2ra-1101/20 — încasarea datoriei

2ra-1101/20 — încasarea datoriei (Curtea Supremă de Justiție, 2020)

Dosarul nr. 2ra-1101/2020

prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani (jud: E. Cojocari)

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (jud: L. Bulgac, G. Dașchevici, A. Panov)

D E C I Z I E

21 octombrie 2020 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

lărgit al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele ședinței, judecătorul Svetlana Filincova

judecătorii Iurie Bejenaru

Dumitru Mardari

Nicolae Craiu

Galina Stratulat

examinând recursul declarat de Eugeniu Pavalachi,

în cauza civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Natalia Botnari

împotriva lui Eugeniu Pavalachi cu privire la încasarea datoriei, și

la cererea reconvențională depusă de Eugeniu Pavalachi împotriva Nataliei

Botnari cu privire la constatarea nulității contractului de împrumut,

împotriva deciziei din 26 septembrie 2019 a Curții de Apel Chișinău,

c o n s t a t a t ă :

La 14 decembrie 2018, Natalia Botnari a depus cerere de chemare în judecată

împotriva lui Eugeniu Pavalachi, prin care a solicitat încasarea sumei de 2025 de

Euro cu titlu de datorie, încasarea sumei de 270,88 de Euro cu titlu de dobândă de

întârziere și sumei de 1 823,40 de Euro cu titlu de penalitate de întârziere, cât și

compensarea cheltuielilor de judecată formate din: 2 420,34 de lei - taxa de stat și

9 200 de lei - asistența juridică și cheltuielile poștale.

În motivarea acțiunii a indicat că a încheiat cu Eugeniu Pavalachi un contract

de împrumut, prin care i-a acordat ultimului cu împrumut suma de 2 825 de Euro,

pe un termen de o zi, până la data de 11 ianuarie 2018, însă pârâtul nu și-a onorat

obligația pecuniară asumată prin respectivul contract, acumulând o datorie față de

reclamantă în sumă de 2 025 de Euro.

Reclamanta a invocat că în conformitate cu prevederile art. 602 alin. (1) Cod

civil, în cazul în care nu execută obligația, debitorul este ținut să-l despăgubească

pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu dovedește că neexecutarea

obligației nu-i este imputabilă, alin. (2) prevede că neexecutarea include orice

încălcare a obligațiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. Tot în

acest sens, potrivit prevederilor art. 872 Cod civil, în cazul în care împrumutatul nu

restituie în termen împrumutul, împrumutătorul poate cere pentru întreaga sumă

datorată dobândă de întârziere în mărimea prevăzută la art. 619 dacă legea sau

contractul nu prevede altfel.

1

A specificat că dobânda de întârziere calculată în conformitate cu prevederile

art. 619 Cod civil corelată cu art. 585 Cod civil și ținând cont de rata de bază fixată

de BNM, constituie 270,88 de Euro.

Conform prevederilor pct. 8 din contractul f/n din 10 ianuarie 2018, în cazul

în care împrumutatul nu achită suma datorată împrumutătorului în termen,

împrumutatul va achita penalități de întârziere în mărime de 0,5 % din suma

datorată pentru fiecare zi de întârziere. Penalitatea pentru neachitare constituind

suma de 1 823,40 de Euro, conform calculului: 2025 x 0,5% x 180 zile = 1 823,40

de Euro.

Totodată, reclamanta a menționat că la data de 17 septembrie 2018, a expediat

în adresa pârâtului reclamația privind restituirea sumei datorate, astfel s-a încercat

soluționarea litigiului pe calea extrajudiciară, însă nu a primit de la ultimul nici un

răspuns.

La 18 ianuarie 2019, Eugeniu Pavalachi a depus în instanță cerere

reconvențională împotriva Nataliei Botnari, solicitând recunoașterea nulității

contractului de împrumut din 10 ianuarie 2018, încheiat între Natalia Botnari și

Eugeniu Pavalachi, cât și încasarea taxei de stat în mărime de 1 700 de lei.

