3ra-1340/18 — anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcție și încasarea salariului pentru perioada lipsei forțate de la serviciu

3ra-1340/18 — anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcție și încasarea salariului pentru perioada lipsei forțate de la serviciu (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr. 3ra-1340/18

Prima instanță - (Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani) O. Parfeni

Instanța de apel - (Curtea de Apel Chișinău) A. Minciuna, V. Sîrbu, V. Mihaila

ÎNCHEIERE

3 octombrie 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție,

în componența:

Președintele completului, judecătorul Ala Cobăneanu

judecătorii Dumitru Visternicean

Dumitru Mardari

examinând admisibilitatea recursului declarat de avocatul Artiom Eni în

interesele lui xxxxx xxxxx,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de xxxxx xxxxx

împotriva Serviciului de Informații și Securitate al Republicii Moldova cu privire

la anularea ordinului de concediere, restabilirea în funcție și încasarea salariului

pentru perioada lipsei forțate de la serviciu,

împotriva deciziei din 11 aprilie 2018 a Curții de Apel Chișinău, prin care s-a

respins apelul declarat de xxxxx xxxxx și s-a menținut hotărârea din 22 decembrie

2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani,

c o n s t a t ă :

La 23 iunie 2017, xxxxx xxxxx a depus cerere de chemare în judecată,

ulterior concretizată (f.d. 92-94), împotriva Serviciului de Informații și Securitate,

prin care a solicitat anularea ordinului nr. 396-ps din 18 mai 2017 privind

eliberarea din serviciu, restabilirea în funcția deținută până la eliberarea din

serviciu și încasarea salariului restant pentru perioada de absență forțată de la

serviciu.

Motivele cererii de chemare în judecată, astfel după cum au fost expuse de

reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 6 august 2002, în baza ordinului nr. 484, reclamantul a exercitat serviciul

militar prin contract în cadrul Serviciului de Informații și Securitate. La 2 ianuarie

2008, în baza ordinului nr. 90, a fost angajat în funcția de ofițer de informații în

cadrul Serviciului de Informații și Securitate. La 7 iunie 2010, în conformitate cu

ordinul SIS nr. 365, i-a fost atribuită categoria I de calificare, iar la 18 noiembrie

2014, în temeiul ordinului nr. 994 i-a fost atribuit categoria superioară de

calificare.

La 22 mai 2017, în conformitate cu ordinul nr. 396-ps din 18 mai 2017, a fost

eliberat din serviciul special prin contract, în condițiile art. 36 alin. (1) lit. n) din

Legea nr. 170-XVI din 19 iulie 2007.

1

Ordinul nr. 396-ps din 18 mai 2017 i-a fost adus la cunoștință sub semnătură

la 22 mai 2017.

La baza ordinului privind eliberarea din serviciu a stat decizia Comisiei de

disciplină a Serviciului de Informații și Securitate nr. 17/822c din 28 aprilie 2017,

prin care s-a propus Directorului Serviciului de Informații și Securitate aplicarea în

privința reclamantului a sancțiunii disciplinare sub formă de eliberare din serviciu.

La fel, în ordinul contestat se menționează că reclamantul a fost eliberat din

serviciul special prin contract în condițiile art. 36 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 170-

XYI din 19.07.2007, în conformitate cu care, eliberarea din serviciu a ofițerului de

informații se efectuează în caz săvârșire a faptei ce discreditează titlul de ofițer de

informații.

Reclamantul consideră că ordinul nr. 396-ps din 18 mai 2017 privind

eliberarea din serviciu, urmează a fi anulat în contencios administrativ, ca fiind

ilegal în fond, emis contrar prevederilor legii și cu încălcarea procedurii stabilite.

În sensul dat, a relatat că ordinul urmează a fi anulat pe motiv că nu a existat

în fapt temei real de tragere la răspundere disciplinară a sa, cu aplicarea sancțiunii

disciplinare sub formă de eliberare din serviciu în baza art. 36 alin. (1) lit. n) din

Legea nr. 170-XVI din 19 iulie 2007. Nu a săvârșit careva fapte, care ar discredita

titlul de ofițer de informații, iar probe în vederea confirmării acestei situații, pe

care Serviciul de Informații și Securitate a prezentat-o drept abatere disciplinară,

nu au fost puse la dispoziția reclamantului, ceea ce denotă că acuzația disciplinară

s-ar fi întemeiat în baza unor informații abstracte și neverificate de către Comisia

de disciplină și Directorul Serviciului de Informații și Securitate, care a emis

ordinul contestat.

