3ra-141/18 — contestarea actului administrativ

Dosar nr. 3ra-141/18 Prima instanță: Judecătoria Chișinău, sediul central (judecător Gheorghe Balan) Instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (judecători Lidia Bulgac, Grigore Dașchevici, Victoria Sîrbu ) Î N C H E I E R E 21 februarie 2018 mun.

Chișinău Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție în următoarea componență Președintele completului, judecător Tatiana Vieru judecători Maria Ghervas Luiza Gafton examinând admisibilitatea recursului declarat de Societatea Comercială ”Pascofiș” SRL, în cauza civilă la cererea de chemare în judecată depusă de Societatea Comercială „Pascofiș” SRL împotriva Biroului Vamal Centru cu privire la anularea actului administrativ și restituirea surplusului taxelor vamale încasate, împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 28 septembrie 2017, prin care a fost admis apelul declarat de Biroul Vamal Centru, casată hotărârea Judecătoriei Chișinău (sediul Central) din 24 martie 2017 și emisă o nouă hotărâre, prin care acțiunea a fost respinsă integral ca neîntemeiată, c o n s t a t ă: La data de 01 decembrie 2016, reclamantul SC „Pascofiș” SRL s-a adresat în instanța de judecată cu cerere de chemare în judecată împotriva Biroului Vamal Centru, solicitând recunoașterea netemeinicei și ilegalității acțiunilor și actelor organului vamal, cu anularea Actului de inspecție din 07 octombrie 2016 și obligarea Biroului Vamal Centru de a restitui SC „Pascofiș” SRL suma de 5700,45 lei, încasarea cheltuielilor poștale în sumă de 6,95 lei, precum și a cheltuielilor pentru asistență juridică în mărime de 500,00 lei (f.d.

3-7). În motivarea acțiunii, reclamantul SC „Pascofiș” SRL a indicat că, periodic importă în țară pește și produse din pește, marfa fiind declarată organului vamal, prin intermediul brokerului vamal. Plățile drepturilor de import conform art. 124 alin. (1) Cod vamal, sunt plătite în avans. Reclamantul susține că, în ultima perioadă, organul vamal, sub diferite pretexte, abuziv și ilegal impune majorarea valorii în vamă a mărfii și majorarea drepturilor de import. În acest context, reclamantul a menționat că, la data de 07 octombrie 2016, SC „Pascofiș” SRL a declarat importul unui lot de marfa „gingirică în saramură cu condimente”, greutatea netă de 16 000 kg.

La momentul declarării valoarea în vamă a mărfii s-a calculat conform metodei nr. 1 (art.10 alin. (l) lit. a); art. 11 alin. (2) al Legii 1 cu privire la tariful vamal nr. 1380 din 20 noiembrie 1997 și pct. 13 al Hotărîrii Guvernului nr. 600 din 14 mai 2002 - Regulamentul privind modul de declarare a valorii), în mărime de 217 797, 80 lei, respectiv calculându-se drepturile de import în mărime de 44 604, 99 lei. Reprezentantul SC „Pascofiș” SRL afirmă că, pentru confirmarea valorii declarate, s-au depus documente/acte necesare, dintre care factura comercială (INVOICE) nr. 390, care confirmă valoarea tranzacției (valoarea facturată) în mărime de 8 320 euro (calcul: 8 320 Euro x 22, 1354 lei = 184 166,53 lei); contractul de transport nr. 81 din 03 octombrie 2016 cu valoarea plăților (cheltuielilor) de transport de 1 750 dolari (calcul: 1700 x 19, 7831 lei = 33 631, 27 lei), în total suma de 217 797, 80 lei, ceia ce constituie valoarea în vamă a mărfii declarată.

Reclamantul susține că, în baza sumelor respective, s-a întocmit calculul valorii în vamă (tipizata DVV-2), aceasta fiind valoarea reală a mărfii în vamă, iar alți factori care influențează valoarea nu au fost și nu au de unde fi. Însă, în procedura de vămuire, organul vamal s-a considerat în drept de a declanșa un control documentar sub pretextul riscului de diminuare a prețului mărfi, în acest sens fiind emis un Act de inspecție prin care a declarat despre risc – suspiciune, marfa subevaluată. În baza acestor suspiciunilor, colaboratorul vamal, printr-un formular, în termen de 07 octombrie -10 octombrie 2016 a solicitat prezentarea altor acte după cum sunt numite - corespondența comercială (în cazul în care aceasta a fost purtată).