În motivarea acțiunii reconvenționale a indicat că la data de 10 ianuarie 2018,

pe str. Alba Iulia 75/18, mun. Chișinău, unde se află o parcare de vânzări auto, a

procurat un automobil. La procurarea automobilului a semnat un contract de

împrumut, pe termen de 1 zi, cu d-na Natalia Botnari, pe care nu a văzut-o

niciodată, care nu a fost prezentă la semnarea contractului și care nu i-a transmis

nici un leu.

Ulterior, peste câteva zile, automobilul procurat a fost restituit parcării pe

motivul defecțiunii de motor, iar parcarea a restituit banii primiți pentru automobil.

Reclamantul în acțiunea reconvențională a menționat că aproximativ peste 6

luni au început apelurile Nataliei Botnari cu solicitarea restituirii sumei de 2025 de

euro, la care i-a comunicat că automobilul a fost restituit la parcare, iar pe

dumneaei nu o cunoaște și nu a primit nimic de la aceasta, însă ea insista că nu

cunoaște despre ce fel de parcare vorbesc și trebuie să îi restituie banii

împrumutați.

Dat fiind faptul că pe Natalia Botnari nu a văzut-o niciodată și bani de la

aceasta nu a primit a solicitat recunoașterea nulității contractului de împrumut din

10 ianuarie 2018, încheiat între Natalia Botnari și Eugeniu Pavalachi.

A mai specificat că Natalia Botnari nu a făcut dovada îndeplinirii întocmai a

obligațiilor contractuale impuse prin contractul de împrumut din 10 ianuarie 2018,

precum și transmiterea lui Eugeniu Pavalachi a sumei de 2 025 de euro, respectiv

nu poate pretinde la restituirea acestei sume în temeiul contractului dat. Or,

condiția specifică a contractului de împrumut ce ar demonstra existența unei

obligații valabile este transmiterea de către Natalia Botnari și primirea de către

Eugeniu Pavalachi a sumei solicitate, fapt ce nu rezultă, însă, din conținutul

contractului de împrumut, circumstanță care nu a fost demonstrată nici prin probe.

Deci, a învederat că contractul de împrumut nu conține date privitor la faptul

dacă au fost transmiși banii, cui au fost transmiși și când.

Astfel, a specificat că doar semnarea contractului de împrumut, fără a exista

dovada transmiterii mijloacelor bănești nu demonstrează și existenta raporturilor

juridice între părți, care ar permite admiterea acțiunii cu privire la încasarea sumei.

2

Prin hotărârea din 22 februarie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani,

cererea de chemare în judecată depusă de Natalia Botnari a fost admisă integral. A

fost încasat de la Eugeniu Pavalachi în beneficiul Nataliei Botnari suma de 2 025

de euro cu titlu de datorie, suma de 780,88 de euro cu titlu de dobândă de

întârziere, suma de 1 823,40 de euro cu titlu de penalitate, sau echivalentul în lei la

momentul executării, suma de 9 200 de lei cu titlu de cheltuieli de asistență juridică

și suma de 2 420 de lei cu titlu de cheltuieli de achitare a taxei de stat la depunerea

acțiunii. Cererea reconvențională înaintată de Eugeniu Pavalachi a fost respinsă ca

neîntemeiată.

Împotriva hotărârii instanței de fond, la 21 martie 2019, a declarat apel

Eugeniu Pavalachi, solicitând casarea acesteia și emiterea unei noi hotărâri de

admitere a acțiunii reconvenționale și respingerea acțiunii inițiale.

Prin decizia din 26 septembrie 2019 a Curții de Apel Chișinău s-a respins ca

neîntemeiat apelul declarat de Eugeniu Pavalachi și s-a menținut hotărârea din 22

februarie 2019 a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a menționat că din materialul

probatoriu prezentat instanței rezultă cert faptul că la 10 ianuarie 2018, Eugeniu

Pavalachi a împrumutat de la Natalia Botnari suma de 2 825 Euro, fără dobândă,

pe o perioadă de 1 zi.

Conform pct. 3 din contractul menționat, împrumutul s-a acordat la 10

ianuarie 2018, cu scadența finală la data de 11 ianuarie 2018 (f.d. 9-10).

