Decizia nr. 74/2026 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 358/1/2026 — chestiunea de drept: de principiu a chestiunii de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 67 alin. (2 2 ) din Legea nr. 192/2006 în sensul de a stabili dacă acordul de mediere este o cauză de…

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 31.107/215/2023, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 67 alin. (2 2 ) din Legea nr. 192/2006 în sensul de a stabili dacă acordul de mediere este o cauză de încetare a procesului penal distinctă de retragere şi împăcare, reglementată doar de legea specială sau dacă acordul de mediere este, în esenţă, fie o retragere a plângerii prealabile, fie o împăcare şi dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile art. 158 sau 159 din Codul penal, inclusiv art. 158 alin. (4) din Codul penal vizând însuşirea de procuror a retragerii plângerii.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Eleni-Cristina Marcu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Monica Eugenia Ungureanu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Laura Adriana Popescu, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 358/1/2026, aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că s-au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie de către curţile de apel, departamentele de drept public din cadrul facultăţilor de drept şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat procurorului şi părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 358/1/2026.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, a susţinut că o apreciază, în principiu, ca inadmisibilă, întrucât nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv nu atinge un grad minim de dificultate care să justifice declanşarea mecanismului de unificare a practicii judiciare, în condiţiile în care jurisprudenţa şi dispoziţiile legale incidente în materie oferă suficiente repere privind natura juridică autonomă a medierii.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 3 februarie 2026, pronunţată în Dosarul nr. 31.107/215/2023, Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind chestiunea de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 67 alin. (2 2 ) din Legea nr. 192/2006 în sensul de a stabili dacă acordul de mediere este o cauză de încetare a procesului penal distinctă de retragere şi împăcare, reglementată doar de legea specială, sau dacă acordul de mediere este, în esenţă, fie o retragere a plângerii prealabile, fie o împăcare şi dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile art. 158 sau 159 din Codul penal, inclusiv art. 158 alin. (4) din Codul penal vizând însuşirea de procuror a retragerii plângerii.

În temeiul art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. II. Dispoziţiile legale relevante Codul penal din 2009 Art. 158. – Retragerea plângerii prealabile (1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile. (2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. (3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. (4) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, indiferent dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în urma unei plângeri prealabile sau din oficiu, în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror. 1 1 Alineatul a fost modificat prin Legea nr. 116/2025 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 26/2024 privind ordinul de protecţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 23 iunie 2025. (5) În cazul infracţiunilor prevăzute la art. 193 şi art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, retragerea plângerii penale nu produce efecte. Art. 159. – Împăcarea (1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. (2) Împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. (3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. Codul de procedură penală Art. 16. – Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale (1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (…) g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare 2 2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006. Art. 67 alin. (1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune. Art. 67 alin. (2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare sau, în cazul prevăzut la art. 69, în faţa mediatorului. Art. 67 alin. (2 1 ) În cauzele penale în care medierea este posibilă în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), aceasta trebuie să se desfăşoare astfel încât victima să nu se găsească în contact cu făptuitorul, cu excepţia cazului în care părţile îşi exprimă acordul la încheierea contractului de mediere. 3 3 Alineatul a fost introdus prin Legea nr. 97/2018 privind unele măsuri de protecţie a victimelor infracţiunilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 2 mai 2018. Art. 67 alin. (2 2 ) Încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei infracţiuni, conform alin. (1), constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală. Încheierea unui acord de mediere în latura penală, în condiţiile prezentei legi, poate interveni până la citirea actului de sesizare a instanţei. III. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a fost învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, de inculpaţii A, B, C, D, E, F, G şi de partea civilă X împotriva sentinţelor penale nr. 1.792 din 11.07.2025 şi, respectiv, nr. 2.059 din 18.08.2025, pronunţate de Judecătoria Craiova.

