3ra-679/19 — contestarea actului administrativ

3ra-679/19 — contestarea actului administrativ (Curtea Supremă de Justiție, 2019)

Dosarul nr. 3ra-679/19

Prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani (jud: S. Clima)

Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (jud: A. Minciuna, V. Mihaila, V. Sîrbu)

Î N C H E I E R E

10 iulie 2019 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Tamara Chișca-Doneva

judecătorii Nicolae Craiu

Iurie Bejenaru

examinând admisibilitatea recursului depus de Serviciul Fiscal de Stat,

în cauza de contencios administrativ, la cererea de chemare în judecată depusă

de executorul judecătoresc Maxim Romaliischi împotriva Serviciului Fiscal de Stat

cu privire la contestarea actului administrativ,

împotriva deciziei din 10 aprilie 2019 a Curții de Apel Chișinău, prin care a

fost respins apelul declarat de Serviciul Fiscal de Stat și a fost menținută hotărârea

din 21 decembrie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani,

c o n s t a t ă:

La 19 septembrie 2017 executorul judecătoresc Maxim Romaliischi a depus

cerere de chemare în judecată împotriva Serviciului Fiscal de Stat cu privire la

contestarea actului administrativ.

În motivarea acțiunii a indicat că la 7 septembrie 2017 Serviciul Fiscal de Stat

a emis decizia nr. 144, prin care a respins ca neîntemeiată contestația depusă de

executorul judecătoresc Maxim Romaliischi în privința deciziei nr. 111 din 7 iulie

2017.

A considerat că ambele decizii sunt ilegale și neîntemeiate, urmând a fi anulate

reieșind din circumstanțe de fapt și de drept ce urmează.

Astfel, a menționat că la 7 iunie 2017, Direcția Generală Administrare

Contribuabili Mari a Serviciului Fiscal de Stat, a întocmit actele de control nr.3-

559855, nr.3-559856 și nr.3-559857, prin care a constatat unele încălcări a legislației

fiscale de către executorului judecătoresc Maxim Romaliischi.

Nefiind de acord cu actele nominalizate, la 22 iunie 2017 a depus dezacord,

însă la 7 iulie 2017, Serviciul Fiscal de Stat a adoptat decizia nr. 111, prin care a fost

dispusă aplicarea față de executorul judecătoresc Maxim Romaliischi a mai multor

amenzi, în sumă totală de 583 598 lei.

După recepționarea deciziei nr. 111 din 7 iulie 2017, la data de 13 iulie 2017, a

depus contestație.

În urma examinării contestației, Serviciul Fiscal de Stat a adoptat decizia nr.

144 din 7 septembrie 2017, prin care a respins ca neîntemeiată contestația depusă de

1

executorul judecătoresc Maxim Romaliischi asupra deciziei nr. 111 din 7 iulie 2017

adoptată de aceeași autoritate publică.

A menționat că prin decizia nr. 111 din 7 iulie 2017 executorului judecătoresc

Maxim Romaliischi i se impută încălcarea prevederilor art. 22611 alin. (2) p.9) din

Codul fiscal, fapt care nu poate fi reținut sub nicio formă, întrucât Serviciul Fiscal

de Stat prin decizia adoptată, dă o interpretare eronată prevederilor legislative, având

în vedere că articolul menționat specifică clar și univoc faptul că executorii

judecătorești sunt obligați să prezinte informația referitoare la realizarea drepturilor

creditorilor efectuate pe parcursul unui an fiscal, care cumulativ depășesc suma de

300 000 lei pentru o persoană fizică.

În acest sens, a arătat că legiuitorul clar a determinat că, executorul judecătoresc

are obligația să furnizeze informația despre sumele real încasate de creditor, care

cumulativ depășesc suma de 300 000 lei pe parcursul unui an fiscal.

A considerat că suma menționată în titlul executoriu depus spre executare

executorului judecătoresc, nu se identifică cu suma de facto executată, motiv din

care, executorului nu-i pot fi opozabile prevederile articolului incriminat, în cazul în

care creanța creditorului depășește suma de 300 000 lei, cu atât mai mult că acesta

și-a realizat parțial dreptul de creanță, solicitând încetarea procedurii de executare.

