2ra-432/18 — declararea nulității contractului de donație

2ra-432/18 — declararea nulității contractului de donație (Curtea Supremă de Justiție, 2018)

Dosarul nr.3ra-432/18

prima instanță: Judecătoria Strășeni

Judecător: D. Cristian

instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău

Judecători: I. Cimpoi, A. Danilov, I. Secrieru

ÎNCHEIERE

21 martie 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecător Tatiana Vieru

Judecători Iurie Bejenaru

Iuliana Oprea

examinând admisibilitatea recursului declarat de către Vera Furtuna,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Vera Furtuna

împotriva lui Constantin Petru, Constantin Vasile, Primăriei comunei Micăuți rl.

Strășeni și Organului Cadastral Teritorial Strășeni cu privire la declararea nulității

contractului de donație,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 31 octombrie 2017, prin care s-a

respins apelul declarat de către Vera Furtuna și s-a menținut hotărârea Judecătoriei

Strășeni din 11 mai 2017,

c o n s t a t ă :

La 7 septembrie 2016, Vera Furtuna a depus cerere de chemare în judecată

împotriva lui Constantin Petru, Constantin Vasile, Primăriei comunei Micăuți rl.

Strășeni și Organului Cadastral Teritorial Strășeni cu privire la declararea nulității

contractului de donație.

În motivarea acțiunii reclamanta a indicat că, la 7 august 2012, a depus cerere de

chemare în judecată împotriva lui Constantin Petru, intervenient accesoriu Primăria

comunei Micăuți r-nul Strășeni cu privire la anularea titlului de autentificare a dreptului

deținătorului de teren eliberat pe numele lui Constantin Petru.

Prin hotărârea Judecătoriei Strășeni din 21 noiembrie 2014, s-a admis acțiunea

parțial. S-a dispus anularea titlului de autentificare a dreptului deținătorului de teren,

1

cu numărul cadastral XXXXX, perfectat și eliberat la 14 februarie 2007 de Primăria

comunei Micăuți, r-nul Strășeni pe numele lui Constantin Petru. În rest acțiunea s-a

respins, ca fiind neîntemeiată.

La 21 octombrie 2015, prin decizia Curții de Apel Chișinău, s-a respins apelul

declarat de Constantin Petru și s-a menținut hotărârea Judecătoriei Strășeni din 21

noiembrie 2014.

Prin încheierea Curții Supreme de Justiție din 24 februarie 2016, a fost declarat

inadmisibil recursul depus de Petru Constantin.

Susține reclamanta că în timpul examinării cauzei, la 21 iulie 2014, Constantin

Petru a încheiat un contract de donație, prin care a donat lui Vasile Constantin terenul

pentru construcții nr. cadastral XXXXX situat în comuna Micăuți r-nul Strășeni, care

i-a fost atribuit în baza deciziei Consiliului local a comunei Micăuți r-nul Strășeni nr.

38/09 din 13 februarie 2003.

Relatează reclamanta că a cunoscut despre încheierea contractului de donație

după pronunțarea încheierii Curții Supreme de Justiție din 24 februarie 2016.

Solicită declararea nulității contractului de donație nr. 2979 din 21 iulie 2014

încheiat între Petru Constantin în calitate de donator și Vasile Constantin în calitate de

donatar privind donarea terenului pentru construcții nr. cadastral XXXXX situat în

comuna Micăuți r-nul Strășeni.

Prin hotărârea Judecătoriei Strășeni din 11 mai 2017, s-a respins ca fiind

neîntemeiată acțiunea depusă de Vera Furtuna (f.d. 110-112).

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 31 octombrie 2017, s-a respins apelul

declarat de către Vera Furtuna și s-a menținută hotărârea Judecătoriei Strășeni din 11

mai 2017 (f.d. 154-159).

La 10 ianuarie 2017, Vera Furtuna a depus cerere de recurs împotriva deciziei

instanței de apel, solicitînd casarea actului judecătoresc contestat și a hotărârii primei

instanței cu emiterea unei noi hotărâri privind admiterea acțiunii.

Recurenta, Vera Furtuna, în motivarea recursului a indicat că instanțele de

judecată la adoptarea hotărârilor contestate, au aplicat și interpretat eronat normele

dreptului material aplicabile raportului juridic litigios.

Recurenta menționează că instanțele de judecată neîntemeiat nu au luat în

considerație hotărârea Judecătoriei Strășeni din 21 noiembrie 2014, decizia Curții de

Apel Chișinău din 21 octombrie 2015 și încheierea Curții Supreme de Justiție din 24

februarie 2016 prin care a fost anulat titlul de autentificare a dreptului deținătorului de

teren, cu numărul cadastral XXXXX, perfectat și eliberat la 14 februarie 2007 de

Primăria comunei Micăuți, r-nul Strășeni pe numele lui Constantin Petru.