Prin Sentinţa penală nr. 1.792 din 11.07.2025 a Judecătoriei Craiova s-au hotărât, printre altele, următoarele: În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a III-a din Codul de procedură penală s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul C, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 193 alin. (2) şi (2 1 ) lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) şi a art. 5 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că a intervenit Acordul de mediere încheiat la data de 16.10.2023, în baza Contractului de mediere nr. 6 din 16.10.2023 (p.v. X) (încadrare schimbată). În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a III-a din Codul de procedură penală s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul D, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 193 alin. (2) şi (2 1 ) lit. c) şi d) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) şi art. 5 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că a intervenit Acordul de mediere din data de 9.10.2023 (p.v. X) (încadrare schimbată), şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 193 alin. (2) şi (2 1 ) lit. c) şi d) din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a) şi a art. 5 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că a intervenit Acordul de mediere din data de 9.10.2023, încheiat în baza Contractului de mediere nr. 4/04.10.2023 şi a Actului adiţional nr. 2/6.10.2023 (p.v. Y) (încadrare schimbată). În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) teza a III-a din Codul de procedură penală s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul B, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 193 alin. (2) şi (2 1 ) lit. c) din Codul penal, cu aplicarea art. 77 lit. a) şi a art. 5 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că a intervenit Acordul de mediere nr. 2 din data de 10.10.2023 (p.v. Y), şi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută la art. 193 alin. (2) şi (2 1 ) lit. c) din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a) şi a art. 5 alin. (1) din Codul penal, având în vedere că a intervenit Acordul de mediere nr. 3 din data de 10.10.2023 (p.v. X).

Împotriva sentinţei penale menţionate au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova, inculpaţii şi partea civilă.

Prin apelul declarat, Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie, întrucât a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpaţii B, C şi D în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care s-au încheiat acorduri de mediere penală cu părţile vătămate X şi Y. S-a susţinut că, având în vedere că acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, iar nu la plângerea prealabilă a persoanelor vătămate, acordul de mediere trebuie să urmeze aceleaşi condiţii ca retragerea plângerii prealabile. În acelaşi sens s-a arătat că este şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 397/2016, în considerentele căreia s-a reţinut că încheierea acordului de mediere nu constituie un caz separat de împiedicare a exercitării acţiunii penale, distinct de retragerea plângerii şi împăcare. Astfel, instanţa de contencios constituţional a considerat că înlăturarea răspunderii penale nu se produce ca urmare a medierii, ci doar ca urmare a retragerii plângerii prealabile ori a împăcării, inclusiv atunci când sunt realizate pe calea medierii, arătând că „încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esenţă, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale . . . acordul de mediere nu poate fi încheiat oricând în cursul procesului penal, ci doar atât timp cât poate interveni şi împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei”.

Urmând acelaşi raţionament logic, încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni retragerea plângerii prealabile produce efecte în condiţiile în care poate opera şi retragerea plângerii prealabile. Prin urmare, s-a arătat că, pentru a opera încetarea procesului penal ca urmare a încheierii acordurilor de mediere, era necesar ca procurorul să îşi însuşească retragerea plângerii prealabile. Însă, procurorul de caz a arătat expres faptul că nu îşi însuşeşte retragerea plângerii prealabile, cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond.

Astfel, s-a considerat că instanţa de fond ar fi trebuit să dea efect Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397/2016 şi să dispună condamnarea inculpaţilor, inclusiv pentru săvârşirea infracţiunilor în privinţa cărora s-au încheiat acorduri de recunoaştere.

La termenul din data de 3 februarie 2026, instanţa de apel a pus în discuţie cererea de sesizare formulată de reprezentantul Ministerului Public, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept ce vizează lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 67 alin. (2 2 ) din Legea nr. 192/2006, în sensul de a stabili dacă acordul de mediere este o cauză de încetare a procesului penal distinctă de retragere şi împăcare, reglementată doar de legea specială, sau dacă acordul de mediere este, în esenţă, fie o retragere a plângerii prealabile, fie o împăcare şi dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile art. 158 sau 159 din Codul penal, inclusiv art. 158 alin. (4) din Codul penal vizând însuşirea de procuror a retragerii plângerii.

Completul de judecată a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. IV. Punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public, al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al părţilor

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, instanţa de trimitere a reţinut că prin Decizia nr. 9/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a statuat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare.

