

admiterea recursului, casarea integrală a deciziei instanței de apel și a hotărârii

primei instanțe, pronunțarea unei noi hotărâri de respingere integrală a cererii de

chemare în judecată ca fiind tardivă și neîntemeiată.

În motivarea recursului s-a invocat că, instanța de apel nu a aplicat normele de

drept care trebuiau aplicate, a interpretat eronat normele de drept aferente cauzei.

Atât la examinarea cauzei în prima instanță, cât și la examinarea pricinii în instanța

de apel, a punctat asupra tardivității și netemeiniciei pretențiilor înaintate de

„Autosalubritate” Î.M., în acest sens invocând numeroase prevederi legale. Prima

instanță, însă și instanța de apei au omis aplicarea respectivelor norme de drept în

vederea soluționării juste a litigiului.

Pentru probarea existenței datoriei pretinse, intimatul a anexat actul de

verificare (un cont) semnat unilateral, unde este indicat că soldul la data de 31

decembrie 2016 constituie suma de 22104,17 lei, fără a fi indicată perioada exactă

în care s-a format datoria respectivă. Astfel, a considerat că pretenția intimatului în

partea încasării pretinsei datorii în sumă de 22104,17 este tardivă, fiind depusă cu

omiterea termenului de prescripție prevăzut de art. 267 alin.(1) Cod civil.

Motivele de tardivitate au fost invocate în fața primei instanțe, în faza de

pregătire a cauzei pentru dezbateri judiciare prin înaintarea excepției de tardivitate.

Reprezentantul „Autosalubritate” Î.M. a recunoscut înaintarea tardivă a pretenției

privind încasarea sumei de 22104,17 lei, nu a susținut încasarea acestei sume,

precum nici nu a solicitat repunerea în termen. Însă instanțele inferioare nu au aplicat

prevederile art. 267 alin.(1) Cod civil (în redacția în vigoare până la 01.03.2019) și

art. 1861 Cod de procedură civilă și neîntemeiat au admis integral cererea de chemare

în judecată, fără ca această să fie susținută de reprezentantul intimatului în privința

încasării sumei de 22104,17 lei. În opinia recurentului, este justificată solicitarea de

respingere a acțiunii ca fiind depusă cu omiterea termenului de prescripție în partea

încasării datoriei de 22104,17 lei, or, din materialele cauzei rezultă că intimatul nu

a formulat cerere de repunere a acțiunii în termen și nici nu au prezentat nicio probă

pertinentă, concludentă și admisibilă, ce ar confirma justificarea omiterii termenului

de adresare în instanța de judecată. Neaplicarea de către instanțele ierarhic inferioare

a prevederilor menționate, a dus la încălcarea dreptului la un proces echitabil

garantat de art. 6 § 1 CEDO.

De asemenea, la examinarea cauzei, instanțele inferioare au interpretat eronat

art. 602 Cod civil, nu au aplicat art. 11 alin. (1) și art. 12 din Legea contabilității și

3

raportării financiare nr. 287/15.12.2017, art. 93 alin. (16) din Codul fiscal și art. 25

alin (1) din Legea serviciilor publice de gospodărie comunală nr. 1402/2002.

Intimatul nu a înaintat nicio factură pentru achitarea serviciilor prestate, niciun

act de primire-predare a serviciilor prestate și astfel, cu justificare nu a achitat datoria

pretinsă. Actul de verificare pentru perioada 01 ianuarie 2017-31 ianuarie 2019, prin

care instanțele inferioare au concluzionat asupra existenței datoriei, constituie un

înscris întocmit unilateral de intimat, semnat doar de ultimul și care nu este un

document contabil. Intimatul nu a prezentat anumite facturi ce ar confirma prestarea

serviciilor contractate prin contractul nr. 2767 din 05 septembrie 2001.

Instanțele inferioare, prin aplicarea eronată a art. 121 Cod de procedură civilă,

eronat au constatat existența datoriei în lipsa facturilor fiscale și nejustificat a

acceptat în calitate de probă actul de verificare întocmit și semnal doar de intimat.