A menționat că în ședința Comisiei de disciplină a SIS a solicitat să i se

prezinte toate materialele, care au stat la baza pretinsei abateri disciplinare, pentru

a putea depune explicații de rigoare sau a administra contraprobe, însă membrii

Comisiei de disciplină au respins cererea, fără a invoca vreun motiv plauzibil în

acest sens.

Mai mult ca atât, consideră că tragerea la răspundere disciplinară, cu aplicarea

sancțiunii disciplinare sub formă de eliberare din serviciu prin ordinul contestat, a

avut loc cu încălcarea procedurii stabilite.

Astfel, reclamantul a invocat că nu a fost citat din timp pentru a se prezenta în

ședința Comisiei de disciplină a Serviciului de Informații și Securitate, care a

examinat pretinsa abatere disciplinară și nu i-a fost comunicată din timp natura

abaterii disciplinare și faptele care stau la baza acesteia, pentru a avea posibilitate

efectivă de a-și exercita dreptul la apărare în raport cu acuzația disciplinară,

garantat de art. 46 din Legea nr. 170-XVI din 19 iulie 2007, prin documentarea

cazului din perspectiva apărării, aducerea unor explicații plauzibile, obiecții sau a

unor contraprobe. De altfel, Comisia de disciplină i-a îngrădit nejustificat dreptul la

apărare și i-a încălcat dreptul la echitatea procedurilor disciplinare.

A menționat că în conformitate cu art. 4 alin. (3) din aceeași lege, acțiunea

legilor care reglementează statutul funcționarului public se extinde asupra

ofițerului de informații doar în partea nereglementată de prezenta lege.

Prin urmare, din economia art. 59 din Legea cu privire la funcția publică și

statutul funcționarului public rezultă că, sancțiunea disciplinară, cu excepția celei

specificate la art. 58 lit. a), nu poate fi aplicată decât după cercetarea prealabilă a

2

faptei imputate și după audierea echitabilă a funcționarului public de către comisia

de disciplină, în termen de cel mult o lună de la data constatării abaterii. Comisia

de disciplină este obligată să ceară funcționarului public o explicație scrisă privind

fapta comisă.

În așa mod, reclamantul consideră că Comisia de disciplină a Serviciului de

Informații și Securitate nu a respectat procedura cuvenită descrisă mai sus, deși

norma citată, prescrie o conduită imperativă care trebuie respectată la examinarea

abaterilor disciplinare. Totodată, această omisiune vădit ilegală a fost tratată cu

neglijență la emiterea ordinului nr. 396-ps din 18 mai 2017.

Totodată, a invocat că la soluționarea abaterii disciplinare Comisia de

disciplină a Serviciului de Informații și Securitate nu i-a cerut o explicație scrisă

privind fapta cercetată sub aspect disciplinar.

A mai menționat că la 2 mai 2017, în adresa Directorului Serviciului de

Informații și Securitate, a fost depus un raport prin care au fost reclamate abuzurile

Comisiei de disciplină în ceea ce privește soluționarea cauzei disciplinare în

privința acestuia, precum și, au fost aduse argumente în legătură cu netemeinicia

acuzațiilor disciplinare, în contextul cărora a fost inițiată cercetarea de serviciu.

La 17 mai 2017 prin răspunsul nr. 18/581 semnat de șeful Aparatului

directorului Serviciului de Informații și Securitate, s-a adus la cunoștință că

raportul a fost examinat, fără a se expune corespunzător pe marginea încălcărilor

invocate.

Reieșind din cele relatate, reclamantul consideră că la aplicarea sancțiunii

disciplinare sub formă de eliberare din serviciu, prin ordinul contestat, au fost

încălcate prevederile art. 59 alin. (10) din Legea cu privire la funcția publică și

statutul funcționarului public, potrivit căruia, la individualizarea sancțiunii

disciplinare se va ține seama de cauzele și gravitatea abaterii disciplinare, de

circumstanțele în care aceasta a fost săvârșită, de comportamentul funcționarului

public în timpul serviciului, precum și de existența altor sancțiuni disciplinare al

căror termen nu a expirat.

În raport cu norma citată, a afirmat că la individualizarea sancțiunii

disciplinare s-a neglijat totalmente faptul că pe durata exercitării serviciului s-a

manifestat ca un ofițer de informații responsabil și sârguincios, a respectat cu

strictețe obligațiile de serviciu, iar prin raportul de evaluare pentru anul 2015, i s-a

atribuit calificativul „foarte bine” și anterior nu i-au fost aplicate careva sancțiuni

disciplinare.