Ulterior, prin Decizia nr. 397/2016 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a statuat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, invalidându-se practic raţionamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior pronunţării acestei decizii a intrat în vigoare Legea nr. 97/2018 (în vigoare la data de 5.05.2018) care a introdus, în cuprinsul art. 67 din Legea nr. 192/2006, alineatul (2 2 ) cu următorul conţinut: „încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei infracţiuni, conform alin. (1), constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală (…)”.

Curtea de apel a constatat că, prin această modificare legislativă, legiuitorul a prevăzut expres caracterul sui-generis al acestei instituţii juridice, complinind pe această cale omisiunea ce a condus la pronunţarea Deciziei nr. 9/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a dat o interpretare art. 67 din Legea nr. 192/2006, ce a fost invalidată prin Decizia nr. 397/2016 a Curţii Constituţionale.

Instanţa de apel a mai reţinut că dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, potrivit cărora „în latura penală a procesului dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, dacă autorul a recunoscut fapta în faţa organelor judiciare sau în cazul prevăzut de art. 69 în faţa mediatorului”, au rolul de a indica sfera de aplicabilitate a instituţiei medierii, trimiterea fiind realizată pe considerente de tehnică legislativă pentru a evita indicarea concretă a tuturor infracţiunilor în care poate interveni medierea.

O astfel de trimitere nu poate fi interpretată în niciun caz ca o trimitere la condiţiile prevăzute de art. 158 şi 159 din Codul penal, pentru a se susţine că medierea operează în aceleaşi condiţii ca şi retragerea plângerii şi împăcarea şi că ar fi aplicabile dispoziţiile art. 158 alin. (4) din Codul penal privind însuşirea de către procuror a retragerii plângerii şi, implicit, însuşirea de către acesta a acordului de mediere pentru a conduce la încetarea procesului penal. O astfel de concluzie nu poate fi desprinsă în lipsa unei trimiteri exprese a dispoziţiilor Legii nr. 192/2006 la condiţiile prevăzute de art. 158 şi 159 din Codul penal.

Prin urmare, având în vedere atât calificarea expresă a instituţiei juridice a medierii drept cauză sui-generis, cât şi lipsa unei trimiteri exprese la condiţiile în care intervine împăcarea sau retragerea plângerii (însuşirea de către procuror), instanţa de trimitere a apreciat că dispoziţiile art. 67 alin. (2 2 ) din Legea nr. 192/2006 trebuie interpretate în sensul că acordul de mediere este o cauză de încetare a procesului penal distinctă de retragere şi împăcare, astfel că nu se completează cu prevederile art. 158 sau 159 din Codul penal, inclusiv art. 158 alin. (4) din Codul penal vizând însuşirea de procuror a retragerii plângerii.

Opinia Parchetului a fost în sensul admiterii cererii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, astfel cum a fost formulată.

Apărătorii părţilor au fost de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, apreciind că o hotărâre în acest sens ar fi de interes, dată fiind practica neunitară în materia acordului de mediere. V. Examenul jurisprudenţei în materie A. Jurisprudenţa naţională relevantă

S-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată s-a constatat că a fost identificată o primă orientare 4 , în care se consideră că, în interpretarea dispoziţiilor art. 67 alin. (2 2 ) din Legea nr. 192/2006, acordul de mediere este o cauză de încetare a procesului penal distinctă de retragere şi împăcare, astfel că nu se completează cu prevederile art. 158 sau 159, inclusiv art. 158 alin. (4) din Codul penal vizând însuşirea de procuror a retragerii plângerii. 4 În acest sens au fost exprimate puncte de vedere de către: curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Bucureşti, Cluj, Craiova, Galaţi, Iaşi (opinia majoritară), Suceava, Timişoara, Piteşti, Ploieşti, tribunalele Arad, Alba, Gorj, Olt, Mehedinţi, Sălaj, Caraş-Severin, Iaşi (o opinie), Maramureş, Vaslui şi judecătoriile arondate acestora sau parte dintre ele.

În susţinerea acestei opinii se apreciază că interpretarea literală a dispoziţiilor art. 67 alin. (2 2 ) din Legea nr. 192/2006 este clară, legiuitorul statuând expres că încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei infracţiuni (…) constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală. Folosirea explicită a acestei formulări exclude calificarea acordului de mediere ca simplă formă particulară a retragerii plângerii prealabile ori a împăcării.