Reclamantul a explicat că legislația fiscală, fără echivoc, cuprinde sintagma

,,realizarea drepturilor”, ceea ce înseamnă, obținerea/materializarea unui drept de

creanță iluzoriu, fiind absolut neîntemeiată și inechitabilă față de creditorii -

contribuabili, solicitarea informației în scopul impozitării lor, dacă nici măcar nu au

reușit să încaseze suma menționată, deoarece recunoașterea drepturilor creditorilor

printr-un document executoriu și realizarea acestor drepturi sunt faze diferite și

consecutive ale procesului de judecată și nu se confundă.

A relatat că a prezentat organului fiscal cererea din 23 februarie 2015, privind

confirmarea faptului că creditorul a încheiat tranzacția de împăcare în conformitate

cu art. 1331 din Codul civil, drept acordat participanților la circuitul civil fără careva

rezerve, fiind astfel recunoscut că a încasat doar suma de 10 000 euro, care nu atinge

marja stabilită de legea fiscală de 300 000 lei.

În opinia reclamantului, creditorul, la propria latitudine, poate decide remiterea

datoriei în conformitate cu art.662 din Codul civil, iar aplicabilitatea art. 22611 alin.

(2) p.9) din Codul fiscal devine inoperantă, deoarece creditorul nu poate suporta

consecințe fiscale pentru ceea ce nu există, iar ca rezultat, obligația ce incubă

executorului judecătoresc își pierde sensul juridic, întrucât nu a fost realizat obiectul

prezentului articol.

Prin urmare, a menționat că în pofida circumstanțelor invocate și a motivelor

prezentate Serviciului Fiscal de Stat, ce adeveresc faptul că, creditorul Vasile Buza

nu a obținut un beneficiu material echivalent cu 300 000 lei pe parcursul unui an

fiscal, executorului judecătoresc fără temei și în mod ilegal i-a fost aplicată amendă

în mărime de 150 000 lei, iar în exercitarea atribuțiilor de serviciu, organul fiscal a

aplicat mecanic și superficial prevederile art. 22611 alin. (2) p. 9) din Codul fiscal.

A mai relatat că în decizia nr. 111 din 7 iulie 2017, Serviciul Fiscal de Stat a

menționat precum că executorul judecătoresc Maxim Romaliischi se face vinovat de

nerespectarea prevederilor art. 18 lit. a) din Codul fiscal, stipulând că în perioada

supusă controlului, au fost efectuate achitări de la contul curent (cont special), fără

2

a fi transferate în contul de onorariu și reflectate ca parte a veniturilor, și anume,

plățile pentru procurarea combustibilului, rechizitelor de birou, produselor

electronice, etc.

În acest sens, a susținut că organul fiscal greșit a specificat că executorul

judecătoresc urma să transfere sumele de bani destinate cheltuielilor de executare la

contul de onorarii și să le declare ca parte a veniturilor, deoarece sumele bănești

menționate în decizie nu sunt venituri și nu constituie obiectul impunerii conform

legislației fiscale.

Astfel, a considerat că în mod tendențios, Serviciul Fiscal de Stat acuză

executorul judecătoresc de nereflectarea venitului și diminuarea impozitului pe

venit, fără a face trimitere care norme au fost încălcate și fără a proba faptul că

sumele de bani destinate cheltuielilor de executare trebuiau fi transferate la contul

de onorarii și în principal că acestea constituie venit impozabil.

A invocat că potrivit art. 14 din Codul fiscal, obiect al impunerii îl constituie

venitul, iar potrivit art. 12 alin. (4), venit impozabil constituie venitul brut obținut de

contribuabil din toate sursele într-o anumită perioadă fiscală, cu excepția deducerilor

și scutirilor, aferente acestui venit, la care are dreptul contribuabilul conform

legislației fiscale, în esență, suma de bani pe care o obține contribuabilul.

În așa fel, reclamantul a declarat că sumele avansate în cadrul procedurii de

executare de către creditori pentru acoperirea necesităților de executare nu sunt

venituri sau onorariile executorului judecătoresc, ci constituie taxe și speze pentru

executare și efectuarea actelor executorului judecătoresc.

