Decizia nr. 40 din 9 martie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost constituit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Ileana Peligrad, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 20.893/3/2023, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: ” De când începe să curgă termenul de prescripţie de trei ani, prevăzut de dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în ipoteza pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, în raport cu dispoziţiile art. 146 alin. (3) din Codul muncii, potrivit cărora compensarea în bani a concediului de odihnă rămas neefectuat este posibilă doar în cazul în care părţile au încetat raporturile de muncă/serviciu?”

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 8 octombrie 2024, în Dosarul nr. 20.893/3/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la problema de drept anterior menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 25 noiembrie 2024 cu nr. 2.742/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii ” Art. 146. – (1) Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an. (2) În cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. (…) (3) Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă. (…) Art. 171. – (1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. (…) Art. 268. – (1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: (…) c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator; (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu nr. 20.893/3/2023, reclamantul a solicitat plata contravalorii zilelor de concediu rămase neefectuate pentru un număr de 130 de zile de concediu, acumulate în intervalele cuprinse între 1 iulie 2008-2 februarie 2018 şi 14 ianuarie 2019-13 ianuarie 2020, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, şi pentru 16 zile de concediu, în perioada 2 februarie 2018-13 ianuarie 2019, în contradictoriu cu Consiliul Superior al Magistraturii.

La data sesizării Tribunalului Bucureşti, reclamantul, fost procuror cu grad de curte de apel, ce şi-a desfăşurat activitatea în diverse structuri ale Ministerului Public, fusese eliberat din funcţie în vederea pensionării, nemaisubzistând raporturi de serviciu între pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi reclamant.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.082 din 6 noiembrie 2023, tribunalul a reţinut incidenţa prescrierii dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată, invocând prevederile art. 171 alin. (1) şi pe cele ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând reţinerea incidenţei prescrierii dreptului material la acţiune.

La termenul de judecată din 10 septembrie 2024 s-a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să se dea dezlegare chestiunii de drept menţionate.

Prin Încheierea pronunţată la 8 octombrie 2024 s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea acesteia

Instanţa de trimitere a constatat îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, în ceea ce priveşte caracterul de noutate, cu referire la jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din consultarea paginii de internet a instanţei supreme nu rezultă că, până la 8 octombrie 2024, s-ar fi dezlegat, în procedura prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă sau printr-o decizie pronunţată în recursul legii, problema de drept din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte caracterul determinant al dezlegării în raport cu obiectul cauzei, de dezlegarea solicitată depinde soluţionarea pe fond a pretenţiilor, întrucât, numai după ce vor fi lămurite aspectele referitoare la incidenţa prescrierii dreptului material la acţiune, instanţa de apel va putea aprecia şi pe fondul pretenţiilor formulate, subzistând, astfel, o strânsă legătură.

În privinţa dificultăţii problemei de drept faţă de sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura descrisă de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de trimitere a reţinut că, nici în acest act normativ, ca, de altfel, nici în cuprinsul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, nu subzistă înscrisă o asemenea condiţie de admisibilitate, în expunerea de motive fiind menţionat scopul emiterii ordonanţei de urgenţă.

Din acest motiv, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1) şi ale art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, instanţa de trimitere a apreciat că, fiind vorba despre un litigiu în care plata drepturilor pretinse se realizează, în ipoteza admiterii acţiunii, din fonduri publice, este incidentă, în cauză, obligaţia sa de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de aprecierea proprie asupra gradului de dificultate.

Instanţa de apel, în judecarea apelului declarat de către reclamant în dosarul pendinte, este o instanţă învestită cu judecata în ultimă instanţă, şi această condiţie de admisibilitate fiind îndeplinită, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea

Instanţa de trimitere a apreciat că problema de drept în cauză o constituie modul de corelare între dispoziţiile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi prevederile art. 146 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod.

Potrivit acestor ultime dispoziţii, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, legiuitorul permiţând acordarea în natură a zilelor de concediu rămase neefectuate din anii anteriori doar în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu a putut efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, context în care, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni, începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.

Prin urmare, ar rezulta că, după trecerea celor 18 luni, calculate începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual, concediul de odihnă nu ar mai putea fi acordat în natură.