Brokerul vamal a prezentat oferta vânzătorului din 30 septembrie 2016, precum și pct. 8 - copia autentificată de pe declarația de export, respectiv, s-a prezentat formularul EE3300EE din 04 octombrie 2016, cataloage, oferte la prețuri; certificat de origine, respectiv s-au prezentat nr. EE260611 din 30 septembrie 2016. Nu s-au prezentat numai cataloagele numite în pct.10, deoarece oferta la prețuri s-a confirmat prin anexa 12. Reclamantul mai indică că, întru confirmarea valorii facturate, organului vamal a fost prezentată specificația nr. 91 din 30 septembrie 2016, calculele din 30 septembrie 2016, certificat de calitate din 30 septembrie 2016, scrisoare de trăsură internațională (CMR) nr. 0010352 în original, însă, organul vamal a considerat insuficiente aceste acte și a întocmit un alt formular, prin care a solicitat prezentarea unor informații pentru a determina valoarea mărfii prin alte metode.

Din motiv că, societatea nu dispunea de astfel de informații, brokerul vamal a notificat că nu poate prezenta actele solicitate. Reclamantul în susținerea celor invocate, a relevat prevederile art. 8 alin. (3) al Legii cu privire la tariful vamal nr. 130 din 20 noiembrie 1997, potrivit cărora organul vamal era obligat să determina valoarea, aplicând consecutiv una din metodele prevăzute de Lege. Însă, contrar acestor prevederi, organul vamal la emiterea actului de inspecție a aplicat o altă metodă de rezervă, cu rectificarea valorii mărfii în vamă, majorând-o nejustificat, astfel majorând și taxele vamale cu 5700, 45 lei. Prin urmare, reclamantul consideră că actul organului vamal este lovit de nulitate absolută, deoarece este emis contrar prevederilor legale naționale, precum și acordurilor și tratatelor internaționale.

Prin hotărârea Judecătoriei Chișinău (sediul central) din 24 martie 2017, acțiunea înaintată de SC „Pascofiș” SRL a fost admisă integral (f.d. 111, 114-117). 2 În motivarea soluției sale, instanța de fond a concluzionat că, la perfectarea declarației vamale, de către SC „Pascofiș” SRL au fost prezentate Biroului Vamal Centru toate documentele confirmative a valorii în vamă a mărfii introduse pe teritoriul vamal în baza valorii tranzacției cu marfa respectivă, iar potrivit documentelor prezentate, pârâtul Biroul Vamal Centru n-a avut careva temei legal de a întocmi Actul de inspecție nominalizat ori, prezentarea altor acte suplimentare pentru determinarea valorii mărfii în vamă nu era necesară.

Contrar prevederilor art. 24 alin.(3) Legea contenciosului administrativ, nr. 793-XIV din 10 februarie 2000, Biroul Vamal Centru n-a probat legalitatea Actului de inspecție contestat, suspiciunile sale privind prezența riscului diminuării valori în vamă a mărfii importate de către reclamanta SC „Pascofiș” SRL fiind abstracte și neargumentate, considerent din care actul contestat a fost anulat. Împotriva hotărârii instanței de fond, la data de 28 martie 2017, Biroul Vamal Centru a declarat apel, solicitând admiterea cererii de apel, casarea hotărârii Judecătoriei Chișinău (sediul central) din 24 martie 2017 și emiterea unei noi hotărâri de respingere a acțiunii ca neîntemeiată (f.d. 113, 125-130).

