Decizia nr. 64 din 20 aprilie 2026

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 319/1/2026, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Elena Diana Tămagă, preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent- şef Felicia Laura Nae, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.448/110/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul asupra chestiunii de drept, întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, iar intimatul Căşuneanu Costel a depus punct de vedere asupra chestiunii de drept în discuţie, apreciind că noţiunea de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 include şi persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu şi care au fost trecute ulterior în rezervă. De asemenea, la dosar a fost depus un memoriu amicus curiae.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării formulate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 15 ianuarie 2026, pronunţată în Dosarul nr. 1.448/110/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă noţiunea de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 include şi persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu şi care au fost trecute ulterior în rezervă? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 295/2004) SECŢIUNEA a 2-a Condiţii cu privire la procurarea şi înstrăinarea armelor letale, precum şi a muniţiei aferente de către persoanele fizice de cetăţenie română Art. 13. – Categoriile de persoane fizice care pot fi autorizate să procure arme letale ” (2) Armele de apărare şi pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane: a) demnitarii, magistraţii, diplomaţii, militarii şi poliţiştii, pe perioada cât sunt în activitate şi după încetarea activităţii, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, după caz, cu excepţia situaţiei în care aceştia şi-au pierdut calitatea din motive imputabile lor;”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

În cauză, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4.06.2024 pe rolul Tribunalului Bacău – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal cu nr. 1.448/110/2024, reclamantul AA a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bacău – Serviciul de arme, explozivi, substanţe periculoase şi Inspectoratul General al Poliţiei Române – Direcţia de arme, explozivi şi substanţe periculoase, anularea Adresei nr. xxx din 11.03.2024 şi a Adresei nr. yyy din 13.05.2024 şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor la eliberarea către reclamant a autorizaţiei pentru procurarea unei arme letale, cu destinaţia apărare şi pază, precum şi obligarea pârâţilor la plata unor penalităţi în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, până la emiterea şi eliberarea acestei autorizaţii. În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat, în esenţă, că, în baza menţiunilor din livretul său militar, la data de 27.02.2024 a formulat către Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bacău – Serviciul de arme, explozivi, substanţe periculoase o cerere, înregistrată cu nr. xxx, prin care a solicitat să i se elibereze o autorizaţie de procurare a unei arme letale, cu destinaţia apărare şi pază, cerere ce a fost respinsă, cu motivarea că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004.

Prin Sentinţa civilă nr. 29 din 29.01.2025, Tribunalul Bacău – Secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Inspectoratul General al Poliţiei Române – Direcţia de arme, explozivi şi substanţe periculoase şi a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis în parte cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bacău, a anulat Adresa nr. xxx din 11.03.2024 şi a obligat pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bacău – Serviciul arme, explozivi, substanţe periculoase să soluţioneze cererea reclamantului privind eliberarea autorizaţiei de procurare a unei arme letale, cu destinaţia apărare şi pază, luând în considerare ca fiind îndeplinită condiţia prevăzută de dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. b), raportat la dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004; a respins în rest cererea ca neîntemeiată. În motivare prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a), art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 295/2004, art. 27, 28, 29, 32 şi 33 din Legea nr. 14/1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România (Legea nr. 14/1972), forma în vigoare la data încorporării reclamantului (în anul 1978), precum şi faptul că prin Decizia nr. 77/2023 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin termenul „militar” se înţelege şi noţiunea de „soldaţi şi gradaţi profesionişti” din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare. Prima instanţă a concluzionat, pe de o parte, că în cauză pârâtul şi-a fundamentat refuzul de eliberare a autorizaţiei pe o interpretare restrictivă a prevederilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 cu privire la termenul,,militar”, ce contravine interpretării date de către instanţa supremă prin Decizia nr. 77/2023 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar, pe de altă parte, a avut în vedere că textul de lege în discuţie foloseşte termenul generic de „militar”, şi nu „cadru militar”, fără o trimitere specială la dispoziţiile Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 80/1995), şi fără a distinge între diferitele categorii de personal militar.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bacău, susţinând, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 77/2023 nu s-a statuat asupra dreptului persoanelor care au efectuat serviciul militar obligatoriu de a fi autorizate să procure arme letale, neexistând nicio prevedere expresă în acest sens.