Problema de drept care impune pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei dezlegări este cea a corelării modului de calcul al termenului general de prescripţie de 3 ani, mai exact a sintagmei „de la data la care drepturile respective erau datorate” din cuprinsul art. 171 alin. (1), cu prevederile art. 146 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, urmând a se aprecia dacă termenul de trei ani începe să curgă de la data la care raporturile de serviciu/de muncă au încetat sau de la o altă dată anterioară acestui moment.

Datorarea contravalorii zilelor de concediu neexecutate ar putea fi apreciată ca subzistând începând cu anul următor celui în care salariatul nu şi-a efectuat, integral sau parţial, în natură, concediul de odihnă la care avea dreptul, de vreme ce dreptul la acordarea concediului este unul anual.

Pentru a se corobora prevederile legale mai sus arătate, datoria reprezentând suma având ca obiect compensarea concediului de odihnă rămas neefectuat se naşte, din punct de vedere juridic, în anul următor celui în care ar fi trebuit efectuat în natură concediul de odihnă, dar exigibilitatea sa este reprezentată de data la care raporturile de muncă/de serviciu încetează, din acest moment urmând a curge termenul de 3 ani de prescripţie.

În cauză poate prezenta interes hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) la 22 septembrie 2022 în Cauza C-120/21. VI. Punctul de vedere al părţilor

Prin punctul de vedere formulat, apelantul-reclamant a arătat că susţine punctul de vedere majoritar în practica judiciară şi în literatura de specialitate, potrivit căruia termenul de prescripţie curge de la data încetării raporturilor de muncă/serviciu.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus note scrise, prin care a arătat că problema prescripţiei în cazul pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raportului de muncă/serviciu se poate pune doar în cazul zilelor de concediu neefectuat şi pe care apelantul-reclamant avea dreptul de a le efectua, nu şi în cazul zilelor de concediu pe care nu le mai putea efectua, fiind expirat termenul legal în care acest concediu putea fi efectuat. Or, pe de o parte, a expirat termenul de 18 luni în care ar putea fi efectuat concediul de odihnă aferent perioadei detaşării acestuia în Consiliul Superior al Magistraturii, iar, pe de altă parte, dreptul la compensarea în bani a concediului neefectuat intervine numai în cazurile de eliberare din funcţie a procurorului, şi nicidecum la încetarea detaşării. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea instanţei supreme, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice din care a rezultat că există o orientare jurisprudenţială cvasiunanimă, în sensul că termenul de prescripţie trebuie calculat de la data naşterii dreptului la compensare în bani a concediului de odihnă, adică de la data încetării raporturilor de muncă, până la acest moment putându-se cere doar executarea în natură a concediului, neexistând vocaţia de a solicita compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat. Cu toate acestea, zilele de concediu neefectuate după expirarea perioadei de report prevăzute de art. 146 alin. (2) din Codul muncii nu mai pot fi compensate în bani la încetarea contractului de muncă. La nivelul unei singure curţi de apel s-a apreciat că perioada de report se aplică exclusiv cu privire la posibilitatea de a efectua în natură concediul de odihnă, nu şi la compensarea acestuia în bani.

În acest sens au depus hotărâri judecătoreşti Tribunalul Alba – Secţia I civilă, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Iaşi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale. Curtea de Apel Cluj a comunicat că, la nivelul instanţelor din circumscripţia sa teritorială, există practică neunitară.

Opinia minoritară exprimată este aceea că termenul de prescripţie curge de la data la care a luat naştere dreptul salariatului de a solicita efectuarea în natură a concediului de odihnă, cu respectarea termenului de report de 18 luni.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 358 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 9 octombrie 2019, respingându-se excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, la paragraful 23, s-au reţinut următoarele: ” Cât priveşte critica potrivit căreia termenul de 3 ani stabilit de art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 ar aduce atingere dreptului de acces la justiţie, Curtea apreciază ca fiind relevante cele reţinute prin Decizia nr. 210 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 20 mai 2015, paragraful 14, potrivit cărora instituirea unui termen de prescripţie de 3 ani în materia conflictelor de muncă având ca obiect plata drepturilor salariale neacordate are ca justificare asigurarea securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice şi necesitatea soluţionării într-un termen rezonabil a conflictului de muncă izvorât din neplata acestor drepturi, în interesul legitim al fiecăreia dintre părţile litigante. Prin prescripţie se stinge doar dreptul la acţiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine, pe calea silită, îndeplinirea obligaţiei subiectului pasiv. Aşadar, prescripţia nu stinge dreptul subiectiv în substanţa lui, drept care continuă să subziste, şi nici obligaţia corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie. De asemenea, în această materie sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripţie.” IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, în interpretarea dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii raportat la prevederile art. 146 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod, s-a apreciat că termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în ipoteza pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, izvorâte dintr-un drept actual începe să curgă de la momentul încetării raportului de muncă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.I. Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul de drept al prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, care se completează însă, în mod corespunzător, cu dispoziţiile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4 din ordonanţa de urgenţă.