Prin decizia Curții de Apel Chișinău din 28 septembrie 2017, a fost admis apelul declarat de Biroul Vamal Centru, casată hotărârea Judecătoriei Chișinău (sediul central) din 24 martie 2017 și și emisă o nouă hotărâre, prin care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată (f.d. 150-163). Instanța de apel în motivarea soluției sale a constatat că, concluzia instanței de fond vizavi de temeinicia pretențiilor înaintate de SC „Pascofiș” SRL este incorectă, deoarece contravine circumstanțelor de fapt stabilite, rezultă din aprecierea greșită a probelor administrate și aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ al Curții de Apel Chișinău a reținut că în rezultatul verificării corectitudinii determinării de către declarant a valorii în vamă, colaboratorii vamali au constatat că metoda 1 de determinare a valorii în vamă nu poate fi aplicată, deoarece documentele prezentate nu întrunesc condițiile prevăzute de art. 11 a Legii nr. 1380 din 20 noiembrie 1997 cu privire la tariful vamal și pct. 13, pct.14 și pct. 15 din Regulamentul privind modul de declarare a valorii în vamă a mărfurilor introduse pe teritoriul Republicii Moldova, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 600 din 14 mai 2002, și anume, declarația vamală a țării de expediere a fost prezentată în copie fără amprenta organului vamal al țării de export.

Prin urmare, reieșind din faptul că, actele prezentate nu au fost suficiente și au fost constatate discrepanțe, în vederea confirmării veridicității datelor privind valoarea în vamă a mărfii anunțată, organul vamal a solicitat prezentarea actelor suplimentare, însă acestea nu au fost prezentate. În aceste condiții, în cazul, în care nu existau date ce ar confirma corectitudinea determinării valorii în vamă a mărfii anunțate sau în cazul în care există temei de a considera că datele prezentate de declarant nu sunt veridice (inclusiv sunt sub nivelul valorii lor de producție) și/sau nu sunt suficiente, autoritatea vamală a fost în drept să determine de sine stătător valoarea în vamă a mărfii, aplicând consecutiv una din cele 6 metode prevăzute de Legea cu privire la tariful vamal (art. 8 alin (3) al Legii nr. 1380 din 20 noiembrie 1997 cu privire la tariful vamal).

La caz, ținând cont de faptul că, setul de acte prezentat de întreprinderea reclamantă nu era complet, iar actele solicitate suplimentar de organul vamal nu au fost prezentate, organul vamal, respectând 3 principiul consecutivității, reieșind din imposibilitatea aplicării metodei nr. 1 de determinare a valorii în vamă, în baza prețului efectiv plătit sau de plătit, a fost aplicată metoda 6 de rezervă, reieșind din valoarea în vamă declarată de agentul economic prin prisma informației deținute din Portalul Serviciului Vamal și anume, a raportului de evaluare a valorii în vamă a mărfii ce reflectă analiza efectuată de organul vamal a tranzacțiilor interne și externe. Astfel la judecarea cauzei, nu au fost stabilite nici unul din temeiurile expres prevăzute de art. 26 din Legea contenciosului administrativ, care ar impune ilegalitatea și anularea actelor care fac obiectul acestei acțiuni.

Pretențiile invocate de reclamant în acest sens, au fost considerate de către instanța de apel ca nefondate, iar argumentele apelantului - întemeiate. La data de 27 decembrie 2017, SC „Pascofiș” SRL a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel Chișinău din 28 septembrie 2017, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel și menținerea hotărârii primei instanțe (f.d 167-174). În motivarea recursului, cu reiterarea motivelor de fapt și de drept invocate pe parcursul examinări cauzei în instanțele inferioare, recurentul a indicat că instanța de apel nu a constatat și elucidat pe deplin circumstanțele care au importanță pentru soluționarea cauzei, a aplicat eronat normele de drept material.

Recurentul consideră că decizia instanței de apel urmează a fi casată în temeiul art. 432 alin. (4) Cod de procedură civilă, luând în considerare faptul că cauza a fost examinată cu încălcarea normelor procedurale și anume, contrar prevederilor art. 373 Cod de procedură civilă, fără a fi verificată, în limitele cererii de apel, ale referințelor și obiecțiilor înaintate, legalitatea și temeinicia hotărârii, instanța de apel a admis cererea de apel declarată de Biroul Vamal Chișinău fără cercetarea înscrisurilor, limitându-se doar la indicarea în procesul-verbal al ședinței de judecată a mențiunii ”se cercetează înscrisurile”. Recurentul mai remarcă faptul că în partea motivată a deciziei nu se numește nici o probă, cu atât mai mult nu se regăsește vreo aprecierea a acestora, limitându-se doar de cele declarate de organul vamal.

