2ra-1156/18 — Încasarea datoriei

dosarul nr. 2ra-1156/18 prima instanţă: Judecătoria Orhei, sediul Şoldăneşti (Ramona Moşneguţu) instanţa de apel: Curtea de Apel Chişinău (Veronica Negru, Anatol Pahopol, Angela Bostan) ÎNCHEIERE 27 iunie 2018 mun. Chişinău Colegiul civil comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie în componenţa: Preşedintele completului, judecătorul Valeriu Doagă judecătorii Tamara Chişca-Doneva Nina Vascan examinând chestiunea privind admisibilitatea recursului declarat de Tîltu Ludmila împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 13 februarie 2018, adoptată în cauza civilă intentată la cererea de chemare în judecată depusă de Primăria satului Şestaci, raionul Şoldăneşti împotriva Ludmilei Tîltu cu privire la încasarea taxei de salubrizare, c o n s t a t ă: La 25 ianuarie 2017, Primăria s. Şestaci, r-nul Şoldăneşti a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ludmilei Tîltu cu privire la încasarea taxei de salubrizare (f.d.

3 - verso). În motivarea acţiunii a menţionat că, începând cu 15 ianuarie 2015 prin dispoziţia nr. 1 (A) în s. Şestaci, r-nul Şoldăneşti a fost introdus serviciul public de salubrizare. Pentru asigurarea funcţionalităţii serviciului menţionat, Consiliul local a aprobat, potrivit prevederilor Codului fiscal, deciziile nr. 11.3 din 11 decembrie 2014 şi nr. 11.1 din 10 decembrie 2015, prin care a fost stabilită taxa pentru salubrizare în mărime de 8 lei lunar pentru o persoană domiciliată în localitate. Începând cu luna februarie 2015, primăria a pus în aplicare procedura de percepere a taxei pentru salubrizare de la locuitorii s. Şestaci.

La situaţia din 31 decembrie 2016, Ludmila Tîltu nu a achitat taxa lunară pentru salubrizare şi a acumulat o datorie în mărime de 184 lei, calculată pentru perioada 01 februarie 2015 - 31 decembrie 2016. În scopul stingerii obligaţiunilor, la 16 decembrie 2016, Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul Primăriei s. Şestaci, a expediat în adresa pârâtei reclamaţia nr. 284, prin care aceasta a fost atenţionată despre datoria acumulată şi necesitatea stingerii ei. La reclamaţia expediată nu primit nici un răspuns. Reclamanta solicită încasarea de la Ludmila Tîltu a datoriei la plata taxei de salubrizare în sumă de 184 de lei. Prin hotărârea din 27 septembrie 2017 a Judecătoriei Orhei (sediul Şoldăneşti) (f.d.

47-51) acţiunea depusă de Primăria s. Şestaci, r-nul Şoldăneşti a fost admisă şi 1 a fost încasată de la Ludmila Tîltu în beneficiul Primăriei s. Şestaci, r-nul Şoldăneşti suma restantă la plata taxei pentru salubrizare în mărime de 184 de lei, şi a fost încasată de la Ludmila Tîltu în beneficiul statului suma de 270 de lei cu titlu de taxă de stat. În susţinerea soluţiei sale, instanţa de fond a conchis că taxa locală de salubrizare în mărime de 184 de lei, pretinsă de Primăria s. Şestaci, este întemeiată, legală şi urmează a fi încasată integral. Invocând ilegalitatea hotărârii primei instanţe, la 19 octombrie 2017, Ludmila Tîltu a declarat apel, solicitând casarea hotărârii Judecătoriei Orhei (sediul Şoldăneşti) din 27 septembrie 2017, cu emiterea unei noi hotărâri prin care cererea de chemare în judecată să fie respinsă integral (f.d.

52). Prin decizia din 13 februarie 2018 a Curţii de Apel Chişinău (f.d. 67, 68-74) a fost respins apelul declarat de Ludmila Tîltu şi menţinută hotărârea Judecătoriei Orhei (sediul Şoldăneşti). La 10 aprilie 2018, Ludmila Tîltu a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 13 februarie 2018, prin care solicită admiterea recursului, cu casarea deciziei instanţei de apel şi a hotărârii instanţei de fond (f.d. 81-83, 90). În motivarea recursului a indicat că locuieşte în mun. Bălţi şi nicidecum în s.Şestaci, r-nul Şoldăneşti, fapt ignorat de către instanţele de judecată. Prin urmare, nu a încheiat cu Primăria . Şestaci niciun contract de salubrizare şi respectiv nu are careva obligaţii faţă de aceasta.

