2ra-353/18 — Constatarea neglijenței și încasarea prejudiciului

Dosar nr. 2ra-353/18

Prima instanță: Judecătoria Chișinău sediul Buiucani

Judecător: Mihail Murguleț

Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău

Judecători: Anatolie Minciună

Victoria Sîrbu

Viorica Mihaila

Î N C H E I E R E

14 martie 2018 mun. Chișinău

Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ

al Curții Supreme de Justiție

în componența:

Președintele completului, judecător: Svetlana Filincova

Judecători: Dumitru Visternicean, Nicolae Craiu

examinând admisibilitatea recursului declarat de Ministerul Justiției,

în cauza civilă la cererea de chemare în judecată înaintată de Ministerul

Justiției împotriva Galinei Stratulat, Svetlana Novac și Sveatoslav Moldovan cu

privire la constatarea neglijenței grave în administrarea actului și încasarea în ordine

de regres a sumei,

împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 8 noiembrie 2017, prin care a

fost respins apelul declarat de Ministerul Justiției cu menținerea hotărârii

Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani din 15 mai 2017 prin care acțiunea a fost

respinsă integral,

c o n s t a t ă:

La data de 5 februarie 2016, Ministerul Justiției a depus cerere de chemare în

judecată împotriva Galinei Stratulat, Svetlana Novac și Sveatoslav Moldovan cu

privire la constatarea neglijenței grave în administrarea actului și încasarea în ordine

de regres a sumei.

În motivarea acțiunii a indicat că, prin hotărârea Curții de Apel Chișinău din 5

octombrie 2010, menținută prin decizia Curții Supreme de Justiție din 16 februarie

2011, a fost respinsă integral cererea de chemare în judecată depusă de Lebedinschi

Adrian împotriva Ministerului Afacerilor Interne cu privire la încasarea

îndemnizației unice de asigurare în mărime de 571 000 lei, dobânzii de întârziere în

sumă de 36 137 lei, a prejudiciului moral pe care la estimat la suma de 50 000 lei și

cheltuielile de asistență juridică în sumă de 25 000 lei.

1

Ulterior, la 23 iunie 2011 Lebedinschi Adrian s-a adresat cu cerere la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în care a invocat încălcarea art. 6 din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin hotărârea din 16 iunie 2015, devenită definitivă la 16 septembrie 2015,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că procedura judiciară nu a avut

un caracter echitabil motiv din care a fost încălcat art. 6§1 din Convenție. Curtea de

Apel Chișinău a respins pretenția reclamantului cu privire la plata indemnizației

unice pentru pierderea capacității de muncă pe motiv că, prevederile

Regulamentului cu privire la plata de către întreprinderi, organizații și instituții a

indemnizației unice pentru pierderea capacității de muncă sau decesul angajatului în

urma unui accident de muncă sau unei afecțiuni profesionale, aprobat prin Hotărârea

Guvernului nr. 513 din 11 august 1993 nu pot fi aplicate pentru colaboratorii

organelor afacerilor interne, cu excepția persoanelor încadrate în bază de contract de

muncă. În recursul său declarat în fața Curții Supreme de Justiție, reclamantul a

enunțat într-o manieră suficient de clară și precisă un argument cu privire la statutul

său de angajat în bază de contract de muncă, care a fost justificat prin dovezi.

Curtea Europeană de asemenea a constatat că, potrivit legislației procedurale

aplicabile la momentul faptelor, Curtea Supremă de Justiție trebuia să aprecieze

elementele de fapt și de drept, cel puțin în măsura în care acestea au fost invocate în

cererea de recurs.

Totodată, Curtea Europeană a observat că, argumentul invocat de către

reclamant cu privire la statutul său de angajat în bază de contract de muncă era

pertinent și decisiv. Dacă Curtea Supremă de Justiție ar fi considerat argumentul

invocat ca întemeiat, atunci ar fi trebuit să admită pretenția reclamantului în ceea ce

privește plata indemnizației unice pentru pierderea capacității de muncă.

Curtea Europeană a relevat că, stabilirea aspectului dacă reclamantul putea

beneficia de excepția potrivit căreia prevederile Regulamentului menționat mai sus

erau aplicabile persoanelor încadrate în bază de contract de muncă se distinge din

punct de vedere juridic și logic de stabilirea aspectului dacă textul în litigiu, în

general, se aplică sau nu colaboratorilor de poliție. Prin urmare, aceasta cerea o

motivare specifică și explicită. Curtea Supremă de Justiție a omis să dea o asemenea

motivare și nu este posibil de apreciat dacă această instanță a ignorat argumentul

invocat de reclamant cu privire la statutul său de angajat în bază de contract de

muncă sau a dorit să-1 respingă, și în această ultimă ipoteză, care ar putea fi

motivele respingerii.