Prin pct. 8.1 din contract, părțile au convenit asupra unei penalități de

întârziere în mărime de 0,5% din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere,

astfel, conform calculului prezentat instanței de către reclamantă, dobânda de

întârziere pentru perioada 12 ianuarie 2018 – 23 noiembrie 2018 a constituit suma

de 270,88 de Euro.

Colegiul a considerat că cerința reclamantei privitor la încasarea, atât a sumei

date cu împrumut, cât și a dobânzii de întârziere, corect au fost reținute de prima

instanță ca întemeiate, deoarece se încadrează în prevederile art. 602 coroborat cu

art. 872 și art. 619 Cod civil (în redacția de până la 01 martie 2019).

Totodată, instanța de apel a reținut că Eugeniu Pavalachi a invocat nulitatea

actului juridic, în baza căruia a apărut raportul, juridic litigios, ca temei de fapt de

nulitate fiind invocat faptul netransmiterii/ neprimirii banilor, iar ca temei de drept

fiind invocat art. 221 Cod civil (în redacția de până la 01 martie 2019), adică a

invocat că contractul respectiv este unul fictiv.

Pretențiile invocate de Eugeniu Pavalachi în cererea reconvențională, instanța

de apel le-a considerat neîntemeiate, deoarece din pct. 1 din contractul de

împrumut din 10 ianuarie 2018, rezultă că suma de 2 825 de euro a fost primită de

Eugeniu Pavalachi la momentul semnării respectivului contract, mai mult

raționamentul logico-juridic al normelor legale privitor la nulitatea actelor juridice

fictive și simulate, nulitatea pe temei de ficțiune poate fi invocată doar de terți, dar

nu de persoana care a încheiat contractul, pe când, la caz, însuși Eugeniu Pavalachi

a recunoscut că a semnat acest contract, înțelegând conținutul și consecințele

semnării lui, fără a avea careva obiecții, respectiv și-a asumat benevol obligații pe

care urmează să le execute.

Din considerentele menționate, Colegiul a considerat legală și întemeiată

hotărârea primei instanțe și nu a găsit temeiuri de a o anula, iar argumentele

3

invocate de apelant în acest sens Colegiul le-a considerat nefondate, acestea fiind o

reiterare a celor expuse în prima instanță care le-a cercetat și apreciat corect.

La 12 iunie 2020, Eugeniu Pavalachi a declarat recurs, prin care a solicitat

casarea deciziei instanței de apel și hotărârii primei instanțe cu pronunțarea unei

noi soluții de respingere a acțiunii inițiale și admitere a acțiunii reconvenționale.

În motivarea recursului a invocat că instanțele de judecată au aplicat eronat și

au încălcat normele de drept material și procedural, ceea ce a dus la soluționarea

greșită a cauzei, au interpretat eronat legea precum și probele prezentate, iar erorile

comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Totodată, în susținerea recursului s-au indicat aceleași argumente și

circumstanțe factologice care au fost invocate pe parcursul examinării cauzei în

instanțele ierarhic inferioare, cărora le-a fost dată apreciere, redând totodată

conținutul prevederilor normelor legale, dar fără a demonstra prin careva probe,

încălcarea sau aplicarea eronată de către instanțele de judecată a normelor legale

aplicabile speței.

În contextul prevederilor art. 434 alin. (1) Cod de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale,

dacă legea nu prevede altfel.

Curtea de Apel Chișinău a pronunțat decizia contestată la 26 septembrie 2019.

Materialele cauzei atestă expedierea participanților la proces a copiei deciziei

motivate prin scrisoarea de însoțire din 16 octombrie 2019 (f.d. 88), or, la actele

cauzei nu se regăsește dovada recepționării acesteia de către recurent.

Astfel, recursul declarat la 12 iunie 2020, este în termen.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) Cod de procedură civilă, după parvenirea

dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității recursului,

dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre

necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii

acesteia. În cazul neprezentării referinței în termenul stabilit, admisibilitatea

recursului se decide în lipsa acesteia.