Ulterior, în cadrul ședinței de judecată din 6 decembrie 2017, reclamantul a

depus cerere de concretizare a temeiurilor acțiunii (f.d. 92-94) în care a indicat

suplimentar că, potrivit extrasului din încheierea datată cu 25 aprilie 2017 privind

cercetarea de serviciu pe faptul acțiunilor lui, faptele reținute de către Serviciul de

Informații și Securitate ca fiind abateri disciplinare comise de ofițerul de

informații, au fost constatate de către Serviciul de Informații și Securitate până la

data de 24 martie 2017, deoarece anume prin sancțiunea Directorului Serviciului

de Informații și Securitate din data de 24 martie 2017 a fost inițiată o cercetare de

serviciu în privința lui pentru cercetarea faptelor legate de sprijinirea pe parcursul

anului 2017 în activitatea de întreprinzător a administratorului SRL „Camard Grup

1992”, Cucu Valeriu, și neraportarea, conducerii serviciului, despre influența

necorespunzătoare exercitată asupra lui de către Alexandru Mezinschi.

3

În acest context, a relatat că aplicarea sancțiunii disciplinare sub formă de

eliberare din serviciu prin ordinul nr. 396-ps din 18 mai 2017, a avut loc cu

încălcarea prevederilor art. 33 alin. (6) din Legea privind statutul ofițerului de

informații și securitate, potrivit căruia sancțiunea disciplinară se aplică în cel mult

30 de zile de la data constatării abaterii disciplinare.

Respectiv, având în vedere că acestea au fost constatate până la 24 martie 17,

iar sancțiunea disciplinară a fost aplicată la 18 mai 2017, conchide că prescripția

tragerii la răspundere disciplinară la momentul eliberării acestuia din serviciu a fost

expirată.

În ceea ce vizează abaterea disciplinară de nedenunțare a influenței

necorespunzătoare din partea lui Alexandru Mezinschi, a relevat că, pârâtul sub

acest aspect face trimitere la dispozițiile Legii privind evaluarea integrității.

Raportând definiția legală a termenului influență necorespunzătoare la

circumstanțele stabilite de către Serviciul de Informații și Securitate în cadrul

soluționării cauzei disciplinare în partea respectivă, a remarcat că în fapt această

influență necorespunzătoare nu a existat, deoarece ajutorul solicitat de Alexandru

Mezinschi în împrejurările ce au avut loc la 18 noiembrie 2016, nu cuprinde în sine

careva chestiuni legate de rugăminte în vederea determinării ofițerului de

informații de a-și desfășura activitatea profesională într-un anumit mod, nefiind,

inclusiv însoțită de promisiuni de oferire sau dare, personal sau prin mijlocitor, de

bunuri, servicii, privilegii sau avantaje sub altă formă. Or, asemenea circumstanțe

nu au fost stabilite de către Comisia de disciplină și de Directorul Serviciului de

Informații și Securitate.

Mai mult ca atât, ajutorul solicitat de către Mezinschi Alexandru nu era legat

de activitatea sa profesională în calitate de ofițer de informații, acesta în perioada

respectivă fiind la dispoziție. Comisia de disciplină urma să verifice prin ce s-a

manifestat concret ajutorul cerut de către Alexandru Mezinschi, și, dacă acesta

poartă trăsăturile esențiale ale unei influențe necorespunzătoare, definite în art. 4

din Legea privind evaluarea integrității.

La fel, a indicat că pot fi imputate funcționarului public cu statut special, doar

anumite fapte constatate în cadrul evaluării integrității profesionale a agentului

public, dispuse și efectuate în conformitate cu dispozițiile Legii privind evaluarea

integrității profesionale, însă, o asemenea evaluare a integrității profesionale, nu a

fost dispusă de către Serviciul de Informare și Securitate.

Prin urmare, a afirmat că întemeierea concluziilor Comisiei de Disciplină a

Serviciului de Informații și Securitate și Directorului Serviciului de Informații și

Securitate privind constatarea abaterilor disciplinare și sancționarea disciplinară în

baza acestei Legi, este una ilegală și contrară procedurii stabilite de Legea privind

evaluarea integrității profesionale.