În hotărârea sa Curtea Europeană a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale

constante, instanțele judecătorești naționale au obligația de a-și motiva deciziile

(Van de Hurk c. Olandei, 19 aprilie 1994, § 61, seria A nr. 288). Întinderea

obligației de a motiva hotărârea poate varia în dependență de caracterul deciziei și

trebuie determinată în lumina circumstanțelor cauzei (Ruiz Torija c. Spaniei, 9

decembrie 1994, § 29, seria A nr. 303-A). Deși articolul 6 § 1 din Convenție nu

2

obligă instanțele de judecată să ofere răspunsuri detaliate la toate argumentele

invocate, totuși din hotărâre trebuie să reiasă clar că elementele esențiale ale cauzei

au fost examinate (Taxquet c. Belgiei [MC], nr. 926/05, § 91, CEDO 2010).

Consideră reclamantul Ministerul Justiției că, deoarece Curtea Supremă de

Justiție nu s-a pronunțat asupra argumentului invocat de către reclamant care a fost

întemeiat pe existența unei relații contractuale de muncă cu Ministerul Afacerilor

Interne, acest fapt a determinat condamnarea Republicii Moldova de către Curtea

Europeană din motivul neglijenței grave a judecătorilor Curții Supreme de Justiție,

și anume Galina Stratulat, Svetlana Novac și Sveatoslav Moldovan, care au judecat

respectiva cauză.

Astfel, în urma condamnării Republicii Moldova, prin ordinul de plată nr. 414

din 11 decembrie 2015, Ministerul Finanțelor a transferat în contul bancar deschis

pe numele lui Lebedinschi Adrian suma de 120 297,10 lei.

Solicită reclamantul Ministerul Justiției admiterea acțiunii cu încasarea în

ordine de regres, în mod solidar de la Stratulat Galina, Svetlana Novac și Sveatoslav

Moldovan în beneficiul statului suma de 120 297,10 lei.

La data de 15 august 2016, Ministerul Justiției a depus cerere de concretizare și

completare a pretențiilor invocate în cererea de chemare în judecată depusă la data

de 5 februarie 2016, prin care a solicitat suplimentar de a constatata neglijența gravă

în administrarea actului de justiție manifestată prin neîndeplinirea obligației de a

motiva hotărârea judecătorească de către magistrații Galina Stratulat, Svetlana

Novac și Sveatoslav Moldovan.

Prin încheierea Judecătoriei Buiucani, mun. Chișinău din 15 septembrie 2016,

s-a refuzat în primirea cererii de concretizare și completare a pretențiilor în partea

privind constatarea neglijenței grave a administrării actului de justiție manifestată

prin neîndeplinirea obligației de a motiva hotărârea judecătorească de către

magistrații Galina Stratulat, Svetlana Novac și Sveatoslav Moldovan.

Prin hotărârea Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani din 15 mai 2017 acțiunea

a fost respinsă integral ca fiind neîntemeiată.

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 8 noiembrie 2017, a fost respins apelul

declarat de Ministerul Justiției cu menținerea hotărârii Judecătoriei Chișinău, sediul

Buiucani din 15 mai 2017.

La 11 decembrie 2017, Ministerul Justiției a depus cerere de recurs prin care a

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei Curții de Apel Chișinău din 8

noiembrie 2017 și a hotărârii Judecătoriei Chișinău, sediul Buiucani din 15 mai

2017 cu pronunțarea unei noi hotărâri prin care acțiunea inițială și cererea de

concretizare și completare să fie admise integral.

În motivarea cererii de recurs Ministerul Justiției și-a întemeiat pretențiile în

baza art. 432 alin. (1), alin. (2) lit. c) și alin. (4) din Codul de procedură civilă.

3

Examinând admisibilitatea recursului declarat de Ministerul Justiției, Colegiul

civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție

menționează următoarele.

În conformitate cu art. 439 alin. (2) din Codul de procedură civilă, după

parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității

recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre

necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii

acesteia. În cazul neprezentării referinței în termenul stabilit, admisibilitatea

recursului se decide în lipsa acesteia.

La data de 2 februarie 2018, Curtea Supremă de Justiție a expediat în adresa

intimaților copia cererii de recurs, cu înștiințarea despre necesitatea depunerii

referinței. Până la examinarea cererii de recurs, intimații nu au depus referință prin

care să-și expună opinia asupra motivelor invocate în recursul declarat de către

Ministerul Justiției.

Completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții

Supreme de Justiție, examinând temeiurile invocate în cererea de recurs declarată de

Ministerul Justiției în raport cu materialele cauzei civile, consideră că acesta este

inadmisibil din următoarele considerente.

În conformitate cu art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, asupra

admisibilității recursului decide un complet din 3 judecători.

Conform art. 434 alin. (1) din Codul de procedură civilă, recursul se declară în

termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale.

Din actele cauzei se constată că, decizia Curții de Apel Chișinău din 8

noiembrie 2017 a fost expediată în adresa participanților la proces la data de 9

noiembrie 2017 (f.d.133), iar cererea de recurs a fost depusă la data de 11 decembrie

2017.

Astfel, instanța de recurs constată că, recurentul Ministerul Justiției s-a

conformat prevederilor legale și a declarat cererea de recurs în interiorul termenului

de două luni.

În conformitate cu art. 432 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părțile și alți

participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă

încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a

normelor de drept procedural.

Alineatele (2) și (3) ale aceluiași articol prevăd exhaustiv cazurile în care se

consideră că normele de drept material sau de drept procedural au fost încălcate sau

aplicate eronat, iar alin. (4) stabilește că săvârșirea altor încălcări decât cele indicate

la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în

care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul

în care instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța

judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la

încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

4

În conformitate cu art. 433 lit. a) Cod de procedură civilă, cererea de recurs se

consideră inadmisibilă în cazul în care recursul nu se încadrează în temeiurile

prevăzute la art. 432 alin. (2), (3) și (4).

Astfel, instanța de recurs reține că examinarea admisibilității recursului

presupune verificarea conformității temeiurilor invocate în cererea de recurs cu

temeiurile prevăzute la art. 432 Codul de procedură civilă.

La caz, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție constată că argumentele invocate de către Ministerul

Justiției în cererea de recurs nu se încadrează în limitele stabilite de norma indicată,

respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate.

Dezacordul recurentului cu decizia instanței de apel, nu constituie temei de

casare a deciziei recurate, or, recursul exercitat conform Secțiunii a II-a, Capitolul

XXXVIII Codul de procedură civilă, are caracter devolutiv numai asupra

problemelor de drept material și procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei,

dar nu și temeinicia în fapt.

Totodată completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al

Curții Supreme de Justiție accentuează că, potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din

Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, instanța de recurs nu verifică

modul de apreciere a probelor de către instanța de fond și de apel. Forța atribuită

unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficiența probelor și concluziile

făcute în urma probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

Prin prisma art. 432 alin. (4) Codul de procedură civilă, instanța de recurs poate

interveni în materia probațiunii doar sub aspect procedural, și anume, dacă se invocă

că instanța judecătorească a apreciat în mod arbitrar probele, încălcând regulile de

apreciere a probelor stabilite în art. 130 Cod de procedură civilă, sau în cazul în care

erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului. Din recursul declarat nu rezultă că instanța a apreciat arbitrar probele.

În acest sens CtEDO în jurisprudența sa a constatat că, dreptul de acces la

instanța de judecată nu este absolut. Există limitări implicit admise [cauza Golder

împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 230].

Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin

însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această

privință de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei, pct. 85).

Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un

apel (Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 45). Curtea a mai reiterat

că, modul de aplicare a articolului 6 CEDO procedurilor în fața instanțelor ierarhic

superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor respective; trebuie

ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept național și de rolul

instanțelor ierarhic superioare în acest sistem. (a se vedea Botten împotriva

Norvegiei, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996-I, p. 141, § 39).

5

La fel, conform jurisprudenței Curții, procedurile cu privire la admisibilitatea

căii de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de

fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6 § 1 (Helmers împotriva Suediei 9

octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).

În conformitate cu art. 440 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul în

care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3

judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra

inadmisibilității recursului.

Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu conține nici o referire

cu privire la fondul recursului.

În asemenea circumstanțe, completul Colegiului civil, comercial și de

contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul declarat

de Ministerul Justiției nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (2),

(3) și (4) din Codul de procedură civilă și, drept urmare, este inadmisibil.

În conformitate cu art. 270, art. 431 alin. (1) și (2), art. 433 lit. a) și art. 440 din

Codul de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios

administrativ al Curții Supreme de Justiție

d i s p u n e:

Recursul declarat de către Ministerul Justiției, se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă.

Președintele completului,

Judecător: Svetlana Filincova

Judecători: Dumitru Visternicean

Nicolae Craiu

6