Recurenta susţine că instanţa de judecată, cu rea voinţa, ignoră Hotărârea Guvernului nr. 125 din 18 februarie 2013, şi anume pct. 88 în sensul căruia înregistrarea persoanelor la domiciliu sau la reşedinţa are drept scop evidenţa locuitorilor Republicii Moldova şi nu stabileşte drepturile acestora asupra locuinţei, adică nu poate genera anumite obligaţiuni şi drepturi pe imobil. La fel, instanţa de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile Recomandării Curţii Supreme de Justiţie nr. 88 din 25 februarie 2016 „cu privire modul de aplicare a unor dispoziţii legale la soluţionarea cauzelor ce ţin de prestarea serviciilor publice de gospodărie comunala”. Or, în sensul acesteia, plăţile pentru serviciile comunale şi necomunale se efectuează numai şi strict conform contractelor încheiate în baza conturilor lunare respective pentru fiecare tip de serviciu, eliberate de furnizor, gestionar sau prestator de serviciu, fapt care în condiţiile speţei nu există.

În această ordine de idei, Ludmila Tîltu consideră că hotărârea primei instanţe şi decizia instanţei de apel sunt nefondate şi adoptate cu încălcări grave a legislaţiei. Examinând temeiurile recursului în raport cu materialele cauzei civile, completul de admisibilitate al Colegiului civil comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie consideră că, acesta este inadmisibil, din motivele ce succed. Articolul 431 din Codul de procedură civilă consemnează în alineatul (2) că, asupra admisibilităţii recursului decide un complet din 3 judecători. În conformitate cu art. 432 din Codul de procedură civilă, părţile şi alţi participanţi la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esenţială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

2 (2) Se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanţa judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; b1) a aplicat o lege care a fost declarată neconstituţională; c) a interpretat în mod eronat legea; d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

(3) Se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: a) cauza a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; b) cauza a fost judecată în absenţa unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data şi ora şedinţei de judecată; c) în judecarea cauzei au fost încălcate regulile privind limba de desfăşurare a procesului; d) instanţa a soluţionat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; e) în dosar lipseşte procesul-verbal al şedinţei de judecată; f) hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale.

(4) Săvârşirea altor încălcări decît cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul şi în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluţionarea greşită a cauzei sau în cazul în care instanţa de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanţa judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. (5) Temeiurile prevăzute la alin. (3) se iau în considerare de către instanţă din oficiu.

Conform articolului 433 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: a) recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) şi (4); a1) recursul este depus împotriva unui act ce nu se supune recursului, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 429 alin. (5); b) recursul este depus cu omiterea termenului de declarare prevăzut la art. 434; c) persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare; d) recursul se depune în mod repetat după ce a fost examinat. Prin prisma art. 434 în alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale, dacă legea nu prevede altfel.

Astfel, instanţa de recurs atestă că, în speţă, calea de atac a fost demarată în interiorul termenului legal, deoarece decizia recurată datează cu 13 februarie 2018 (f.d. 67, 68), iar cererea de recurs a fost depusă prin intermediul oficiului poştal la 10 aprilie 2018 (f.d. 90), adică în interiorul termenului de două luni acordat de legiuitor. In concreto motivelor inserate în cererea de recurs, completul de admisibilitate le apreciază ca fiind lipsite de substanţă şi care nu pot fi acceptate. 3 Or, conform prevederilor art. 437 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă, cererea de recurs trebuie să fie dactilografiată şi trebuie să cuprindă esenţa şi temeiurile recursului, argumentul ilegalităţii deciziei atacate, solicitările recurentului, propunerile respective.

Analizând cuprinsul cererii de recurs depusă de Tîltu Ludmila completul de admisibilitate evocă faptul că argumentele invocate în acestea (f.d. 81-83), în esenţa lor, sunt similare alegaţiilor inserate în cererea de apel (f.d. 52 recto-verso). Astfel se deduce că cererea de recurs de facto este o transpunere a motivelor din cererea de apel. Prin urmare, acestea nu pot fi reţinute de către completul de admisibilitate, deoarece recursul împotriva deciziei instanţei de apel este o cale de atac de drept, vizând în exclusivitate legalitatea actului de dispoziţie contestat. La acest capitol, instanţa de recurs atestă că recurenta nu a evidenţiat în cererea de recurs formulată memoriul ilegalităţii şi netemeiniciei deciziei recurate, limitându-se doar la reiterarea unor circumstanţe care au fost supuse examinării în ordine de apel.