La 06 iulie 2020, prin scrisoarea de însoțire nr. 2ra-1101/2020, Curtea

Supremă de Justiție a expediat în adresa intimatei copia cererii de recurs cu

înștiințarea despre necesitatea depunerii referinței timp de o lună de la data

recepționării (f.d. 101), or, intimata nu a recepționat copia recursului, acesta fiind

returnat de către oficiul poștal cu mențiunea „plecat” și până la data examinării

cauzei nu au depus referință.

Prin încheierea din 23 septembrie 2020 a Curții Supreme de Justiție recursul

declarat de Eugeniu Pavalachi a fost considerat admisibil și a fost fixat spre

examinare într-un complet de 5 judecători, în vederea examinării fondului

recursului.

În conformitate cu articolele 441 și 444 din Codul de procedură civilă,

recursul s-a examinat de un complet de 5 judecători, fără înștiințarea participanților

la proces, însă data și ora ședinței a fost plasată pe pagina web a Curții Supreme de

Justiție. Astfel, Colegiul a decis inoportună invitarea acestora, întrucât argumentele

expuse în cererea de recurs au fost formulate cu suficientă precizie pentru a

permite instanței verificarea legalității hotărârii atacate. Totodată, toate punctele de

drept care puteau exista în această cauză pot fi cercetate și soluționate în mod

adecvat pe baza înscrisurilor prezente la dosar. În esență, recurentul și intimatul au

4

avut posibilitate să își prezinte poziția în scris și să răspundă la concluziile părții

adverse.

Verificând decizia instanței de apel și, după caz, hotărârea primei instanțe, în

limitele controlului de legalitate, în raport cu criticele invocate, Colegiul civil,

comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție

constată că se impune admiterea recursului cu casarea deciziei instanței de apel și

trimiterea cauzei la rejudecare în instanța de apel, în alt complet de judecată, pentru

motivele ce succed.

În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură civilă,

instanța, după ce judecă recursul, este în drept să admită recursul, să caseze

integral decizia instanței de apel și să trimită cauza spre rejudecare în instanța de

apel o singură dată dacă eroarea judiciară nu poate fi corectată de către instanța de

recurs.

Colegiul judiciar consideră necesar să menționeze că nu va formula un

răspuns detaliat pentru fiecare argument al recurentului, ci va analiza doar motivele

decisive pentru soluționarea prezentei cauze (a se vedea cauza Garda Ruiz vs

Spania (Marea Cameră), 21 ianuarie 1999, parag. 26; Moreira Ferreira vs

Portugalia (nr. 2) (Marea Cameră); 11 iulie 2017, parag. 84, 98).

În vederea respectării articolului 432 alin. (5) din Codul de procedură civilă,

Colegiul lărgit nu a identificat niciun indiciu care, la prima vedere, ar putea ridica

probleme de drept specificate la alin. (3) din articolul citat. Mai mult, recurentul nu

a prezentat obiecții în privința acestui aspect procedural.

Esența articolelor 432 și 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă oferă

instanței de recurs competența de a efectua un control al legalității deciziei atacate,

nu și a temeiniciei acesteia. Astfel, se vor reține circumstanțele de fapt, privite în

ansamblu, care au fost prezentate de părți și stabilite de instanțele de judecată în

fazele procesual anterioare, cu excepția situației în care constatările lor pot fi

considerate arbitrare sau vădit nerezonabile.

În conformitate cu art. 432 alin. (4) Cod de procedură civilă, săvârșirea altor

încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului

doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea

greșită a cauzei sau în cazul în care instanța de recurs consideră că aprecierea

probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile

comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

În conformitate cu art. 118 alin. (3) Cod de procedură civilă, circumstanțele

care au importanță pentru soluționarea justă a cauzei sunt determinate definitiv de

instanța judecătorească pornind de la pretențiile și obiecțiile părților și ale altor

participanți la proces, precum și de la normele de drept material și procedural ce

urmează a fi aplicate.

Art. 239 Cod de procedură civilă, statuează că hotărârea judecătorească

trebuie să fie legală și întemeiată. Instanța își întemeiază hotărârea numai pe

circumstanțele constatate nemijlocit de instanță și pe probele cercetate în ședință de

judecată.