La fel, a indicat că organul fiscal în exercitarea nemijlocită a atribuțiilor de

serviciu, a omis să dea apreciere corectă împrejurărilor de fapt, raportându-le în mod

arbitrar la încălcări ale legislației fiscale, fără să consulte prevederile art.38 alin.(3)

din Legea nr. 113 din 17 iunie 2010 privind executorii judecătorești, care expres

stipulează că, taxele pentru efectuarea actelor executorului judecătoresc și spezele

procedurii de executare vor fi considerate cost al acestei proceduri.

Cu referire la prevederile alin. (1) al aceluiași articol, a relevat că pârâtul

pretinde nefondat de a cataloga cheltuielile de executare ca venit supus impozitării,

pe când, nici măcar executorul judecătoresc nu beneficiază direct de acești bani, dat

fiind faptul că, sumele de bani nu aparțin cu drept de proprietate executorului, ci trec

doar prin contul său, reflectându-le la cheltuieli pentru evidența contabilă, asigurând

pentru creditor desfășurarea normală a procedurii de executare.

Totodată, a arătat că potrivit art.37 alin. (4) din Codul de executare, spezele

procedurii de executare pot fi plătite, fie prin intermediul biroului executorului

judecătoresc, fie nemijlocit furnizorilor de servicii, astfel că cheltuielile de executare

se plătesc, prin intermediul executorului judecătoresc, fapt ce denotă că executorul

este intermediarul dintre client și furnizor, iar legislatorul potrivit prevederilor

Codului fiscal, a diferit cheltuielile suportate în cadrul activităților profesionale la

deduceri, nefiind raportate sub nicio formă la venituri.

A precizat că prin ordinul nr.907 din 27 octombrie 2015 al Inspectoratului

Fiscal Principal de Stat, a fost aprobat Ghidul privind determinarea obligațiilor

fiscale aferente impozitului pe venit al persoanelor fizice care practică activitate

profesională (notari și executori judecătorești), astfel că venit al executorului

judecătoresc se va lua în calcul și se va considera doar onorariul primit de acesta.

3

În continuare, reclamantul a menționat că organul fiscal a aplicat eronat

prevederile Codului fiscal, fără a reține prevederile Legii privind executorii

judecătorești nr. 113 din 17 iunie 2010 și a Codului de executare, încercând în mod

abuziv, crearea un precedent grav, deoarece concluziile greșite ale Serviciului Fiscal

de Stat prin care taxele și spezele procedurii de executare se identifică cu venitul

executorului judecătoresc, care urmează în final a fi supuse impozitării, vor avea

ulterior repercusiuni serioase asupra tuturor participanților la procedura de

executare.

În această ordine de idei, a relatat că modalitatea de calculare a impozitului pe

venit diminuat conform deciziei nr. 111 din 7 iulie 2017 în mărime de 227 319 lei,

nu are niciun suport juridic, nici fundamental factologic pertinent, întrucât este

demonstrat că organul fiscal a denaturat esența juridică a instituției venitului

impozabil, confundând scopul și destinația plăților de la contul executorului

judecătoresc și aplicând eronat prevederile legii.

Reclamantul și-a întemeiat pretențiile pe prevederile art. 193, 264, 267-274

Cod fiscal.

A solicitat anularea deciziei nr. 144 din 7 septembrie 2017 și a deciziei nr. 111

din 7 iulie 2017 emise de Serviciul Fiscal de Stat, ca fiind ilegale.

Prin hotărârea din 21 decembrie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani,

cererea de chemare în judecată a fost admisă parțial. A fost anulată decizia nr.111

din 7 iulie 2017 a Serviciului Fiscal de Stat, asupra cazului de încălcare a legislației

comise de executorul judecătoresc Maxim Romaliischi. În rest, cererea de chemare

în judecată a fost respinsă.

La 2 ianuarie 2019 Serviciul Fiscal de Stat a declarat apel împotriva hotărârii

din 21 decembrie 2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani.