În contextul normativ indicat, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: – existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; – cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificându-se întrunirea acestor cerinţe legale în raport cu elementele sesizării, rezultă că sunt îndeplinite toate exigenţele procedurale menţionate pentru declanşarea mecanismului preîntâmpinării practicii neunitare.

Referitor la primele două condiţii legale se reţine că Dosarul nr. 20.893/3/2023 se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, care judecă pricina în apel, iar obiectul litigiului se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În legătură cu cea de-a treia condiţie enunţată trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care prevăd că încheierea de sesizare trebuie să cuprindă şi punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este primul ţinut să stabilească dacă există o problemă de drept care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară; prioritar, în sesizarea adresată în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită a fi lămurită”, iar nu să se solicite o rezolvare a litigiului în care s-a formulat cererea de sesizare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod constant, în jurisprudenţa sa, că obiectul sesizării pentru o hotărâre prealabilă îl poate constitui o chestiune de drept, dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei are aptitudinea de a determina soluţionarea cauzei pe fond, adică rezolvarea raportului juridic dedus judecăţii.

În lumina celor expuse, se constată că sesizarea formulată priveşte o problemă de drept aptă să devină sursa unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Cum chestiunea interpretării normelor juridice care privesc momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a solicita compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este legată şi de perioada pentru care se poate solicita compensarea, mai precis de întinderea dreptului de creanţă, instanţele raportându-se şi la termenul de 18 luni în care se poate solicita efectuarea concediului de odihnă în natură, dispoziţiile legale indicate în sesizare, respectiv art. 268 alin. (1) lit. c) şi art. 146 alin. (3) din Codul muncii, se impun a fi coroborate cu prevederile art. 146 alin. (2) din Codul muncii.

Având în vedere că asigurarea unei clarificări asupra unei anume chestiuni de drept, de natură să asigure o jurisprudenţa unitară, se înscrie în raţiunea edictării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea este admisibilă.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate ca problema de drept să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. X.II. Asupra fondului sesizării

Instanţa de trimitere a înţeles să solicite Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept să pronunţe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, în ipoteza pretenţiilor pecuniare derivate din zilele de concediu neefectuate până la încetarea raporturilor de muncă/de serviciu, în raport cu art. 146 alin. (3) din acelaşi act normativ, potrivit căruia compensarea în bani a concediului de odihnă rămas neefectuat este posibilă doar în cazul în care părţile au încetat raporturile de muncă/serviciu.

În stabilirea momentului începerii curgerii termenului de prescripţie a dreptului la compensare, instanţa de trimitere a operat o distincţie între momentul naşterii dreptului şi momentul la care acesta a devenit exigibil, susţinând necesitatea unei corelări cu prevederile art. 146 alin. (2) şi (3) din Codul muncii, dat fiind faptul că, după expirarea termenului de 18 luni prevăzut de lege, concediul de odihnă nu mai poate fi acordat în natură. În acest sens se pune în discuţie actualitatea dreptului supus prescripţiei, respectiv întinderea creanţei ce poate fi pretinsă.

Urmează a se avea în vedere, în acest context, faptul că, potrivit art. 146 alin. (2) din Codul muncii, în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. Cum, potrivit legii, acesta este intervalul de report maxim al dreptului la concediul de odihnă ce poate fi efectuat în natură, compensarea lui, în ipoteza în care nu este efectuat până la încetarea raportului de muncă, nu poate depăşi această limită temporală.

De aceea, dezlegarea referitoare la data de la care începe a curge termenul de prescripţie privind plata compensaţiei pentru concediul neefectuat nu este suficientă pentru rezolvarea chestiunii deduse judecăţii, întrucât nu rezolvă şi chestiunea vizată de instanţa de trimitere referitoare la problema întinderii dreptului, care, deşi nu este formalizată în întrebare, este menţionată în expunerea situaţiei şi a punctului de vedere. Deşi nu este legată direct de calculul termenului de prescripţie, perioada de report de 18 luni la care instanţele fac trimitere este relevantă pentru analiza actualităţii dreptului.