Totodată, norma specială instituie şi un regim juridic propriu sub aspect temporal, prevăzând că acordul de mediere poate interveni până la citirea actului de sesizare. Prin urmare, legiuitorul nu a înţeles să trimită la regimul general al art. 158 ori al art. 159 din Codul penal, ci a configurat o instituţie autonomă, cu natură juridică şi condiţii proprii de incidenţă.

În consecinţă, dispoziţiile art. 158 şi 159 din Codul penal nu completează regimul juridic al acordului de mediere în ceea ce priveşte natura sa juridică ori condiţiile sale de eficacitate, având relevanţă numai pentru determinarea sferei infracţiunilor în care medierea este permisă, potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006.

Prin urmare, art. 158 alin. (4) din Codul penal, referitor la însuşirea de către procuror a retragerii plângerii prealabile, nu este aplicabil acordului de mediere, întrucât acesta din urmă nu reprezintă o retragere a plângerii, ci o cauză autonomă de înlăturare a răspunderii penale, prevăzută de legea specială.

Art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală care reglementează cauza de încetare a procesului penal distinge între temeiurile retragerii plângerii, împăcării şi ale acordului de mediere.

S-a mai argumentat că este adevărat că în alin. (2) al art. 67 se menţionează că, în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, făcându-se astfel o trimitere la ipotezele celor două instituţii, însă nu există o asemenea trimitere şi în ceea ce priveşte celelalte condiţii pentru producerea efectului de încetare a procesului penal.

În cea de-a doua opinie 5 s-a apreciat că acordul de mediere nu este o cauză distinctă de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare, ci, în esenţă, parcurgerea procedurii de mediere prin raportare la prevederile art. 67 alin. (2 2 ) din Legea nr. 192/2006 reprezintă fie o retragere a plângerii prealabile, fie o împăcare şi dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile art. 158 sau 159 din Codul penal, inclusiv art. 158 alin. (4) din Codul penal vizând însuşirea de procuror a retragerii plângerii. 5 Opinie exprimată de curţile de apel Târgu Mureş, Oradea şi Iaşi (o opinie), tribunalele Braşov, Bucureşti, Cluj, Dolj, Ilfov, Iaşi (o opinie), Hunedoara şi unele judecătorii arondate acestora.

S-a considerat că medierea este doar o modalitate formală, prevăzută de legea specială, prin care se manifestă/se exteriorizează instituţiile de drept penal substanţial (retragerea plângerii sau împăcarea).

Această orientare susţine că medierea reprezintă doar instrumentul prin care părţile ajung la retragerea plângerii sau împăcare, efectele de drept penal fiind guvernate de dreptul comun (Codul penal). Codul penal este sediul general al materiei pentru cauzele care înlătură răspunderea penală, astfel că dispoziţiile legii speciale a medierii se completează cu prevederile art. 158 şi 159 din Codul penal. Deşi procedura este guvernată de Legea nr. 192/2006, efectele penale şi limitele exercitării acestui drept (al medierii) trebuie să rămână sub incidenţa Codului penal.

S-a exprimat şi o a treia opinie 6 , în sensul că, deşi acordul de mediere reprezintă o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care determină încetarea procesului penal, poate produce efecte numai în condiţiile art. 158 sau 159 din Codul penal. 6 Judecătoriile Buhuşi, Medgidia, Moldova Nouă, Motru, Ploieşti, Reşiţa, Sânnicolau Mare şi Târgu Jiu.