Prin decizia din 10 aprilie 2019 a Curții de Apel Chișinău, a fost respins apelul

declarat de Serviciul Fiscal de Stat și a fost menținută hotărârea din 21 decembrie

2018 a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani.

Pentru a decide astfel, instanța de apel și-a întemeiat soluția pe prevederile art.

1, 3, 26 din Legea contenciosului administrativ nr. 793 din 10 februarie 2000, art.

22611 alin. (2) p. 9), art. 14, art. 18 lit. a), art. 37 alin. (1) și (2) din Codul fiscal, art.

28 alin. (1), art. 38 alin. (3) din Legea privind executorii judecătorești nr. 113 din

17 iunie 2010.

În contextul normelor enunțate, instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată

concluzia primei instanțe referitoare la admiterea parțială a cererii de chemare în

judecată.

Astfel, reieșind din conținutul cadrului legal, instanța de apel a reținut că

sumele avansate în cadrul procedurii de executare de către creditori pentru

acoperirea necesităților de executare nu sunt venituri sau onorariile executorului

judecătoresc, ci constituie taxe și speze pentru executare și efectuarea actelor

executorului judecătoresc și prin urmare, nu pot fi calificate drept bază a venitului și

nu pot fi impozitate.

În privința cerinței privind anularea deciziei nr. 144 din 7 septembrie 2017 pe

marginea contestației, instanța de apel a menționat că decizia dată constituie un

răspuns la cererea prealabilă, iar la caz, nu se atestă lezarea cărorva drepturi ale

executorului judecătoresc Maxim Romaliischi, precum și nici nu se instituie careva

4

obligații în privința acestuia, cu atât mai mult că în această parte hotărârea nu a fost

contestată.

Prin urmare, instanța de apel a conchis că prima instanță a dat o apreciere

obiectivă probelor administrate, a constatat și elucidat pe deplin toate circumstanțele

care au importanță pentru soluționarea cauzei și corect a aplicat normele de drept

material și procedural.

La 17 aprilie 2019 și ulterior la 29 mai 2019, Serviciul Fiscal de Stat a depus

recurs împotriva deciziei din 10 aprilie 2019 a Curții de Apel Chișinău.

În susținerea recursului a invocat dezacordul cu decizia instanței de apel,

considerând-o neîntemeiată și ilegală, prin faptul că au fost încălcate și aplicate

eronat normele de drept material și nu au fost constatate și elucidate pe deplin

circumstanțele importante pentru soluționarea cauzei.

A declarat că instanțele de judecată nu au luat în considerație probele prezentate

de către Serviciul Fiscal de Stat ce demonstrează nerespectarea de către executorul

judecătoresc a prevederilor art. 22611 alin. (2) p. 9) Cod fiscal.

A relatat că instanța de apel nu a luat în considerație că procedura de executare

a fost încetată prin încheiere în temeiul art. 83 alin. (1) lit. a) Cod de executare, iar

norma dată prevede că procedura de executare încetează în cazul în care obligația a

fost stinsă, dar nu cum afirmă intimatul că procedura a încetat prin încheierea unei

tranzacții între debitor și creditor.

Prin urmare, a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 29

al Legii executorilor judecătorești nr. 113 din 17 iunie 2010, care reglementează că

executorul judecătoresc este obligat să țină evidența financiar-contabilă a activității

sale în condițiile stabilite de lege.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și

hotărârii primei instanțe, cu emiterea unei noi decizii de respingere a acțiunii.

Completul specializat în cauze de contencios administrativ, reține că prin Legea

nr.116 din data de 19 iulie 2018, a fost adoptat Codul administrativ al Republicii

Moldova.

În condițiile art. 257 alin. (1) al Codului administrativ, prezentul cod intră în

vigoare la 1 aprilie 2019.

În conformitate cu art. 244 alin.(1) Cod administrativ, hotărârile curții de apel

ca instanța de fond, precum și deciziile instanței de apel pot fi contestate cu recurs.

În conformitate cu art. 245 alin. (1) Cod administrativ, recursul se depune la

instanța de apel în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei instanței de apel,

dacă legea nu stabilește un termen mai mic.