Sub un prim aspect trebuie reţinut faptul că prevederile din legile speciale care reglementează raporturi de muncă lato sensu se completează cu cele ale dreptului comun, reprezentat de Codul muncii, inclusiv în privinţa regulilor de exercitare în natură a dreptului la concediu de odihnă, respectiv de compensare în bani a acestuia, astfel cum sunt prevăzute în art. 146 din Codul muncii.

În ceea ce priveşte dispoziţiile speciale, art. 209 din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează doar o dispoziţie de principiu, potrivit căreia: „Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat acestora beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 35 de zile lucrătoare.”

Totodată, potrivit art. 2 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind concediile judecătorilor şi procurorilor: ” (1) Judecătorii şi procurorii au dreptul anual la un concediu de odihnă de 35 de zile lucrătoare, plătit. Acest drept nu poate forma obiectul vreunei renunţări sau limitări. (2) Durata concediului de odihnă prevăzută în prezentul regulament este corespunzătoare activităţii desfăşurate timp de un an calendaristic. La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată. (3) Judecătorii şi procurorii efectuează concediul de odihnă, de regulă, în perioada vacanţei judecătoreşti. Pentru motive temeinice, conducerea instanţei sau, după caz, a parchetului poate aproba efectuarea concediului de odihnă în altă perioadă decât cea a vacanţei judecătoreşti. (4) Conducerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conducerile instanţelor judecătoreşti şi ale parchetelor, precum şi conducerile compartimentelor din aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii au obligaţia să asigure efectuarea concediului de odihnă de către toţi judecătorii, procurorii şi asimilaţii acestora, în cursul anului calendaristic în care s-a născut acest drept.”

Potrivit art. 7 alin. (1) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005: ” (1) Dacă judecătorul sau procurorul, din motive justificate, nu a putut efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, la cererea sa, concediul de odihnă neefectuat va fi acordat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la acest concediu, pe baza programării aprobate de preşedinţii instanţelor judecătoreşti sau, după caz, de conducătorii parchetelor. În acest caz, drepturile băneşti se suportă din fondurile aferente anului în care se efectuează concediul de odihnă.”

Dintr-o a doua perspectivă trebuie menţionat faptul că prin Legea nr. 53/2003 s-a transpus, în legislaţia naţională, Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE). Prin urmare, interpretarea şi aplicarea dreptului naţional urmează a ţine cont şi de jurisprudenţa C.J.U.E. pronunţată în aplicarea directivei. De altfel, modificarea adusă art. 146 din Codul muncii prin Legea nr. 12/2015 privind introducerea unei perioade de report a fost făcută pentru armonizarea legislaţiei interne cu dreptul Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa C.J.U.E.

Art. 146 din Codul muncii, ce reprezintă sediul materiei, reglementează condiţiile de efectuare şi de compensare a concediului de odihnă, dispunând că, de regulă, acesta se efectuează anual, iar în cazul în care, din motive justificate, salariatul nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni, începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual. Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă doar în cazul încetării contractului individual de muncă.

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 149 din Codul muncii: „Salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.”

Prin urmare, doar în ipoteza încetării raporturilor de muncă, în patrimoniul salariatului se naşte dreptul de a primi o compensaţie în bani ce se calculează prin raportare la zilele de concediu de odihnă rămase neefectuate în natură.

Fiind un drept de natură salarială, întrucât reprezintă echivalentul bănesc al indemnizaţiei pe care salariatul ar fi primit-o dacă ar fi efectuat în natură concediul, acesta este prescriptibil potrivit normelor dreptului comun reprezentat de Codul civil, cu care se completează dispoziţiile art. 171 alin. (1) şi art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Instituţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în accepţiunea Codului civil, reglementează pierderea dreptului de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz, iar drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse întotdeauna prescripţiei extinctive, în afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

Potrivit art. 2.500 din Codul civil, dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, termenul general de prescripţie în materia acţiunilor patrimoniale prin care se valorifică drepturi de creanţă fiind de 3 ani, conform art. 2.517 din Codul civil.

Conform art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Art. 2.523 din Codul civil stabileşte că: „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.”

Cu referire la prescripţia dreptului la acţiune având ca obiect drepturi salariale, art. 171 din Codul muncii prevede următoarele: ” (1) Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate. (2) Termenul de prescripţie prevăzut la alin. (1) este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaştere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului.”