În sensul art. 240 alin. (3) Cod de procedură civilă, instanța judecătorească

adoptă hotărârea în limitele pretențiilor înaintate de reclamant.

În conformitate cu art. 373 alin. (1), (2), (5) Cod de procedură civilă, instanța

de apel verifică, în limitele cererii de apel, ale referințelor și obiecțiilor înaintate,

legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în ceea ce privește constatarea

5

circumstanțelor de fapt și aplicarea legii în primă instanță. În limitele apelului,

instanța de apel verifică circumstanțele și raporturile juridice stabilite în hotărârea

primei instanțe, precum și cele care nu au fost stabilite, dar care au importanță

pentru soluționarea cauzei, apreciază probele din dosar și cele prezentate

suplimentar în instanță de apel de către participanții la proces. Instanța de apel este

obligată să se pronunțe asupra tuturor motivelor invocate în apel.

În debut, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al

Curții Supreme de Justiție consideră necesar a menționa că instanța de apel

adoptând soluția pe caz, nu a elucidat toate circumstanțele esențiale ale cauzei, prin

ce se impune concluzia de a fi casată decizia, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Din recursul declarat de Eugeniu Pavalachi rezultă că aceasta își exprimă

dezacordul cu soluția adoptată de către instanța de apel invocând că concluziile

instanței sunt în contradicție cu materialele cauzei.

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție menționează că instanța de apel la adoptarea soluției sale a

învederat că pretențiile invocate de Eugeniu Pavalachi în cererea reconvențională,

le consideră neîntemeiate, deoarece din pct. 1 din contractul de împrumut din 10

ianuarie 2018, rezultă că suma de 2 825 de euro a fost primită de Eugeniu

Pavalachi la momentul semnării respectivului contract, mai mult raționamentul

logico-juridic al normelor legale privitor la nulitatea actelor juridice fictive și

simulate, nulitatea pe temei de ficțiune poate fi invocată doar de terți, dar nu de

persoana care a încheiat contractul, pe când, la caz, însuși Eugeniu Pavalachi a

recunoscut că a semnat acest contract, înțelegând conținutul și consecințele

semnării lui, fără a avea careva obiecții, respectiv și-a asumat benevol obligații pe

care urmează să le execute.

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție conchide că instanța de apel nu a soluționat litigiul în cauză,

or, la adoptarea deciziei nu a reținut și argumentele apelantului și a dat o apreciere

eronată materialului probator.

La caz se impune a menționa că instanța de apel prematur a respins ca

neîntemeiate argumentele apelantului/ recurent prin care a indicat că nu a fost

încheiat nici un contract de împrumut, deoarece la semnarea contractului nu a fost

prezentă Natalia Botnari și respectiv nu i-a transmis careva sume de bani, în cazul

în care la adoptarea soluției nu s-a examinat acest contract.

Astfel, este cert că contractul de împrumut din 10 ianuarie 2018 a fost anexat

la cererea de chemare în judecată în copie (fiind aplicat sigiliul copia corespunde

originalului), or, semnătura împrumutătorului este aplicată pe această copie în

original, pe când semnătura împrumutatului este în copie, ceea ce denotă că

semnătura efectuată de împrumutător a fost aplicată ulterior semnării contractului

și efectuării copiei de pe acest contract.

Mai mult, vis-a-vis de temeiul de drept invocat de Eugeniu Pavalachi, art. 221

Cod civil (în redacția de până la 01 martie 2019), nulitatea actului juridic fictiv,

Colegiul ține să învedereze că instanța de apel a interpretat eronat normele

materiale, or, prin prisma art. 216 alin. (1) Cod civil (în redacția de până la 01

martie 2019), printre temeiurile nulității absolute se numără și actul juridic fictiv,

iar conform art. 217 alin. (1) Cod civil (în redacția de până la 01 martie 2019),

nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată.

6

Astfel, nulitatea absolută poate fi invocată de părțile actului juridic (în

contracte) sau de autorii acestuia (în actele juridice unilaterale), avânzii, terții.

