2ra-432/18 — declararea nulității contractului de donație

Dosarul nr.3ra-432/18 prima instanță: Judecătoria Strășeni Judecător: D. Cristian instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău Judecători: I. Cimpoi, A. Danilov, I. Secrieru ÎNCHEIERE 21 martie 2018 mun. Chișinău Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție în componența: Președintele completului, judecător Tatiana Vieru Judecători Iurie Bejenaru Iuliana Oprea examinând admisibilitatea recursului declarat de către Vera Furtuna, în cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Vera Furtuna împotriva lui Constantin Petru, Constantin Vasile, Primăriei comunei Micăuți rl.

Strășeni și Organului Cadastral Teritorial Strășeni cu privire la declararea nulității contractului de donație, împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 31 octombrie 2017, prin care s-a respins apelul declarat de către Vera Furtuna și s-a menținut hotărârea Judecătoriei Strășeni din 11 mai 2017, c o n s t a t ă : La 7 septembrie 2016, Vera Furtuna a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Constantin Petru, Constantin Vasile, Primăriei comunei Micăuți rl. Strășeni și Organului Cadastral Teritorial Strășeni cu privire la declararea nulității contractului de donație. În motivarea acțiunii reclamanta a indicat că, la 7 august 2012, a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Constantin Petru, intervenient accesoriu Primăria comunei Micăuți r-nul Strășeni cu privire la anularea titlului de autentificare a dreptului deținătorului de teren eliberat pe numele lui Constantin Petru.

Prin hotărârea Judecătoriei Strășeni din 21 noiembrie 2014, s-a admis acțiunea parțial. S-a dispus anularea titlului de autentificare a dreptului deținătorului de teren, 1 cu numărul cadastral XXXXX, perfectat și eliberat la 14 februarie 2007 de Primăria comunei Micăuți, r-nul Strășeni pe numele lui Constantin Petru. În rest acțiunea s-a respins, ca fiind neîntemeiată. La 21 octombrie 2015, prin decizia Curții de Apel Chișinău, s-a respins apelul declarat de Constantin Petru și s-a menținut hotărârea Judecătoriei Strășeni din 21 noiembrie 2014. Prin încheierea Curții Supreme de Justiție din 24 februarie 2016, a fost declarat inadmisibil recursul depus de Petru Constantin.

Susține reclamanta că în timpul examinării cauzei, la 21 iulie 2014, Constantin Petru a încheiat un contract de donație, prin care a donat lui Vasile Constantin terenul pentru construcții nr. cadastral XXXXX situat în comuna Micăuți r-nul Strășeni, care i-a fost atribuit în baza deciziei Consiliului local a comunei Micăuți r-nul Strășeni nr. 38/09 din 13 februarie 2003. Relatează reclamanta că a cunoscut despre încheierea contractului de donație după pronunțarea încheierii Curții Supreme de Justiție din 24 februarie 2016. Solicită declararea nulității contractului de donație nr. 2979 din 21 iulie 2014 încheiat între Petru Constantin în calitate de donator și Vasile Constantin în calitate de donatar privind donarea terenului pentru construcții nr. cadastral XXXXX situat în comuna Micăuți r-nul Strășeni.

Prin hotărârea Judecătoriei Strășeni din 11 mai 2017, s-a respins ca fiind neîntemeiată acțiunea depusă de Vera Furtuna (f.d. 110-112). Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 31 octombrie 2017, s-a respins apelul declarat de către Vera Furtuna și s-a menținută hotărârea Judecătoriei Strășeni din 11 mai 2017 (f.d. 154-159). La 10 ianuarie 2017, Vera Furtuna a depus cerere de recurs împotriva deciziei instanței de apel, solicitînd casarea actului judecătoresc contestat și a hotărârii primei instanței cu emiterea unei noi hotărâri privind admiterea acțiunii. Recurenta, Vera Furtuna, în motivarea recursului a indicat că instanțele de judecată la adoptarea hotărârilor contestate, au aplicat și interpretat eronat normele dreptului material aplicabile raportului juridic litigios.

Recurenta menționează că instanțele de judecată neîntemeiat nu au luat în considerație hotărârea Judecătoriei Strășeni din 21 noiembrie 2014, decizia Curții de Apel Chișinău din 21 octombrie 2015 și încheierea Curții Supreme de Justiție din 24 februarie 2016 prin care a fost anulat titlul de autentificare a dreptului deținătorului de teren, cu numărul cadastral XXXXX, perfectat și eliberat la 14 februarie 2007 de Primăria comunei Micăuți, r-nul Strășeni pe numele lui Constantin Petru.