Curtea de Apel Chișinău a pronunțat decizia contestată la 10 aprilie 2019.

Astfel, recursul depus inițial la 17 aprilie 2019, este în termen.

Examinând temeiurile recursului depus de Serviciul Fiscal de Stat, completul

specializat în cauze de contencios administrativ al Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră recursul

inadmisibil, din următoarele considerente.

În conformitate cu prevederile art. 246 alin. (1) Cod administrativ, Curtea

Supremă de Justiție examinează din oficiu admisibilitatea cererii de recurs. Dacă

este inadmisibil, recursul se declară ca atare printr-o încheiere.

5

Conform alin. (2) din același articol, recursul se declară inadmisibil în special

când decizia instanței de apel nu poate fi contestată cu recurs; recursul este depus în

mod repetat; recursul este depus de o persoană neîmputernicită; recursul a fost depus

după expirarea termenului stabilit la art. 245 alin. (1); motivarea recursului nu a fost

depusă sau a fost depusă după expirarea termenului prevăzut la art. 245 alin. (2);

cererea de recurs nu corespunde cerințelor stabilite la art. 244 alin. (2), art. 233 alin.

(1) și (2) și art. 234 alin. (2) și recurentul nu a înlăturat neajunsurile în termenul

stabilit de Curtea Supremă de Justiție.

Astfel, completul specializat în cauze de contencios administrativ reține că

legiuitorul prin expresia „în special” din conținutul normei art. 246 alin. (2) Cod

administrativ, a indicat că temeiurile de inadmisibilitate stipulate nu poartă un

caracter exhaustiv, respectiv în alte cazuri prevăzute de lege, pot fi reglementate și

alte temeiuri care necesită a fi verificate la etapa examinării admisibilității cererii de

recurs.

În această ordine de idei, în conformitate cu prevederile art. 194 alin. (2) Cod

administrativ, în procedura de examinare a cererilor de recurs, hotărârile și deciziile

contestate se examinează din oficiu în privința existenței greșelilor procedurale și

aplicării corecte a dreptului material.

Subsecvent, cu trimitere la cele enunțate supra, completul specializat în cauze

de contencios administrativ al Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție ajunge la concluzia că recursul depus de

către Serviciul Fiscal de Stat, nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 246

alin. (2) coroborat cu art. 194 alin. (2) Cod administrativ.

Or, argumentele invocate în recursul depus se referă la dezacordul recurentului

cu soluția pronunțată de către instanța de apel, însă nu relevă asupra existenței

greșelilor procedurale și aplicării incorecte a dreptului material, respectiv nu

constituie temei de casare a deciziei contestate.

Totodată, completul specializat în cauze de contencios administrativ al

Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de

Justiție reține că recursul exercitat asupra deciziilor instanțelor de apel are caracter

devolutiv numai asupra problemelor de drept material și procedural, verificându-se

doar legalitatea deciziei, dar nu și temeinicia ei în fapt.

Prin urmare, Completul specializat în cauze de contencios administrativ

reiterează că procedura admisibilității cererii de recurs constă în verificarea faptului,

dacă recursul se încadrează în cele prevăzute la art. 246 alin. (2) și art. 194 alin. (2)

Cod administrativ.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a relevat în jurisprudența

sa constantă, rezultând din prevederile art. 6 § 1 al Convenției Europene pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, că nu se impune

motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanță de recurs, întemeindu-se pe

dispoziții legale specifice, respinge recursul declarat împotriva sentinței pronunțate

de o instanță inferioară, ca fiind lipsit de șanse de succes (cauza Rebai și alții contra

Franței, Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 25 februarie 1995,

nr.26561/1995).

În circumstanțele menționate, completul specializat în cauze de contencios

administrativ al Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

6

Supreme de Justiție ajunge la concluzia de a declara inadmisibil recursul depus de

Serviciul Fiscal de Stat.

În conformitate cu art. 246, art. 194 alin. (2) Cod administrativ, Colegiul civil,

comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Recursul depus de Serviciul Fiscal de Stat, se declară inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

judecătorul Tamara Chișca-Doneva

judecătorii Nicolae Craiu

Iurie Bejenaru

7