Prin urmare, este eronată concluzia instanței de apel prin care a indicat că din

raționamentul logico-juridic al normelor legale privitor la nulitatea actelor juridice

fictive și simulate, nulitatea pe temei de ficțiune poate fi invocată doar de terți, dar

nu de persoana care a încheiat contractul.

Reieșind din cele relatate, Colegiul civil, comercial și de contencios

administrativ lărgit al Curții Supreme de Justiție consideră că decizia instanței de

apel a fost adoptată arbitrar, fără o apreciere a argumentelor și probelor invocate de

apelant și intimat în coroborare cu cumul de probe prezent la dosar, iar faptul dat

indică incontestabil la încălcarea de către instanța de apel a normelor de drept

procedural, precum și la examinarea superficială și evazivă atât a apelului, cât și a

cauzei deduse judecării, fără a fi verificată, în condițiile legii, legalitatea hotărârii

contestate, mai mult cu interpretarea eronată a normelor materiale aplicabile speței.

În atare condiții, instanța ierarhic inferioară avea obligația rezultând din

prevederile art. 373 alin. (2) Cod de procedură civilă, de a da un răspuns cert

referitor la pertinența unui înscris sau altuia. Or, instanța de judecată este obligată

să reflecte în hotărâre motivele concluziilor sale privind admiterea unor probe și

respingerea altor probe, precum și argumentarea preferinței unor probe față de

altele, rezultând din prevederile art. 130 alin. (4) Cod de procedură civilă.

În cazul în care instanța de judecată se abține de a da un răspuns special și

explicit în cele mai importante întrebări, fără a acorda părții care a formulat-o

posibilitatea de a ști dacă acest mijloc de apărare a fost neglijat sau respins, acest

fapt se va considera o încălcare a art. 6 § 1 CEDO (cauza Hiro Balani vs. Spania,

1994). CEDO reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze

hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru

fiecare argument (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61,

seria A nr. 288). Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților,

dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura

hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în baza circumstanțelor cauzei (Hiro

Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27).

Tot aici, este de menționat că în cadrul soluționării cauzei, probele din dosar

se cercetează doar în ansamblul și în interconexiunea acestora, or, instanța de

judecată este obligată să reflecte în hotărâre motivele concluziilor sale privind

admiterea unor probe și respingerea altor probe, precum și argumentarea

preferinței unor probe față de altele.

Mai mult, în conformitate art. 390 alin. (1) lit. e), f) Cod de procedură civilă,

decizia instanței de apel trebuie să conțină motivele concluziilor instanței de apel și

referirea la legea guvernantă și concluziile instanței de apel în urma examinării

apelului.

Or, în sensul art. 6 CEDO, instanțele de judecată trebuie să indice, cu

suficientă claritate, motivele pe care se întemeiază hotărârile, iar având în vedere

caracterul determinant al concluziilor sale, noțiunile ce implică o apreciere a

faptelor supuse examinării. CEDO, în cauza Suominen vs. Finlanda, a reținut că

„... o funcție a unei decizii motivate este să demonstreze părților că ele au fost

auzite. Mai mult ca atât, o hotărâre motivată oferă părții posibilitatea să o conteste,

precum și posibilitatea de a revedea decizia de către instanța de recurs. Doar prin

7

adoptarea unei decizii motivate poate avea loc un control public a administrării

justiției”.

Totodată, în cauza Van de Hurk v. Olandei, hotărârea din 19 aprilie 1994, și

cauza Dulaurans v. Franței, Hotărârea din 21 martie 2000, paragraful 33, CEDO a

statuat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă

cererile și observațiile părților sunt într-adevăr „auzite”, adică examinate conform

normelor de procedură de către tribunalul sesizat.

Altfel spus, art. 6 impune „tribunalului” obligația de a proceda la o examinare

efectivă a mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel

puțin pentru a le aprecia pertinența”. CEDO nu își propune să garanteze drepturi

teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (cauza Artico v. Italiei,

Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, paragraful 33).

Prin urmare, instanța de apel nu și-a executat în deplină măsură obligația

legală de a motiva hotărârea adoptată.