În susţinerea acestei opinii au fost avute în vedere considerentele Deciziei nr. 397/2016 cuprinse în paragrafele 36-39, susţinându-se că, deşi medierea reprezintă o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, nu poate avea consecinţe juridice autonome, ci numai în limitele şi condiţiile în care operează retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor. B. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării, în cadrul deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală 7 , prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare. 7 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2015.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost identificate o serie de hotărâri care prezintă relevanţă pentru problema de drept analizată, respectiv: 1. Decizia nr. 350/A/2015, pronunţată de Secţia penală, unde, printre altele, s-au reţinut următoarele: ” Examinând contestaţia în anulare formulată, în raport de criticile formulate şi în temeiul art. 432 din Codul de procedură penală, Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. (…) Înalta Curte constată, în dezacord cu instanţa de apel, că medierea nu reprezintă o modalitate a împăcării, ci este o cauză sui-generis, care înlătură răspunderea penală, reglementată prin Legea nr. 192/2006, şi care operează atât cu privire la categoria infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, cât şi referitor la cealaltă categorie a infracţiunilor, pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală. Prin urmare, contrar opiniei instanţei de apel, care a apreciat că nu a fost respectat termenul până la care se putea realiza împăcarea între părţi, consfinţită în cadrul acordului de mediere, respectiv cel prevăzut de dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, Înalta Curte constată, cu privire la termenul până la care medierea poate interveni cu privire la latura penală a cauzei, având în vedere că textul nu face nicio distincţie cu privire la vreun anumit stadiu al judecăţii, că acordul de mediere poate fi încheiat oricând în cursul acesteia, până la rămânerea definitivă a hotărârii. (…) Având în vedere că cele două cauze care înlătură răspunderea penală, respectiv încheierea unui acord de mediere şi împăcarea, nu au acelaşi fundament, fiind cauze distincte, şi văzând că între inculpatul A. şi partea vătămată B. a fost încheiat un acord de mediere aflat la dosar apel, având ca rezultat împăcarea totală a părţilor în sensul art. 159 din Codul penal, dându-se eficienţă dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006, Înalta Curte, apreciind ca fiind incidentă o cauză de încetare a procesului penal, constată contestaţia în anulare întemeiată şi, pentru aceleaşi considerente, instanţa va admite apelul şi va dispune încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. pentru infracţiunea prevăzută de art. 32 rap. la art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal.” 2. Decizia nr. 60/2015, pronunţată de Secţia penală, unde, printre altele, s-au reţinut următoarele: ” Împrejurarea că între inculpatul C.Ş.A. şi partea vătămată I.N. a intervenit un acord de mediere în calea de atac a apelului, astfel cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei nu poate conduce la încetarea procesului penal, având în vedere că nu a fost respectat termenul până la care se putea realiza împăcarea între părţi, consfinţită în cadrul acordului de mediere, respectiv cel prevăzut de dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal. Medierea reprezintă, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 192/2006, o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, ca urmare a negocierilor dintre părţi, fără ca mediatorul să poată impune o soluţie (art. 50 din legea specială), ca atare, medierea reprezintă, în fapt, o înţelegere între persoana care a suferit o vătămare în urma comiterii infracţiunii şi persoana care a săvârşit-o, în esenţă, având acelaşi fundament ca şi instituţia împăcării, singura diferenţă dintre cele două instituţii fiind aceea că în cazul împăcării se stinge şi acţiunea civilă.” 3. Decizia nr. 31/RC/2018, pronunţată de Secţia penală, unde, printre altele, s-au reţinut următoarele: ” Având în vedere criteriile consacrate pentru evaluarea naturii juridice a unei instituţii de drept, respectiv dacă aceasta este una de drept penal substanţial sau procedural, şi anume: obiectul de reglementare al normei, scopul reglementării şi rezultatul la care conduce norma, se constată că medierea este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dispoziţiile care reglementează această cauză de încetare a procesului penal sunt atât norme de procedură, cât şi norme de drept substanţial.” 4. Decizia nr. 184/RC/2016, pronunţată de Secţia penală, unde, printre altele, s-au reţinut următoarele: ” Înalta Curte constată că la dosarul Curţii de Apel se regăseşte acordul de mediere încheiat la data de 19 martie 2015 între inculpatul A. şi SCD., prin care au convenit asupra laturii penale şi a laturii civile a cauzei ce face obiectul Dosarului nr. x/3/2014*, în sensul de a înlătura răspunderea penală pentru infracţiunea de înşelăciune şi, respectiv, de a achita suma reprezentând prejudiciul material cauzat părţii civile prin săvârşirea infracţiunii. (…) Totodată, potrivit art. 244 alin. (3) din Codul penal, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Astfel, atât timp cât între inculpat şi succesoarea în drepturi a S.C.E. România S.A. a intervenit un acord de mediere valabil, care consfinţeşte învoiala părţilor şi prin care prejudiciul produs va fi acoperit, în mod corect instanţa de apel a dispus, sub aspectul laturii penale, încetarea procesului penal faţă de acest inculpat. Mai mult, Înalta Curte aminteşte dispoziţiile Deciziei nr. 9/2015 – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, potrivit cărora «încheierea unui acord de mediere se diferenţiază de împăcare prin faptul că poate interveni numai în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal, în timp ce împăcarea este condiţionată atât de stingerea acţiunii penale, cât şi de stingerea acţiunii civile, precum şi de faptul că ea trebuie să fie totală şi necondiţionată.» Reglementarea distinctă a încheierii unui acord de mediere în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală evidenţiază caracterul de cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare.” VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României au fost identificate: Decizia nr. 397 din 15 iunie 2016 8 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. 8 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 15 iulie 2016.