Recurentul a opinat că, decizia instanței de apel și hotărârea primei instanțe nu

sunt motivate în sensul art. 6 § 1 CEDO. Or, nu a avut parte de un proces echitabil,

deoarece instanța de apel nu a motivat decizia adoptată, în același timp, a fost privat

de dreptul de a fi auzit de către instanța de apel. Argumentele privind tardivitatea și

netemeinicia pretențiilor înaintate nu au fost examinate efectiv de către instanțele

inferioare.

Copia recursului declarat a fost expediată în adresa intimatului conform

scrisorii de însoțire datate cu 02 februarie 2022 (f.d.142) și a fost recepționată la 04

februarie 2022, conform avizului de recepție (f.d.144).

La 22 februarie 2022, „Autosalubritate” Î.M. a depus referință la cererea de

recurs, exprimând poziția în favoarea inadmisibilității recursului, precum și

compensarea cheltuielilor de judecată din contul recurentului.

În conformitate cu prevederile art. 434 alin.(1) Cod de procedură civilă,

recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei

integrale, dacă legea nu prevede altfel.

Decizia instanței de apel a fost adoptată la 09 noiembrie 2021, iar cererea de

recurs a fost depusă la 26 noiembrie 2021, ceea ce denotă că recursul este declarat

în termen.

Examinând temeiurile recursului declarat de A.P.L.P. „NR.50/269” COOP,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră recursul drept inadmisibil din următoarele

considerente.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) Cod de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural.

Alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd exhaustiv cazurile în care se

consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau

aplicate eronat, iar alin. (4) stipulează că săvârșirea altor încălcări decât cele indicate

la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care

acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea greșită a cauzei sau în cazul în care

instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească

a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului.

4

În temeiul prevederilor art. 433 lit. a) Cod de procedură civilă, cererea de recurs

se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile

prevăzute la art.432 alin.(2), (3) și (4).

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de A.P.L.P. „NR.50/269” COOP,

nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4) Cod de

procedură civilă.

Astfel, argumentele invocate în recursul declarat se referă la dezacordul părții

recurente cu soluția pronunțată de către instanța de apel, însă nu relevă încălcarea

esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material, respectiv nu constituie

temei de casare a deciziei recurate.

Totodată, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție reține că recursul exercitat conform secțiunii II-a are

caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material și procedural,

verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu și temeinicia ei în fapt.

În acest context, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție reiterează că procedura admisibilității

constă în verificarea faptului, dacă motivele invocate în recurs se încadrează în cele

prevăzute în art. 432 alin.(2), (3) și (4) Cod de procedură civilă.

În această ordine de idei, completul Colegiului precizează că, în contextul

normelor procedurale din Secțiunea a II-a, Capitolul XXXVIII Cod de procedură

civilă, instanța de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanțele

de fond și de apel. Forța atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe,

suficiența probelor și concluziile făcute în urma probațiunii sunt în afara controlului

instanței de recurs.

Prin prisma art. 432 alin.(4) Cod de procedură civilă, instanța de recurs poate

interveni în materia probațiunii doar sub aspect procedural și anume dacă se invocă

faptul că instanța de apel a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând în mod

flagrant regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 Cod de procedură civilă,

însă din recursul declarat nu rezultă argumentul privind încălcarea flagrantă a

regulilor de apreciere a probelor.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat în jurisprudența

sa constantă, rezultând din prevederile art. 6 § 1 al Convenției Europene pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, că nu se impune

motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanță de recurs, întemeindu-se pe

dispoziții legale specifice, respinge recursul declarat împotriva sentinței pronunțate

de o instanță inferioară, ca fiind lipsit de șanse de succes (cauza Rebai și alții contra

Franței, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 25 februarie 1995,

nr.26561/1995).

În circumstanțele menționate, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a

considera inadmisibil recursul declarat de A.P.L.P. „NR.50/269” COOP.

În conformitate cu art. 433 lit. a), art. 440 alin. (1) Cod de procedură civilă,

completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție

d i s p u n e:

5

Se consideră inadmisibil recursul declarat de Asociația Proprietarilor de

Locuințe Privatizate „NR. 50/269” COOP împotriva deciziei din 09 noiembrie 2021

a Curții de Apel Chișinău.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Svetlana Filincova

Judecătorii Maria Ghervas

Galina Stratulat

6