Astfel, recurentul evidențiază că în decizie nu există poziția instanței de apel, ci este reflectată doar poziția organului vamal, ceia ce contravine art. 6 din CEDO. Verificând argumentele invocate de reprezentantul recurentului în cererea de recurs, pe baza materialelor din dosar, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție consideră că recursul declarat de SC „Pascofiș” SRL este inadmisibil din următoarele motive. În conformitate cu art. 439 alin. (2) Codul de procedură civilă, după parvenirea dosarului, un complet din 3 judecători decide asupra admisibilității recursului, dispune expedierea copiei de pe recurs intimatului, cu înștiințarea despre necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii acesteia.

În cazul neprezentării referinței în termenul stabilit, admisibilitatea recursului se decide în lipsa acesteia. La 12 ianuarie 2018 Curtea Supremă de Justiție a expediat intimaților o copie a cererii de recurs, cu înștiințarea despre necesitatea depunerii obligatorii a referinței timp de o lună de la data primirii copiei respective (f.d. 178). Având în vedere că intimații nu au prezentat referință în termenul acordat, admisibilitatea recursului urmează a fi decisă în lipsa acesteia. 4 În conformitate cu art. 434 alin. (1) Codul de procedură civilă, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau a deciziei integrale. Din materialele cauzei rezultă că, recursul declarat de SC „Pascofiș” SRL împotriva deciziei Curți de Apel Chișinău din 28 septembrie 2017 a fost depus la grefa Curții Supreme de Justiție la data de 27 decembrie 2017 (f.d.

167-174). Potrivit plicului anexat de către recurent la cererea de recurs (f.d. 175), acesta a recepționat decizia Curții de Apel Chișinău din 28 septembrie 2017, la data de 15 noiembrie 2017, prin urmare recursul declarat de SC „Pascofiș” SRL se consideră depus în termen. În conformitate cu art. 433 lit. c) Cod de procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care persoana care a înaintat recursul nu este în drept să-l declare. În speță, recursul a fost înaintat de administratorul SC „Pascofiș” SRL, Mihail Bacal și reprezentantul în bază de mandat avocațial, avocatul Vasile Drăniceru, care sunt reprezentanții unei părți a procesului, astfel temeiul stipulat de art. 433 lit. c) Cod de procedură civilă nu are incidență.

Potrivit art. 433 lit. d) Cod de procedură civilă, cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care recursul se depune în mod repetat după ce a fost examinat. La caz, completul relevă că nici temeiul prevăzut de art. 433 lit. d) Cod de procedură civilă nu este aplicabil. Luând în considerare cele constatate supra, completul conchide că recursul nu poate fi considerat inadmisibil în baza temeiurilor enumerate la art. 433 lit. b), c) sau d) Cod de procedură civilă. În continuare, audiind raportul verbal al judecătorului raportor cu privire la încadrarea celor invocate în recurs în temeiurile prevăzute de art. 432 alin. (2)-(4) Cod de procedură civilă, completul constată existența temeiului de inadmisibilitate stipulat la art. 433 lit. a) Cod de procedură civilă.

Conform art. 432 alin. (1) Cod de procedură civilă, părțile și alți participanți la proces sunt în drept să declare recurs în cazul în care se invocă încălcarea esențială sau aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural. Potrivit art. 432 alin. (2) Cod de procedură civilă, se consideră că normele de drept material au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care instanța judecătorească: a) nu a aplicat legea care trebuia să fie aplicată; b) a aplicat o lege care nu trebuia să fie aplicată; c) a interpretat în mod eronat legea; d) a aplicat în mod eronat analogia legii sau analogia dreptului.

Conform art. 432 alin. (3) Cod de procedură civilă, se consideră că normele de drept procedural au fost încălcate sau aplicate eronat în cazul în care: a) pricina a fost judecată de un judecător care nu avea dreptul să participe la judecarea ei; b) pricina a fost judecată în absența unui participant la proces căruia nu i s-a comunicat locul, data și ora ședinței de judecată; c) în judecarea pricinii au fost încălcate regulile privind limba de desfășurare a procesului; d) instanța a soluționat problema drepturilor unor persoane care nu au fost implicate în proces; 5 e) în dosar lipsește procesul-verbal al ședinței de judecată; f) hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale.