Decizia nr. 204 din 8 aprilie 2025 9 , prin care Curtea Constituţională a reţinut că, „deşi au anumite trăsături comune, medierea şi împăcarea sunt şi rămân instituţii juridice diferite, cu regimuri juridice diferite” (paragraful 47), iar „medierea este reglementată distinct, printr-o lege specială – Legea nr. 192/2006, se caracterizează printr-o procedură proprie, iar activitatea de mediere în sine, alături de cele adiacente acesteia, constituie obiectul unei profesii juridice distincte, cea de mediator. Deşi atât medierea, în esenţa sa, cât şi împăcarea urmăresc în principiu stingerea totală sau parţială a unor neînţelegeri sau a unui conflict între două sau mai multe persoane şi ajungerea la o înţelegere între acestea, medierea denotă procesul instituţionalizat prin care legiuitorul a reglementat modalitatea procedurală prin care poate avea loc rezolvarea amiabilă a unor situaţii conflictuale, stabilind etape procedurale obligatorii, cu efecte juridice specifice” (paragraful 48). 9 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 771 din 19 august 2025. VII. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Departamentul de Drept public – specialiştii din Catedra de drept penal a Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi au formulat punctul de vedere conform căruia acordul de mediere (încheierea unui acord de mediere) în latura penală a cauzei reprezintă o cauză sui-generis/autonomă de înlăturare a răspunderii penale (distinctă de alte cauze de înlăturare a răspunderii penale reglementate în Partea generală a Codului penal – inclusiv faţă de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, chiar dacă medierea nu poate funcţiona decât în legătură cu infracţiuni pentru care legea permite, de asemenea, operarea – după caz – a uneia sau alteia dintre aceste cauze distincte de înlăturare a răspunderii penale); implicit, medierea (încheierea unui acord de mediere) în latura penală a cauzei constituie o cauză de clasare/de încetare a procesului penal (după caz) distinctă faţă de retragerea plângerii prealabile (şi – de altfel – şi faţă de împăcare), fiind reglementată separat (cu o procedură şi condiţii de sine stătătoare) într-o lege specială (Legea nr. 192/2006), ale cărei dispoziţii exprese nu se completează (mutatis mutandis) cu prevederile art. 158 alin. (4) din Codul penal, referitoare la necesitatea însuşirii de către procuror a retragerii plângerii prealabile (cu alte cuvinte, pentru a opera înlăturarea răspunderii penale ca efect al încheierii unui acord de mediere în latura penală a cauzei nu este necesară/obligatorie vreo avizare sau manifestare de voinţă din partea procurorului/însuşirea de către procuror a deciziei de mediere dintre inculpat şi persoana vătămată).