Prin hotărârea din 22 decembrie 2017 a Judecătoriei Chișinău, sediul

Buiucani, cererea de chemare în judecată înaintată de xxxxx xxxxx împotriva

Serviciului de Informații și Securitate cu privire la anularea ordinului de

concediere, restabilirea în funcție și încasarea salariului pentru perioada lipsei

forțate de la serviciu, s-a respins ca fiind neîntemeiată.

În susținerea soluției adoptate, instanța a conchis că ordinul Serviciului de

Informații și Securitate nr. 396-ps din 18 mai 2017 a fost emis cu respectarea

tuturor cerințelor legale și ale procedurii stabilite.

4

În acest sens, a reținut că sancțiunea disciplinară a fost aplicată prin ordinul

directorului serviciului, a fost aplicată în termen, la propunerea comisiei de

disciplină, după procedura cercetării prealabile a cauzei și a explicațiilor

reclamantului.

Prima instanță a constatat că încălcările admise de către reclamant, și anume,

sprijinirea activității de întreprinzător a unei alte persoane și nedeclararea

influenței necorespunzătoare din partea unei persoane aflate în conflict cu legea,

constituie abateri grave ce discreditează titlul de ofițer de informații și prejudiciază

imaginea Serviciului de Informații și Securitate.

Invocând netemeinicia hotărârii instanței de fond, la 22 decembrie 2018

xxxxx xxxxx a declarat apel, solicitând casarea hotărârii, cu emiterea unei decizii

prin care cererea de chemare în judecată să fie admisă integral.

Prin decizia din 11 aprilie 2018 a Curții de Apel Chișinău, s-a respins apelul

declarat de xxxxx xxxxx și s-a menținut hotărârea din 22 decembrie 2017 a

Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani.

La 7 august 2018 xxxxx xxxxx, reprezentat de avocatul Artiom Eni, a declarat

recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanței de apel și a hotărârii

instanței de fond, cu emiterea unei noi decizii prin care cererea de chemare în

judecată să fie admisă.

În motivarea recursului s-a invocat că instanța de apel nu a aplicat legea care

trebuia aplicată și a interpretat în mod eronat legea.

Recurentul consideră că, în esență, decizia recurată, în partea motivantă,

parafrazează circumstanțele expuse de către intimat în referință, fără ca acestea să

fie confruntate adecvat cu argumentele formulate în cererea de apel.

La fel, consideră că concluziile statuate de instanța de apel nu sunt

concludente cadrului normativ aplicabil soluționării litigiului individual de muncă

între părțile litigante.

A relatat că tragerea la răspundere disciplinară cu aplicarea sancțiunii

disciplinare sub formă de eliberare din serviciu, a avut loc cu încălcarea procedurii

stabilite de actele normative ale serviciului. Prin urmare, asupra speței au incidență

prevederile Regulamentului privind desfășurarea activității Comisiei de disciplină

a Serviciului de Informații și Securitate, aprobat prin ordinul Directorului

Serviciului de Informații și Securitate nr. 038 din 20 iunie 2008.

Astfel, a indicat că procedura de citare a recurentului cu referire la

soluționarea cauzei disciplinare de către Comisia de disciplină nu a fost îndeplinită

în conformitate cu prevederile pct. 16 al Regulamentului. Cuprinsul citației anexat

la materialele pricinii conține informație sumară și neidentificabilă sub aspectul

obiectului cauzei disciplinare în legătură cu care urma să fie audiat. Totodată, nu i-

a fost comunicată din timp natura abaterii disciplinare și faptele care stau la baza

acesteia, pentru a avea posibilitate efectivă de a-și exercita dreptul la apărare în

raport cu acuzația disciplinară, prin documentarea cazului din perspectiva apărării,

aducerea unor explicații plauzibile, obiecții sau a unor contraprobe.

Respectiv, consideră că instanța de apel a tratat cu neglijență argumentele

apelantului legate de încălcarea de către angajator a prevederilor Regulamentului

privind desfășurarea activității Comisiei de disciplină a Serviciului de Informații și

Securitate.

5

Astfel, a menționat că la soluționarea litigiului în ordine de apel, instanța nu a

aplicat prevederile regulamentului în partea prenotată, deși trebuia să le aplice sub

aspectul verificării temeiniciei argumentelor cu referire la procedura de citare.

Consideră că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat art.13 lit. b) din

Legea nr. 269 din 12 decembrie 2008 privind aplicarea testării la detectorul

comportamentului simulat, în detrimentul prevederilor art. 35 alin. (3) din Legea

nr. 170-XVI din 19 iulie 2007 privind statutul ofițerului de informații și securitate.