Consideră recurenta că prin hotărîrile enunțate a fost constatat faptul că dreptul

de proprietate asupra terenului pentru construcții nr. cadastral XXXXX situat în

comuna Micăuți r-nul Strășeni a fost înregistrat după ea, iar instanțele de judecată

2

neîntemeiat nu au aplicat prevederile art. 123 alin. (2) Cod de procedură civilă, care

prevede că faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină

civilă soluționată anterior în instanță de drept comun sau în instanță specializată sînt

obligatorii pentru instanța care judecă pricina și nu se cer a fi dovedite din nou și nici

nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași

persoane.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) Codul de procedură civilă, după parvenirea

dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității recursului,

dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre necesitatea

depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii acesteia. În cazul

neprezentării referinței în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în

lipsa acesteia.

La 9 februarie 2018, în conformitate art. 439 alin. (2) din Codul de procedură

civilă, Curtea Supremă de Justiție i-a comunicat cererea de recurs lui Constantin Petru,

Constantin Vasile, Primăriei comunei Micăuți rl. Strășeni și Organului Cadastral

Teritorial Strășeni informându-i că referința se depune în termen de o lună de la data

primirii scrisorii. În mod corespunzător, dacă referința nu a fost prezentată în termenul

stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia.

Pînă la examinarea cauzei, intimații nu au depus referință prin care să-și exprime

opinia referitor la recursul declarat.

Analizând admisibilitatea recursului, conform art. 440 din Codul de procedură

civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție consideră că cererea de recurs formulată de Vera Furtuna este

inadmisibilă, din următoarele motive.

În conformitate cu art. 439 alin. (3) Codul de procedură civilă, judecătorul

raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs și face

un raport verbal în fața completului de judecată instituit în conformitate cu alin.(2).

Materialele cauzei dovedesc faptul că recursul nu a fost examinat anterior, fiind

respectate, totodată, dispozițiile art. 430 din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) Codul de procedură civilă, recursul se

declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale.

Astfel, prin prisma dispoziției citate, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră în termen recursul

declarat de Vera Furtuna la 10 ianuarie 2018, din următoarele motive.

În procedura de filtru, instanța de recurs a reținut că decizia integrală a instanței

de apel din 31 octombrie 2017 a fost expediată în adresa părților la 15 decembrie 2017

(f. d. 160), iar conform copiei plicului se confirmă faptul că recurentul a recepționat

copia deciziei instanței de apel la 18 decembrie 2017 (f.d. 170).

3

Astfel, instanța de judecată consideră că recursul declarat de Vera Furtuna este

depus în termenul prevăzut de art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În continuare, audiind raportul verbal al judecătorului-raportor și verificând

încadrarea în dispozițiile art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă a

temeiurilor invocate în recurs, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție constată existența temeiului prevăzut la

art. 433 lit. a) CPC, din următoarele considerente.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor

de drept procedural. Temeiurile declarării recursului sunt enumerate exhaustiv în

alineatele (2), (3) și (4) ale acestui articol.

Rațiunea acestor dispoziții legale fundamentează ideea potrivit căreia judecarea

recursului exercitat conform Secțiunii II-a, Capitolul XXXVIII din Codul de

procedură civilă, are un caracter devolutiv și privește doar problemele de drept

material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în

fapt. În aceste condiții, trebuie observat caracterul extraordinar al aceste căi de atac,

la care se poate recurge doar în cazurile excepționale enunțate de dispozițiile art. 432

alin. (2), (3), (4) din Codul de procedură civilă.

Din acest punct de vedere, completul Colegiului își propune să verifice esența

și temeiurile recursului, precum și argumentele privind caracterul nelegal al deciziei

atacate, în limitele în care au fost formulate și prin prisma drepturilor garantate de

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO).

Instanța subliniază că în materie civilă Convenția nu garantează un drept de

recurs, dar că o eventuală procedură de examinare a admisibilității acestuia face

incident articolul 6 (a se vedea, inter alia, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), 13 ianuarie

2009, para. 24; Akaki Tchaghiashvili v. Georgia, 2 septembrie 2014, para. 34).

În plus, un stat care dispune de astfel de instanțe de recurs are obligația să se

asigure că justițiabilii se bucură de principiile unui proces echitabil garantate de art.

6 alin. (1), în special de dreptul de acces la o instanță și de dreptul de a fi audiat. (a

se vedea, de exemplu, Erfar – Avef v. Grecia, 27 martie 2014, para. 39 – 40;

Lebedinschi v. Republica Moldova, 16 septembrie 2015, para. 32).

Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la un

tribunal al unei persoane poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității contestațiilor

înaintate prin intermediul căilor de atac, întrucât însăși natura sa solicită o

reglementare specială din partea statului, care beneficiază de o anumită marjă de

apreciere. În acest sens, condițiile pentru autorizarea unei cereri introduse pe o cale

de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o cale de atac

4

ordinară (a se vedea, inter alia, Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie 2016, para.

34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, para. 64).