Rezultă, aşadar, că prin art. 171 alin. (1) din Codul muncii legiuitorul a stabilit o regulă specială în care momentul începutului termenului de prescripţie extinctivă este clar determinat chiar de acesta, fiind în prezenţa unui moment concret, respectiv data la care se datorau prestaţiile şi deci trebuiau plătite, moment obiectiv, cunoscut şi care nu depinde de momentul subiectiv reprezentat de cunoaşterea acestuia de către creditor şi care se aplică cu prioritate, faţă de corelaţia dintre regulile generale şi regulile speciale.

Totodată, potrivit Codului civil, în privinţa începutului curgerii termenului de prescripţie în cazul unor obligaţii de a da o sumă de bani, în baza unor obligaţii legale sau contractuale, nu se aplică regula generală, înscrisă în textul art. 2.523 din Codul civil, ci regulile speciale cuprinse în prevederile art. 2.524 din Codul civil, pe deplin incidente, în care se arată expres că, dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute şi că, atunci când este vorba despre executarea unor prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar, dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă.

Aşadar, începutul prescripţiei este anume determinat de lege pentru situaţiile la care se referă ipoteza normelor speciale.

În interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că dreptul la acţiune pentru acordarea compensării în bani a concediului de odihnă neefectuat în natură se naşte doar la momentul încetării raportului de muncă, acesta fiind momentul la care devine exigibilă obligaţia de acordare a acestei compensaţii băneşti.

Mai rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 146 din Codul muncii că, anterior încetării raportului de muncă, persoana în cauză nu are deschisă posibilitatea solicitării unei astfel de compensaţii băneşti pentru zilele de concediu neefectuate, singura alternativă oferită de legiuitor fiind aceea a efectuării concediului de odihnă într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la acest concediu.

În accepţiunea Codului muncii, regula este aceea că salariatul efectuează concediul în natură raportat la o perioadă de referinţă de 1 an [art. 146 alin. (1) din Codul muncii], iar excepţia este reglementată de prevederile alin. (2) al textului, care stipulează o perioadă de report de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual în care angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat din perioada anterioară.

Prin urmare, dacă efectuarea concediului în natură poate fi pretinsă într-o perioadă de 18 luni ulterioară anului în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual, atunci nici compensarea concediului neefectuat nu poate fi solicitată după o perioadă mai mare de cele 18 luni pentru care este recunoscut dreptul.

Altfel spus, după trecerea perioadei de referinţă/de report, salariatul nu mai poate solicita angajatorului efectuarea concediului de odihnă în natură. Similar, în raport cu dispoziţiile art. 146 alin. (3) din Codul muncii, la momentul încetării raporturilor sale de muncă cu respectivul angajator, salariatul are dreptul să solicite compensarea pecuniară a zilelor de concediu neefectuate în perioada de referinţă, care este anul ce a precedat încetării contractului de muncă, dar şi a zilelor de concediu neefectuat în perioada de report, cu privire la care legea recunoaşte existenţa dreptului subiectiv, respectiv pentru cele din perioada de 18 luni anterioară încetării contractului de muncă.

După expirarea acestui termen de report, dreptul la concediu se poate considera „stins” în sensul că nu mai poate fi solicitat a fi efectuat în natură şi, corelativ, nici nu poate fi compensat în bani la încetarea raportului de muncă. Prin urmare, întinderea creanţei nu poate opera pentru perioade anterioare acestui termen.

Întrucât Codul muncii transpune Directiva 2003/88/CE, este relevantă şi aplicabilă jurisprudenţa dezvoltată de C.J.U.E. în interpretarea şi aplicarea art. 7 din directivă: „(1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale. (2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie financiară, cu excepţia cazului în care relaţia de muncă încetează”, sintetizată şi în Comunicarea interpretativă a Comisiei privind Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, publicată în Jurnalul Oficial C 109 din 24 martie 2023, cap. VII lit. B pct. 1.