La termenul de judecată din data de 22 mai 2025, Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, a pus în discuţia părţilor oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2026 a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. IV. Punctul de vedere al instanţei de trimitere A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanţa de trimitere a considerat că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, astfel: de lămurirea modului de interpretare/aplicare a noţiunii de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 depinde soluţionarea cauzei, fiind relevant a se stabili dacă şi persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu şi care au fost trecute ulterior în rezervă se încadrează în această noţiune; problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre, astfel cum rezultă din verificările efectuate pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor instanţei supreme. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Pe fondul chestiunii de drept, instanţa de trimitere a avut în vedere faptul că reclamantul, conform Adeverinţei nr. P-47 din 5.02.2024, a îndeplinit serviciul militar în calitate de militar în termen la UM 0938, fiind încorporat la 16.10.1978 şi trecut în rezervă la data de 14.03.1980 cu gradul de caporal; începând cu anul 1995 a fost avansat, fiind în rezervă în gradele de sublocotenent, locotenent, căpitan, colonel. A reţinut că, în raport cu prevederile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, în cauză se pune problema stabilirii sferei noţiunii de militar, respectiv dacă aceasta include şi persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu şi care au fost trecute ulterior în rezervă. Instanţa de trimitere a avut în vedere faptul că problema de drept în discuţie ridică o dificultate reală de interpretare, generată de absenţa unei definiţii exprese în cuprinsul legii speciale, mai ales în contextul renunţării la stagiul militar obligatoriu, dar şi în raport cu reglementarea echivocă a textului de lege. De asemenea, a avut în vedere că Decizia nr. 77/2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează stabilirea noţiunii de militar dintr-o altă perspectivă (paragraful 112), dar că definirea acestei noţiuni este relevantă şi pentru dezlegarea corectă a cauzei, cu atât mai mult cu cât art. 27 din Legea nr. 14/1972, forma în vigoare la data încorporării reclamantului (în anul 1978), stabilea că serviciul militar obligatoriu se îndeplinea şi prin militarii în termen, fiind incluşi în categoria militarilor şi cei care au îndeplinit serviciul militar obligatoriu, aceştia făcând parte din categoria militarilor trecuţi în rezervă din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004. Instanţa de trimitere a mai avut în vedere faptul că Legea nr. 295/2004 instituie, ca regulă, interdicţia accesului la arme letale şi consacră doar cu titlu de excepţie posibilitatea dobândirii unor arme de apărare şi pază, excepţie care trebuie interpretată restrictiv şi în deplină concordanţă cu raţiunea pentru care a fost instituită, scopul Legii nr. 295/2004 fiind protejarea ordinii publice şi a siguranţei persoanei printr-un control strict al armelor. Mai mult, din logica internă a normei de la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 reiese că aceasta recunoaşte o protecţie sporită acelor persoane care, prin natura atribuţiilor exercitate, sunt expuse unui risc profesional specific, asociat exercitării autorităţii statului, astfel încât sintagma „trecere în rezervă” nu poate fi interpretată ca având semnificaţia includerii automate a tuturor persoanelor care au dobândit, la un moment dat, calitatea de militar prin satisfacerea serviciului militar obligatoriu. În acest context şi ţinând cont de modificările legislative succesive intervenite cu privire la cadrul normativ incident, instanţa de trimitere a opinat că noţiunea de „trecere în rezervă” din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 este legată de încetarea activităţii militare profesionale şi nu poate fi extrapolată pentru a include orice persoană care a satisfăcut serviciul militar obligatoriu. O asemenea extrapolare ar ignora chiar concepţia istorică a legiuitorului român asupra raportului dintre cetăţean, rezervă şi statutul de militar. Mai mult, dacă s-ar accepta interpretarea potrivit căreia toţi militarii în rezervă sunt incluşi în noţiunea de „militar” din art. 13 alin. (2) lit. a) al Legii nr. 295/2004, consecinţa juridică ar fi una de amploare, în contextul în care toate persoanele care au efectuat serviciul militar obligatoriu – respectiv, în mod covârşitor, întreaga populaţie masculină aptă de muncă şi o parte a populaţiei feminine, în funcţie de legislaţia aplicabilă la momentul relevant – ar dobândi vocaţia de a procura şi purta arme letale, ceea ce este incompatibil cu scopul Legii nr. 295/2004, de vreme ce această lege nu vizează liberalizarea accesului la arme, ci, dimpotrivă, instituie un regim restrictiv, în care dreptul de a deţine sau purta arme letale reprezintă o excepţie strict delimitată de la regula generală a interdicţiei. S-a mai avut în vedere de către instanţa de trimitere faptul că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 77/2023 nu impune o interpretare extensivă a noţiunii de „militar”. Chiar dacă instanţa supremă nu distinge expres între diferitele categorii de personal militar, raţionamentul său este centrat pe analiza scopului normei şi pe necesitatea corelării dreptului recunoscut cu situaţia concretă care îl justifică, astfel că decizia în discuţie nu poate fi interpretată ca legitimând includerea oricărei persoane cu un trecut militar în sfera unor drepturi speciale, în absenţa unei justificări funcţionale. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Bacău a susţinut că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este oportună, având în vedere faptul că de modul în care se interpretează noţiunea de militar depind legalitatea adresei prin care s-a refuzat eliberarea autorizaţiei de procurare a unei arme letale, cu destinaţia apărare şi pază, şi, totodată, soluţionarea pe fond a cauzei.

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat un punct de vedere prin care a susţinut că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere cele statuate de către instanţa supremă prin Decizia nr. 77/2023. Astfel, a susţinut că actul normativ invocat în dispozitivul acestei decizii, respectiv Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 384/2006), vizează o categorie în care nu sunt incluse şi persoanele care au îndeplinit serviciul militar la termen sau cu termen redus, aceste categorii excedând noţiunii de militar prevăzute în cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, motiv pentru care dispoziţiile de drept invocate nu necesită interpretarea în cadrul acestui mecanism al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectând, a priori, cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate.