Subsecvent, a relevat că instanța de apel nu s-a expus asupra argumentelor

expuse în apel cu referire la încălcarea de către intimat a prevederilor art. 59 alin.

(10) din Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public.

Prin urmare, nu sunt clare raționamentele și circumstanțele care au determinat

Serviciul de Informații și Securitate să aplice cea mai severă sancțiune disciplinară,

ceea ce denotă caracterul vădit arbitrar al acesteia.

Consideră că intimatul nu a prezentat în instanță suficiente înscrisuri care ar

confirma abaterile disciplinare imputate, ce urmau a fi puse la baza ordinului

contestat.

În conformitate cu art. 434 din Codul de procedură civilă, recursul se declară

în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă

legea nu prevede altfel. Termenul de 2 luni este termen de decădere și nu poate fi

restabilit.

Materialele dosarului atestă că copia deciziei integrale a fost expediată

participanților la proces la 8 mai 2018 (f.d. 172), însă dovada legală de

recepționare a acesteia de către recurent lipsește.

Totodată, în cererea de recurs reprezentantul recurentului a indicat că decizia

a fost recepționată la 16 iunie 2018.

Din aceste considerente, recursul din 7 august 2018, se consideră declarat în

termen.

În conformitate cu art. din 439 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă,

după parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității

recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea

despre necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data

primirii acesteia.

Judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor

invocate în recurs și face un raport verbal în fața completului de judecată instituit

în conformitate cu alin. (2).

Examinând temeiurile recursului, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție reține următoarele.

Temeiurile de declarare a recursului sunt prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și

(4) din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de

recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4).

Astfel, instanța de recurs reține că examinarea chestiunii privind

admisibilitatea recursului presupune verificarea conformității temeiurilor invocate

în cererea de recurs cu temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură

civilă.

6

La caz, Colegiul constată că argumentele invocate în cererea de recurs nu se

încadrează în limitele stabilite de norma indicată, respectiv nu constituie temei de

casare a deciziei recurate, or, motivele recursului sunt similare celor invocate în

cadrul judecării cauzei, asupra căror instanța de apel s-a pronunțat.

Dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel, nu constituie temei de

casare a deciziei recurate, or, recursul exercitat conform Secțiunii a II-a din

Capitolul XXXVIII Codul de procedură civilă, are caracter devolutiv numai asupra

problemelor de drept material și procedural, verificându-se doar legalitatea

deciziei, dar nu și temeinicia în fapt.

Totodată, Colegiul reține că, potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din

Capitolul XXXVIII Codul de procedură civilă, instanța de recurs nu verifică modul

de apreciere a probelor de către instanța de fond și de apel. Forța atribuită unei

probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficiența probelor și concluziile făcute în

urma probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

Prin prisma art. 432 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanța de recurs

poate interveni în materia probațiunii doar sub aspect procedural, și anume, dacă se

invocă că instanța judecătorească a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând

regulile de apreciere a probelor stabilite în art. 130 Codul de procedură civilă, sau

în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților

fundamentale ale omului.

Din recursul declarat nu rezultă că instanța a apreciat arbitrar probele.

În acest sens CtEDO în jurisprudența sa constantă statuează că, dreptul de

acces la instanța de judecată nu este absolut. Există limitări implicit admise [cauza

Golder împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct.

230]. Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs,

întrucât prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se

bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva

Italiei, pct. 85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât

pentru un apel (Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 45).

Curtea a mai reiterat că, modul de aplicare a articolului 6 CEDO procedurilor

în fața instanțelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale

procedurilor respective; trebuie ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de

drept național și de rolul instanțelor ierarhic superioare în acest sistem. (a se vedea

Botten împotriva Norvegiei, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996-I, p.

141, § 39).

La fel, conform jurisprudenței Curții, procedurile cu privire la admisibilitatea

căii de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de

fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (Helmers împotriva Suediei 9

octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).

În conformitate cu art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din

3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului.

Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu conține nici o referire

cu privire la fondul recursului.

Având în vedere cele expuse, Colegiul consideră că recursul declarat de

avocatul Artiom Eni în interesele lui xxxxx xxxxx nu se încadrează în temeiurile

7

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă și, drept

urmare, este inadmisibil.

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Se declară inadmisibil recursul înaintat de avocatul Artiom Eni în interesele

lui xxxxx xxxxx.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, judecătorul Ala Cobăneanu

judecătorii Dumitru Visternicean

Dumitru Mardari

8