Potrivit jurisprudenţei relevante în materie (a se vedea cauzele C-619/16, Sebastian W. Kreuziger/Land Berlin, C-684/16 Max-Planck-Gesellschaft zur Forderung der Wissenschaften eV/Tetsuji Shimizu, C-214/16 C. King v The Sash Window Workshop Ltd, Richard Dollar, C-120/21 LB/TO, C-218/22 BU împotriva Comune di Copertino), C.J.U.E. dă o interpretare extinsă şi mai favorabilă exercitării dreptului la concediu de odihnă, respectiv compensării celui neefectuat după momentul încetării raportului de muncă, cu condiţia ca din verificările efectuate să nu rezulte existenţa unui culpe a salariatului care a refuzat nejustificat oferta/programarea stabilită de comun acord cu angajatorul.

Astfel, C.J.U.E. a stabilit, în esenţă, că statele membre nu pot deroga de la principiul care decurge din art. 7 din Directiva 2003/88/CE, interpretat în lumina art. 31 alin. (2) din cartă (s.n. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), potrivit căruia un drept dobândit la concediul anual plătit nu se poate stinge la expirarea perioadei de referinţă şi/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul naţional în cazul în care lucrătorul nu a fost în măsură să îşi efectueze concediul. Angajatorul este cel obligat să se asigure în mod concret şi pe deplin transparent că lucrătorul este efectiv în măsură să îşi efectueze concediul anual plătit, invitându-l, dacă este necesar în mod formal, să facă acest lucru şi informându-l, în acelaşi timp, în mod precis şi la timp, cu privire la faptul că, dacă nu îl efectuează, acesta va fi pierdut la sfârşitul perioadei de referinţă sau al unei perioade de report autorizate sau nu va mai putea fi înlocuit de o indemnizaţie financiară.

În schimb, în cazul în care lucrătorul s-a abţinut să îşi efectueze concediul anual plătit în mod deliberat şi în cunoştinţă de cauză cu privire la consecinţele care decurg din aceasta, după ce i s-a oferit posibilitatea de a-şi exercita în mod efectiv dreptul la concediu, art. 31 alin. (2) din cartă nu se opune pierderii acestui drept şi nici, în cazul încetării raportului de muncă, lipsei corelative a unei indemnizaţii financiare pentru concediul anual plătit neefectuat, fără ca angajatorul să fie obligat să impună acestui lucrător exercitarea în mod efectiv a acestui drept.

În situaţiile în care culpa angajatorului este certă sau dacă acesta nu reuşeşte să facă dovada culpei salariatului în neefectuarea concediului, soluţia C.J.U.E. este în sensul supravieţuirii dreptului la concediu, indiferent de componenta sa nepatrimonială sau patrimonială şi indiferent de perioada legală de referinţă sau report.

Ca atare, similar dreptului naţional, C.J.U.E. recunoaşte că, în aplicarea dreptului Uniunii, se consideră stins dreptul la efectuarea/compensarea concediului de odihnă în afara perioadei de report, cu condiţia însă ca depăşirea perioadei să fie imputabilă salariatului, şi nu angajatorului.

Prin urmare, prescripţia dreptului de a cere compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat nu poate începe să curgă înainte ca titularul să aibă posibilitatea de a cere efectiv această compensare, iar întinderea dreptului pretins nu poate fi stabilită decât prin aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) cu cele ale art. 146 alin. (2) şi (3) din Codul muncii.

Aceasta înseamnă că, pe planul dreptului substanţial, pentru a verifica condiţia existenţei unui drept actual aferent perioadelor ce excedează intervalului de referinţă/de report, instanţa trebuie să stabilească dacă există o culpă a salariatului în neefectuarea zilelor de concediu legal de odihnă în intervalele de timp prestabilite de acesta cu acordul angajatorului, respectiv dacă există o încălcare nejustificată din partea angajatului a programării concediului de odihnă propuse angajatorului şi agreate de acesta din urmă sau, dimpotrivă, o culpă a angajatorului, cel puţin în sensul neinformării şi neoferirii salariatului a posibilităţii concrete de efectuare a concediului legal de odihnă. În cadrul acestui mecanism, instanţa de judecată, în baza rolului activ reglementat de prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, va verifica în ce măsură angajatorul şi-a îndeplinit obligaţia de a crea condiţiile efectuării concediului de odihnă, precum şi în ce măsură angajatul a solicitat efectuarea concediului de odihnă conform programării agreate de angajator ori într-o altă perioadă rezonabilă şi, în pofida acestei solicitări, angajatorul s-a aflat ori a invocat că s-ar fi aflat în imposibilitatea acordării concediului din motive obiective circumscrise dinamicii activităţii profesionale gestionate de acesta.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, cu referire la art. 519 din acelaşi act normativ,