În argumentare, în esenţă, s-a opinat că, având în vedere condiţiile distincte reglementate de dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 (pentru a opera, drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, încheierea unui acord de mediere în latura penală a cauzei), cerinţe care urmăresc inclusiv asigurarea unor garanţii suplimentare de protecţie cu privire la persoana vătămată, precum şi implicarea mediatorului (terţ imparţial faţă de conflict) în procedură – pentru asigurarea caracterului echitabil al acesteia, caracterul bilateral al înţelegerii, precum şi condiţiile distincte referitoare la momentul până la care acordul de mediere poate interveni pentru a înlătura răspunderea penală (care sunt condiţii mai severe decât cele incidente în caz de retragere a plângerii prealabile), medierea (încheierea unui acord de mediere) în latura penală a cauzei reprezintă o cauză distinctă de înlăturare a răspunderii penale (faţă de cauzele de înlăturare a răspunderii penale reglementate în Partea generală a Codului penal – inclusiv faţă de retragerea plângerii prealabile şi împăcare), care este guvernată (doar) de dispoziţiile Legii nr. 192/2006. Prin urmare, dispoziţiile art. 158 alin. (4) din Codul penal nu sunt incidente în cazul medierii (încheierii unui acord de mediere) în latura penală a cauzei/nu condiţionează reţinerea acestei instituţii şi operarea ei drept cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale (chiar dacă infracţiunile pentru care este aceasta incidentă sunt condiţionate de caracterul de a fi, după caz, ori infracţiuni pentru care să fie posibilă şi retragerea plângerii prealabile [şi anume: infracţiuni pentru ale căror urmărire penală şi judecată/punere în mişcare şi exercitare a acţiunii penale se solicită formularea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată] sau – după caz – împăcarea operantă dintre infractor şi victimă).

Punctul de vedere exprimat de către Departamentul de Drept Public, Centrul de cercetări în Ştiinţe penale al Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara a fost în acelaşi sens, susţinându-se că intenţia evidentă a legiuitorului prin Legea nr. 116/2025, prin care a fost introdus alin. (4) al art. 158 din Codul penal, a fost aceea de a institui filtrul însuşirii retragerii plângerii de către procuror numai în ceea ce priveşte instituţia retragerii plângerii prealabile, şi nu a altor cauze care înlătură răspunderea penală. Dacă s-ar fi pus problema asimilării acordului de mediere cu retragerea plângerii prealabile, s-ar fi impus inserarea unei dispoziţii similare şi în cuprinsul legii speciale cu ocazia adoptării Legii nr. 116/2025.

În argumentare s-a invocat faptul că medierea este un act esenţialmente trilateral, conform dispoziţiilor art. 57 din Legea nr. 192/2006. [La închiderea procedurii de mediere, în oricare dintre cazurile prevăzute la art. 56 alin. (1), mediatorul va întocmi un proces-verbal care se semnează de către părţi, personal sau prin reprezentant, şi de mediator.]

Prin urmare, este firească limitarea sferei de incidenţă a instituţiei însuşirii retragerii plângerii penale de către procuror, în condiţiile în care manifestarea de voinţă a persoanei vătămate nu apare, ca regulă, necesar a fi supusă unei încuviinţări sau unei validări de către o terţă persoană, cum este cazul mediatorului ori al notarului public, în cazul încheierii medierii sau a unei declaraţii notariale.

Prin punctul de vedere exprimat de către specialiştii Facultăţii de Drept a Academiei de Studii Economice din Bucureşti s-a comunicat că, în contextul în care prin Decizia nr. 397/2016 s-a statuat neechivoc că încheierea unui acord de mediere nu se poate realiza prin eludarea condiţiilor în care poate interveni împăcarea sau retragerea plângerii prealabile, în ipoteza indicată de autorul întrebării înlăturarea răspunderii penale nu va interveni decât dacă acordul este însuşit de procuror.

Colectivul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a comunicat punctul de vedere conform căruia medierea este o cauză de încetare a procesului penal distinctă de retragere şi împăcare, reglementată doar de legea specială, iar dispoziţiile acestei legi nu se completează cu prevederile art. 158 sau 159 din Codul penal.