Dreptul de a fi auzit, prin urmare, a fost încălcat, or dreptul în cauză include

nu doar posibilitatea de a aduce argumente instanței, dar de asemenea o obligație

corespunzătoare a instanței de a arăta, în motivarea sa, motivele pentru care

anumite argumente au fost acceptate sau respinse, ceea ce nu a fost îndeplinit de

instanța de apel.

În consecință, Colegiul, verificând conținutul deciziei contestate, în raport cu

materialele dosarului, argumentele invocate în recurs, conchide că instanța de apel,

s-a referit în mod declarativ la normele dreptului material pe care le-a considerat

aplicabile speței, fără să se expună asupra circumstanțelor concrete ale cauzei și

probelor administrate în cadrul judecării cauzei pe care se întemeiază concluziile

privitoare la aceste circumstanțe și fără a indica motivele pentru care anumite

argumente invocate de părți nu au fost reținute, nefiind nici supuse aprecierii.

Este de menționat că actul judecătoresc trebuie să corespundă tuturor

normelor de drept, să fie clar, înțeles de părțile implicate în litigiu și să răspundă în

mod sigur și expres la toate cererile și obiecțiile formulate de către părți.

Mai mult, hotărârea trebuie să se fondeze pe lege, trebuie să rezolve, într-o

maniera certă, explicit sau implicit, toate cererile invocate de părți, conform

principiului nr. 6 al Recomandării nr. 5 din 1984, adoptată la de Comitetul

Miniștrilor al Consiliului Europei, privind principiile de procedură civilă menite

pentru ameliorarea funcționării justiției, ceea ce în speță lipsește.

Or, în sensul principiului procesului echitabil, garantat de art. 6 CEDO,

motivarea hotărârilor este o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu

atenție și oferă posibilitatea exercitării controlului judiciar.

Analiza pe care judecătorul o face în legătură cu motivele de fapt și de drept

care i-au format convingerea, în sensul unei anumite soluții trebuie să fie clară și

simplă, precisă, concisă și fermă, să aibă putere de convingere. Nemotivarea

hotărârii sau o motivare necorespunzătoare vor atrage casarea ei.

Din considerentele menționate, pornind de la faptul că această eroare admisă

la judecarea cauzei în instanța ierarhic inferioară nu poate fi corectată de instanța

de recurs, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a admite recursul și a casa integral

decizia instanței de apel, cu trimiterea cauzei la rejudecare în instanța de apel, în alt

complet de judecată.

8

La rejudecarea cauzei, instanța de apel, pentru a concluziona sub aspectul

temeiniciei/ netemeiniciei acțiunii, urmează să verifice cerințele prin prisma

argumentelor și probelor atât a părții reclamante, cât și a părții pârâte, rezultând din

prevederile art. 130 alin. (1) Cod de procedură civilă, conform cărora instanța

judecătorească apreciază probele după intima ei convingere, bazată pe cercetarea

multiaspectuală, completă, nepărtinitoare și nemijlocită a tuturor probelor din dosar

în ansamblul și interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege, ca în consecință soluția

adoptată să fie certă și coerentă. Caracterul peremptoriu al concluziei instanței de

judecată, urmează a fi stabilit în coraport cu circumstanțele cauzei, probele

administrate și cercetate și normele de drept material aplicabile raportului litigios.

În conformitate cu art. 445 alin. (1) lit. c), art. 445 alin. (3) Cod de procedură

civilă, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curții

Supreme de Justiție,

d e c i d e :

Se admite recursul declarat de Eugeniu Pavalachi.

Se casează decizia din 26 septembrie 2019 a Curții de Apel Chișinău, în cauza

civilă, la cererea de chemare în judecată depusă de Natalia Botnari împotriva lui

Eugeniu Pavalachi cu privire la încasarea datoriei, și la cererea reconvențională

depusă de Eugeniu Pavalachi împotriva Nataliei Botnari cu privire la constatarea

nulității contractului de împrumut, cu remiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de

Apel Chișinău, în alt complet de judecată.

Decizia nu se supune nici unei căi de atac.

Președintele ședinței,

judecătorul Svetlana Filincova

judecătorii Iurie Bejenaru

Dumitru Mardari

Nicolae Craiu

Galina Stratulat

9