În același timp, în jurisprudența sa consecventă, Curtea Europeană a precizat că

interpretarea normelor de procedură reprezintă o chestiune de drept intern și ține, în

principiu, de competența instanțelor să evalueze motivele de admisibilitate a unei

cereri de acest tip (a se vedea, de exemplu, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), ibidem,

para. 25; Vučković și alții v. Serbia (excepții preliminare), 25 martie 2014, para. 80;

Miessen v. Belgia, ibidem, para. 70).

Astfel, în conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea

de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în

temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4).

În același context, alin. (2) și (3) ale art. 432 din Codul de procedură civilă

prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de

drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat, iar alineatul (4) stabilește că

săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a

recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar fi putut conduce

la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs consideră că

aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară sau în cazul în

care erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului.

Prin urmare, reglementările referitoare la formalitățile și termenele impuse de

articolele 433 și 432 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă urmăresc protejarea

interesului părții, precum și competența asigurării interpretării unitare a legii de către

Curtea Supremă de Justiție. Aceste limitări urmăresc un scop legitim, îndeplinind

cerințele securității juridice și a bunei-administrări a justiției (a se vedea, mutatis

mutandis, Beniamin Nersesyan v. Armenia, 19 ianuarie 2010, para. 22; Erfar – Avef,

ibidem, para. 41, Marc Brauer, ibidem, para. 35; Miessen, ibidem, para. 67;

Trevisanato v. Italia, 16 decembrie 2016, para. 36 - 37).

În speță, instanța constată că cererea de recurs declarată de către Vera Furtuna

este formulată în baza art. 432 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă, așa cum

prevede art. 437 alin. (1), lit. f) din Codul de procedură civilă.

Completul judiciar notează că-i revine obligația de a verifica dacă argumentele

recurentului întrunesc condițiile necesare pentru a declara admisibil cererea acestuia,

inclusiv dacă normele de drept invocate în favoarea punctului său de vedere sunt

incidente la soluționarea fondului cauzei. Cu toate acestea, trebuie subliniat că din

succesiunea actelor dosarului reiese că recurentul a reluat criticile formulate în faza

procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat.

Prin urmare, Colegiul constată că încălcările invocate, exprimate sub forma unor

enunțuri generale, fără a fi aprofundate, nu permit încadrarea lor în temeiurile

5

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de procedură civilă. Deci, în mod

evident, lipsește o formulare suficientă și adecvată în ceea ce privește chestiunea de

drept pusă în discuție pentru a identifica esența și temeiul cererii de recurs, impuse

de art. 437 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă.

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi audiat”, garantat de Convenție,

instanța notează că obligația de a motiva o hotărâre judecătorească poate varia în

funcție de natura deciziei în cauză (a se vedea, inter alia, Helle v. Finlanda, 19

decembrie 1997, para. 55; Latourniere v. Franța, 10 decembrie 2002, para. 2; Hansen

v. Norvegia, 2 octombrie 2014, para. 71 – 74). De fapt, în concepția instanței

europene, art. 6 alin. (1) nu impune motivarea detaliată a deciziei unei instanțe de

recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice, respinge un recurs, ca fiind

„lipsit de șanse de succes” (a se vedea, mutatis mutandis, Kukkonen v. Finlanda (nr.

2), ibidem, para. 24; Beniamin Nersesyan, ibidem, para. 23 – 24; Akaki

Tchaghiashvili, ibidem, para. 34 sau Papaioannou v. Grecia, 2 iunie 2016, para. 45).

Mai mult, instanța observă că recurentul Vera Furtuna a formulat prezenta cerere

după ce au avut posibilitatea de a fi audiat de o instanță de fond și de o instanță de

apel, care au fost competente de a examina toate chestiunile de fapt și de drept

relevante litigiului (a se vedea, mutatis mutandis, Levages Prestations Services v.

Franța, 23 octombrie 1996, para. 48; A. Menarini Diagnostics S.R.L. v. Italia, 27

septembrie 2011, para. 59; Akaki Tchaghiashvili, ibidem, para. 34).

În sfârșit, în limitele impuse de art. 439 alin. (3) din Codul de procedură civilă,

instanța conchide că recursul dedus judecății nu corespunde cerinței de a fi „efectiv”,

adică nu s-a bazat exclusiv pe chestiuni de drept, care ar cuprinde încălcări esențiale

sau aplicări eronate din partea instanței judecătorești ierarhic inferioară a normelor

de drept material sau a normelor de drept procedural. Din aceste raționamente,

completul Colegiului constată existența temeiului prevăzut la art. 433 lit. a) din Codul

de procedură civilă, fiind respectat, în viziunea instanței, raportul rezonabil de

proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În conformitate cu art. 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu

conține nici o referire cu privire la fondul recursului.

Astfel, având în vedere circumstanțele stabilite supra, completul Colegiului

civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție decide în

mod unanim că recursul declarat de către Vera Furtuna nu ridică probleme de drept

și nu poate fi acceptat spre examinarea în fond, urmând a fi considerat inadmisibil.

6

În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de

procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Recursul declarat de către Vera Furtuna se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului, judecător Tatiana Vieru

Judecători Iurie Bejenaru

Iuliana Oprea

7