Art. 432 alin. (4) Cod de procedură civilă prevede că, săvârșirea altor încălcări decât cele indicate la alin. (3) constituie temei de declarare a recursului doar în cazul și în măsura în care acestea au dus sau ar fi putut duce la soluționarea greșită a pricinii sau în cazul în care instanța de recurs consideră că aprecierea probelor de către instanța judecătorească a fost arbitrară, sau în cazul în care erorile comise au dus la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Aceste dispoziții legale fundamentează ideea potrivit căreia judecarea recursului exercitat conform Secțiunii a 2-a, Cap. XXXVIII, Cod de procedură civilă, are un caracter devolutiv și privește în exclusivitate probleme de drept material și procedural, verificându-se legalitatea deciziei, nu și temeinicia ei în fapt.

Astfel, sarcina instanței de recurs la această etapă este de a verifica temeiurile recursului și argumentele privind caracterul ilegal al deciziei atacate, în limitele în care au fost formulate și prin prisma drepturilor garantate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Completul evidențiază că, în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, procedura de examinare a admisibilității unui recurs în materie civilă trebuie să corespundă în principiu garanțiilor unui proces echitabil, consfințite de art. 6 din CEDO, în special cu referire la dreptul de acces liber la justiție și la dreptul subsecvent de a fi audiat de o instanță judecătorească (hotărârile Delcourt contra Belgiei din 17 ianuarie 1970 și Erfar-Avef contra Greciei din 27 martie 2014). În acest context, completul reține că dreptul unei persoane de acces liber la justiție poate fi limitat, inclusiv prin instituirea procedurii de examinare a admisibilității recursului, or prin însăși natura lor, condițiile pentru examinarea unei cereri introduse pe o cale de atac extraordinară pot fi mai stricte decât condițiile stabilite pentru o cale de atac ordinară.

Asemenea rigori urmăresc scopul de aplicare și interpretare unitară a legislației și îndeplinesc funcțiile de administrare eficientă a justiției, fiind în deplină concordanță cu art. 6 din CEDO (hotărârea Trevisanato contra Italiei din 15 septembrie 2016). Completul relevă că obligația de a motiva un act judecătoresc poate varia în funcție de natura actului în cauză (hotărârea Hansen contra Norvegiei din 2 octombrie 2014), iar în concepția CtEDO, nu se impune motivarea detaliată a deciziei unei instanțe de recurs care, întemeindu-se pe dispoziții legale specifice, respinge un recurs ca fiind „lipsit de șanse de succes” (hotărârea Nersesyan contra Armeniei din 19 ianuarie 2010). Completul notează că din conținutul cererii de recurs rezultă că, în mare parte, reprezentanții recurentului au reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat cu suficientă putere de convingere, iar invocarea pretinselor încălcări admise de instanța de apel nu sunt suficient de fundamentate și nu au vocația de a conduce la modificarea soluției în prezenta cauză civilă.

Or, argumentele invocate în recurs se referă la dezacordul recurentului cu soluția pronunțată de către instanța de apel și nu relevă încălcarea esențială sau aplicarea 6 eronată a normelor de drept material sau de drept procedural, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei recurate și urmează a fi respinse. Potrivit art. 440 alin. (1) Cod de procedură civilă, în cazul în care se constată existența unuia din temeiurile prevăzute la art. 433, completul din 3 judecători decide în mod unanim, printr-o încheiere motivată irevocabilă, asupra inadmisibilității recursului. Încheierea se emite conform prevederilor art. 270 și nu conține nicio referire cu privire la fondul recursului.

Din considerentele nominalizate și având în vedere faptul că instanâa de apel a examinat cauza sub toate aspectele, cu respectarea normelor de procedură și aplicarea corectă a legii materiale, iar în esența lor, argumentele principale ale recursului, care sunt similare argumentelor invocate în instanțele inferioare, au fost verificate minuțios la judecarea cauzei în ordinea de apel, completul ajunge în mod unanim la concluzia de a considera recursul declarat de Societatea Comercială ”Pascofiș” SRL ca inadmisibil. În conformitate cu art. 269-270, 433 lit. a) și 440 alin. (1) Cod de procedură civilă, completul Colegiului civil, comercial și de contencios administrativ al Curții Supreme de Justiție d i s p u n e: Recursul declarat de Societatea Comercială ”Pascofiș” SRL se consideră inadmisibil.

Încheierea este irevocabilă. Președintele completului, judecător Tatiana Vieru judecători Maria Ghervas Luiza Gafton 7