În acest sens, urmează a se evidenţia faptul că nu este suficientă simpla expunere a circumstanţelor faptice ale cauzei, fiind necesară motivarea recursului cu indicarea motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor. Motivarea recursului însemnând nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de actul de dispoziţie pronunţat în apel, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre neîntemeiată. Aderent, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Astfel, este de menţionat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii. În această ordine de idei, instanţa de recurs constată că, argumentele invocate în cererea de recurs, după esenţa lor, pot fi încadrate în temeiul prevăzut de art. 386 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură civilă, aplicabil doar procedurii de apel şi nu se regăsesc în art. 432 din Codul de procedură civilă, aplicabil recursului. Ba mai mult ca atât, acestea au fost deja supuse examinării şi aprecierii de către instanţa de apel prin prisma art. 130 din Codul de procedură civilă, fiindu-le oferite concluziile de rigoare şi, prin urmare, nu urmează a fi reiterate în ordine de recurs.

Ipotezele relevate certifică în mod clar caracterul lipsit de substanţă al recursului declarat, deoarece Tîltu Ludmila nu a invocat niciun argument plauzibil în vederea justificării ilegalităţii deciziei instanţei de apel. Astfel, se evidenţiază caracterul declarativ al recursului, deoarece este lipsit de conţinut şi desprinde simplul fapt al dezacordului recurentei cu soluţia dată de instanţele inferioare, precum şi lipsa temeiurilor legale de declarare a recursului. În acest sens, completul reaminteşte că în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a precizat că dreptul de a fi auzit în combinaţie cu dreptul la un recurs efectiv sunt în primul rând chestiuni de reglementare în dreptul intern şi este în principiu, competenţa instanţelor să evalueze motivele de admisibilitate a unei 4 cereri de acest tip (Doorson împotriva Olandei, 26 martie 1996, §67).

La acest capitol instanţă de recurs reţine că recursul declarat de Tîltu Ludmila nu s-a bazat exclusiv pe chestiuni de drept, ce ar cuprinde încălcări esenţiale sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural, iar ca urmare nu corespunde cerinţei de a fi „efectiv”, fiind lipsit de şanse de succes şi nu este capabil să ofere îndreptarea situaţiei din decizia recurată. Subsidiar, completul de admisibilitate relevă că prezenta cerere de recurs a fost depusă după ce Tîltu Ludmila a avut posibilitatea de a fi auzită de o instanţă de fond şi de o instanţă de apel, fiecare dintre care a avut deplină jurisdicţie (a se vedea mutatis mutandis „Levages Prestations Services” împotriva Franţei, cererea nr.21920/93 din 23 octombrie 1996, §48-50).

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că recurentei i-a fost asigurat dreptul de acces la o instanţă şi dreptul de a fi auzită combinat cu dreptul la un recurs efectiv.

De fapt, în cazul când nu există suspiciuni privind încălcarea echităţii procedurii din perspectiva art. 6 §1 din CEDO, rezultă că participanţii au reuşit să pună în discuţie în faţa instanţelor toate observaţiile şi raţionamentele pe care le considerau necesare în vederea apărării punctului său de vedere (Blücher împotriva Cehiei, cererea nr.58580/00 din 11 aprilie 2005, §65-67) Din considerentele menţionate şi având în vedere faptul, că instanţa de apel a examinat cauza sub toate aspectele, a verificat şi a apreciat corect probele prezentate, a aplicat şi interpretat elocvent normele de drept material şi procedural, iar argumentele invocate în recurs nu se încadrează în temeiurile prevăzute de art.432 alin. (2), (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, completul de admisibilitate al Colegiului civil, comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, în unanimitate, ajunge la concluzia de a considera recursul declarat de Tîltu Ludmila împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 13 februarie 2018, în baza art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, ca fiind inadmisibil.

În conformitate cu art. 431 alin. (2), art. 433 lit. a) şi art. 440 din Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil comercial şi de contencios administrativ al Curţii Supreme de Justiţie dispune: Se consideră inadmisibil recursul declarat de Tîltu Ludmila împotriva deciziei Curţii de Apel Chişinău din 13 februarie 2018, adoptată în cauza civilă intentată la cererea de chemare în judecată depusă de Primăria satului Şestaci, raionul Şoldăneşti împotriva Ludmilei Tîltu cu privire la încasarea taxei de salubrizare. Încheierea este irevocabilă. Preşedintele completului, judecătorul Valeriu Doagă judecătorii Tamara Chişca-Doneva Nina Vascan 5