S-a argumentat că din interpretarea legislaţiei în vigoare, care conferă o autonomie regimului juridic al medierii, confirmată şi de existenţa unor reguli procedurale şi limite temporale proprii, care se îndepărtează de cadrul general prevăzut pentru retragerea plângerii sau împăcare, rezultă faptul că medierea constituie o instituţie de sine stătătoare. Caracterul său de cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale îi conferă o identitate juridică proprie, care o separă de instituţiile tradiţionale ale retragerii plângerii prealabile şi împăcării. Această distincţie implică faptul că reglementarea medierii este circumscrisă exclusiv legii speciale, nefiind permisă completarea efectelor sale de regulile de drept comun prevăzute la art. 158 şi 159 din Codul penal, în lipsa unei trimiteri exprese. În mod specific, mecanismul medierii nu poate fi supus condiţiei însuşirii de către procuror, deoarece o astfel de cerinţă ar altera autonomia voinţei părţilor şi regimul special al acordului de mediere. VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării

S-a concluzionat că se impune respingerea ca inadmisibilă a sesizării, întrucât nu este îndeplinită cea de-a doua condiţie impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. Intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau al mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp poate da naştere unor dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.

S-a argumentat că din succesiunea în timp a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ale Curţii Constituţionale, cu privire la problema de drept, precum şi intervenţiile legislative la Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator 10 , rezultă că medierea are un regim juridic propriu, iar pentru a analiza incidenţa acestei cauze trebuie îndeplinite exclusiv condiţiile prevăzute de art. 67 din Legea nr. 192/2006, neputându-i fi aplicate prin analogie dispoziţiile art. 158 şi 159 din Codul penal. 10 Prin Legea nr. 97/2018, având ca obiect instituirea unor măsuri de protecţie a victimelor infracţiunii, legiuitorul a intervenit asupra Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi prin art. II a modificat dispoziţiile ce au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prevăzând expres în cadrul alin. (2 2 ) al art. 67 din Legea nr. 192/2006 că încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei infracţiuni, conform alin. (1), constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală ce poate interveni până la citirea actului de sesizare a instanţei.

Prin urmare, regulile aplicabile instituţiei medierii sunt prevăzute exclusiv de Legea nr. 192/2006, care cuprinde alături de dispoziţiile generale şi dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale, respectiv secţiunea a 2-a – Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale, art. 67-70.

Stabilirea domeniului de aplicare a instituţiei medierii prin trimitere la cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală nu poate avea semnificaţia unei trimiteri la condiţiile prevăzute de art. 158 şi 159 din Codul penal, deoarece, pe de o parte, lipseşte o astfel de precizare în conţinutul legii, iar, pe de altă parte, legiuitorul a calificat instituţia juridică a medierii ca fiind o cauză distinctă de încetare a procesului penal.

Mai mult decât atât, cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală au corespondent în planul dreptului penal cauzele care înlătură răspunderea penală, astfel încât reglementarea distinctă a încheierii unui acord de mediere în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, alături de retragerea plângerii prealabile şi împăcare, relevă caracterul medierii de cauză care înlătură răspunderea penală sui-generis, distinctă de împăcare şi retragerea plângerii prealabile.

În concluzie, s-a considerat că jurisprudenţa şi dispoziţiile legale incidente în materie oferă suficiente repere privind natura juridică autonomă a medierii faţă de instituţia împăcării şi a retragerii plângerii prealabile. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a curţii de apel, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Ca atare, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de dispoziţiile legale anterior menţionate, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii.

Totodată, din economia dispoziţiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, de existenţa unei veritabile probleme de drept care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală.

În speţă se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Curtea de Apel Craiova fiind învestită în ultimă instanţă cu soluţionarea căii ordinare de atac a apelului declarat împotriva sentinţei instanţei de fond prin care s-a soluţionat acţiunea penală în cauză.

De asemenea, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din cuprinsul Adresei nr. 154/111-10/2026 din 26 martie 2026 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la condiţia existenţei unei legături între chestiunea de drept supusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei, în doctrină s-a evidenţiat că aceasta este îndeplinită ori de câte ori interdependenţa procedurilor specifice cauzei influenţează într-o măsură soluţionarea fondului, soluţia dată acţiunii penale sau civile în procesul penal. În speţă este îndeplinită această condiţie, deoarece problema de drept ce face obiectul cauzei de faţă vizează dezlegarea definitivă a raportului juridic de drept penal dedus judecăţii.

În cauză însă nu este întrunită cerinţa privind existenţa unei veritabile probleme de drept în înţelesul atribuit de practica constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care să impună cu necesitate o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prin parcurgerea normelor juridice în discuţie nu ia naştere o îndoială rezonabilă asupra conţinutului