Consideră recurenta că prin hotărîrile enunțate a fost constatat faptul că dreptul de proprietate asupra terenului pentru construcții nr. cadastral XXXXX situat în comuna Micăuți r-nul Strășeni a fost înregistrat după ea, iar instanțele de judecată 2 neîntemeiat nu au aplicat prevederile art. 123 alin. (2) Cod de procedură civilă, care prevede că faptele stabilite printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă într-o pricină civilă soluționată anterior în instanță de drept comun sau în instanță specializată sînt obligatorii pentru instanța care judecă pricina și nu se cer a fi dovedite din nou și nici nu pot fi contestate la judecarea unei alte pricini civile la care participă aceleași persoane.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) Codul de procedură civilă, după parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii acesteia. În cazul neprezentării referinței în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia. La 9 februarie 2018, în conformitate art. 439 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea Supremă de Justiție i-a comunicat cererea de recurs lui Constantin Petru, Constantin Vasile, Primăriei comunei Micăuți rl. Strășeni și Organului Cadastral Teritorial Strășeni informându-i că referința se depune în termen de o lună de la data primirii scrisorii.

În mod corespunzător, dacă referința nu a fost prezentată în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia. Pînă la examinarea cauzei, intimații nu au depus referință prin care să-și exprime opinia referitor la recursul declarat. Analizând admisibilitatea recursului, conform art. 440 din Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că cererea de recurs formulată de Vera Furtuna este inadmisibilă, din următoarele motive. În conformitate cu art. 439 alin. (3) Codul de procedură civilă, judecătorul raportor verifică încadrarea în prevederile legii a temeiurilor invocate în recurs și face un raport verbal în fața completului de judecată instituit în conformitate cu alin.(2). Materialele cauzei dovedesc faptul că recursul nu a fost examinat anterior, fiind respectate, totodată, dispozițiile art. 430 din Codul de procedură civilă.

În conformitate cu art. 434 alin. (1) Codul de procedură civilă, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale. Astfel, prin prisma dispoziției citate, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră în termen recursul declarat de Vera Furtuna la 10 ianuarie 2018, din următoarele motive. În procedura de filtru, instanța de recurs a reținut că decizia integrală a instanței de apel din 31 octombrie 2017 a fost expediată în adresa părților la 15 decembrie 2017 (f. d. 160), iar conform copiei plicului se confirmă faptul că recurentul a recepționat copia deciziei instanței de apel la 18 decembrie 2017 (f.d.

170). 3 Astfel, instanța de judecată consideră că recursul declarat de Vera Furtuna este depus în termenul prevăzut de art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În continuare, audiind raportul verbal al judecătorului-raportor și verificând încadrarea în dispozițiile art. 432 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură civilă a temeiurilor invocate în recurs, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție constată existența temeiului prevăzut la art. 433 lit. a) CPC, din următoarele considerente. În conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părțile și alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural.

Temeiurile declarării recursului sunt enumerate exhaustiv în alineatele (2), (3) și (4) ale acestui articol. Rațiunea acestor dispoziții legale fundamentează ideea potrivit căreia judecarea recursului exercitat conform Secțiunii II-a, Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, are un caracter devolutiv și privește doar problemele de drept material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în fapt. În aceste condiții, trebuie observat caracterul extraordinar al aceste căi de atac, la care se poate recurge doar în cazurile excepționale enunțate de dispozițiile art. 432 alin. (2), (3), (4) din Codul de procedură civilă.

Din acest punct de vedere, completul Colegiului își propune să verifice esența și temeiurile recursului, precum și argumentele privind caracterul nelegal al deciziei atacate, în limitele în care au fost formulate și prin prisma drepturilor garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (CEDO). Instanța subliniază că în materie civilă Convenția nu garantează un drept de recurs, dar că o eventuală procedură de examinare a admisibilității acestuia face incident articolul 6 (a se vedea, inter alia, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), 13 ianuarie 2009, para. 24; Akaki Tchaghiashvili v. Georgia, 2 septembrie 2014, para. 34). În plus, un stat care dispune de astfel de instanțe de recurs are obligația să se asigure că justițiabilii se bucură de principiile unui proces echitabil garantate de art. 6 alin. (1), în special de dreptul de acces la o instanță și de dreptul de a fi audiat.

(a se vedea, de exemplu, Erfar – Avef v. Grecia, 27 martie 2014, para. 39 – 40; Lebedinschi v. Republica Moldova, 16 septembrie 2015, para. 32). Cu privire la primul aspect, instanța de recurs observă că dreptul de acces la un tribunal al unei persoane poate fi limitat, inclusiv în cazul admisibilității contestațiilor înaintate prin intermediul căilor de atac, întrucât însăși natura sa solicită o reglementare specială din partea statului, care beneficiază de o anumită marjă de apreciere.

În acest sens, condițiile pentru autorizarea unei cereri introduse pe o cale de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile instituite pentru o cale de atac 4 ordinară (a se vedea, inter alia, Marc Brauer v. Germania, 1 septembrie 2016, para. 34; Miessen v. Belgia, 16 octombrie 2016, para. 64). În același timp, în jurisprudența sa consecventă, Curtea Europeană a precizat că interpretarea normelor de procedură reprezintă o chestiune de drept intern și ține, în principiu, de competența instanțelor să evalueze motivele de admisibilitate a unei cereri de acest tip (a se vedea, de exemplu, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), ibidem, para. 25; Vučković și alții v. Serbia (excepții preliminare), 25 martie 2014, para. 80; Miessen v. Belgia, ibidem, para. 70). Astfel, în conformitate cu art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin.(2), (3) și (4). În același context, alin. (2) și (3) ale art. 432 din Codul de procedură civilă prevăd exhaustiv cazurile în care se consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat,

iar alineatul (4) stabilește că săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin.(3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au condus sau ar fi putut conduce la soluționarea greșită a pricinii, în cazul în care instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară sau în cazul în care erorile comise au condus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Prin urmare, reglementările referitoare la formalitățile și termenele impuse de articolele 433 și 432 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă urmăresc protejarea interesului părții, precum și competența asigurării interpretării unitare a legii de către Curtea Supremă de Justiție.

Aceste limitări urmăresc un scop legitim, îndeplinind cerințele securității juridice și a bunei-administrări a justiției (a se vedea, mutatis mutandis, Beniamin Nersesyan v. Armenia, 19 ianuarie 2010, para. 22; Erfar – Avef, ibidem, para. 41, Marc Brauer, ibidem, para. 35; Miessen, ibidem, para. 67; Trevisanato v. Italia, 16 decembrie 2016, para. 36 - 37). În speță, instanța constată că cererea de recurs declarată de către Vera Furtuna este formulată în baza art. 432 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură civilă, așa cum prevede art. 437 alin. (1), lit. f) din Codul de procedură civilă. Completul judiciar notează că-i revine obligația de a verifica dacă argumentele recurentului întrunesc condițiile necesare pentru a declara admisibil cererea acestuia, inclusiv dacă normele de drept invocate în favoarea punctului său de vedere sunt incidente la soluționarea fondului cauzei.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că din succesiunea actelor dosarului reiese că recurentul a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară și asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat. Prin urmare, Colegiul constată că încălcările invocate, exprimate sub forma unor enunțuri generale, fără a fi aprofundate, nu permit încadrarea lor în temeiurile 5 prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) sau (4) din Codul de procedură civilă. Deci, în mod evident, lipsește o formulare suficientă și adecvată în ceea ce privește chestiunea de drept pusă în discuție pentru a identifica esența și temeiul cererii de recurs, impuse de art. 437 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură civilă.

Cât privește dreptul justițiabilului „de a fi audiat”, garantat de Convenție, instanța notează că obligația de a motiva o hotărâre judecătorească poate varia în funcție de natura deciziei în cauză (a se vedea, inter alia, Helle v. Finlanda, 19 decembrie 1997, para. 55; Latourniere v. Franța, 10 decembrie 2002, para. 2; Hansen v. Norvegia, 2 octombrie 2014, para. 71 – 74). De fapt, în concepția instanței europene, art. 6 alin. (1) nu impune motivarea detaliată a deciziei unei instanțe de recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice, respinge un recurs, ca fiind „lipsit de șanse de succes” (a se vedea, mutatis mutandis, Kukkonen v. Finlanda (nr. 2), ibidem, para. 24; Beniamin Nersesyan, ibidem, para. 23 – 24; Akaki Tchaghiashvili, ibidem, para. 34 sau Papaioannou v. Grecia, 2 iunie 2016, para. 45). Mai mult, instanța observă că recurentul Vera Furtuna a formulat prezenta cerere după ce au avut posibilitatea de a fi audiat de o instanță de fond și de o instanță de apel, care au fost competente de a examina toate chestiunile de fapt și de drept relevante litigiului (a se vedea, mutatis mutandis, Levages Prestations Services v. Franța, 23 octombrie 1996, para. 48; A. Menarini Diagnostics S.R.L.

v. Italia, 27 septembrie 2011, para. 59; Akaki Tchaghiashvili, ibidem, para. 34). În sfârșit, în limitele impuse de art. 439 alin. (3) din Codul de procedură civilă, instanța conchide că recursul dedus judecății nu corespunde cerinței de a fi „efectiv”, adică nu s-a bazat exclusiv pe chestiuni de drept, care ar cuprinde încălcări esențiale sau aplicări eronate din partea instanței judecătorești ierarhic inferioară a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Din aceste raționamente, completul Colegiului constată existența temeiului prevăzut la art. 433 lit. a) din Codul de procedură civilă, fiind respectat, în viziunea instanței, raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit.

În conformitate cu art. 440 alin.(1) din Codul de procedură civilă, în cazul în care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu conține nici o referire cu privire la fondul recursului. Astfel, având în vedere circumstanțele stabilite supra, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție decide în mod unanim că recursul declarat de către Vera Furtuna nu ridică probleme de drept și nu poate fi acceptat spre examinarea în fond, urmând a fi considerat inadmisibil.

6 În conformitate cu art. 270, art. 433 lit. a) și art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție d i s p u n e: Recursul declarat de către Vera Furtuna se consideră inadmisibil. Încheierea este irevocabilă. Președintele completului, judecător Tatiana Vieru Judecători Iurie Bejenaru Iuliana Oprea 7