Intimatul-reclamant a formulat, la rândul său, un punct de vedere, apreciind că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în discuţie. În motivare a susţinut că, în raport cu menţiunile cuprinse în livretul său militar, sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar trebui să aibă în vedere şi faptul că a fost retribuit pe perioada cât a desfăşurat stagiul militar şi, astfel, chestiunea de drept ar trebui formulată, în sensul completării acesteia, după cum urmează: „Dacă noţiunea de militar din cuprinsul art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 include şi persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu, care au fost retribuite în acea perioadă şi care au fost trecute ulterior în rezervă?” VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale A. Jurisprudenţa comunicată de curţile de apel

Referitor la problema de drept în discuţie au fost conturate două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 nu include şi persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu.

În argumentarea acesteia s-a reţinut că art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 vizează doar militarii de carieră, aceeaşi opinie reieşind şi din dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 80/1995, având în vedere că norma în discuţie este una de excepţie, ce permite procurarea de arme de apărare şi de pază doar de către categoriile de persoane enumerate exhaustiv în textul de lege, ce necesită o protecţie sporită.

Într-o altă opinie s-a apreciat că dispoziţiile art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 includ şi persoanele care au efectuat stagiul militar obligatoriu. În susţinerea acestei opinii s-a argumentat că o asemenea interpretare reiese din considerentele Deciziei nr. 77/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dar şi din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale ce definesc noţiunea de militar. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În urma analizării jurisprudenţei Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată practică judiciară referitoare la problema de drept ce face obiectul sesizării.

În cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023, care prezintă interes din perspectiva problemei de drept supuse discuţiei, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 15.134/3/2021, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, stabilind că: în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin termenul de „militar” se înţelege şi noţiunea de „soldaţi şi gradaţi profesionişti” din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare. Problema de drept care a făcut obiectul dezlegării prin decizia anterior menţionată a fost următoarea: Dacă termenul „militari” folosit la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 se referă doar la „cadrele militare” definite la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 sau se referă şi la „soldaţii şi gradaţii profesionişti” definiţi la art. 1 din Legea nr. 384/2006? Sub aspectul problemei de drept din speţă sunt relevante considerentele de la paragrafele 109, 112 şi 113 din decizia anterior menţionată.. VII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 1.947/III-10/2026 din 11 martie 2026, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Din perspectiva chestiunii de drept punctuale ce face obiectul interpretării nu au fost identificate decizii pronunţate de Curtea Constituţională a României. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, impunându-se pronunţarea unei decizii interpretative prin care să fie tranşată chestiunea de drept sesizată. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Instanţa supremă reţine că prezenta sesizare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă. A. Asupra admisibilităţii sesizării

Prealabil cercetării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune analizarea îndeplinirii cumulative a condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură civilă), potrivit cărora „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior rezultă că legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile – astfel cum au fost acestea decelate în jurisprudenţa instanţei supreme dezvoltată pe marginea mecanismului procedural în discuţie -, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; chestiunea de drept să fie reală, veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să prezinte caracter de noutate; chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de lege.

Astfel, sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Curţii de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, învestită cu soluţionarea cauzei în recurs, conform art. 97 pct. 3 din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la legătura de dependenţă dintre chestiunea de drept şi soluţionarea cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, în contextul în care prin motivul de casare invocat prin cererea de recurs s-a criticat modalitatea de interpretare a chestiunii de drept vizate de sesizare.

Cerinţa nestatuării anterioare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este şi ea îndeplinită, în condiţiile în care nu există dezlegări de principiu ale aceloraşi chestiuni de drept sau ale unor chestiuni similare date de instanţa supremă în cadrul acestei competenţe specifice de asigurare a practicii unitare la nivelul tuturor instanţelor judecătoreşti din ţară prin mecanismele reglementate de lege în acest scop – hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, respectiv, recursul în interesul legii.

Chestiunea de drept dezlegată prin Decizia nr. 77/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este similară, ci complementară.

Condiţia noutăţii chestiunii de drept este, la rândul ei, îndeplinită. Astfel cum s-a reţinut în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pornind de la scopul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, acela de a preîntâmpina apariţia unei practici judiciare neunitare, condiţia noutăţii poate fi prezentă nu numai în contextul unei reglementări nou-intrate în vigoare, ci şi al uneia vechi, impunându-se însă ca jurisprudenţa asupra respectivei probleme de drept să se afle într-un stadiu incipient (Decizia nr. 73 din 9 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 20 ianuarie 2021; Decizia nr. 8 din 30 ianuarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 16 martie 2023; Decizia nr. 12 din 20 februarie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 aprilie 2023).

Aşadar, pentru evaluarea acestei cerinţe, prezintă relevanţă nu doar momentul adoptării actului normativ în care sunt cuprinse dispoziţiile supuse interpretării, ci şi dacă acestea au făcut obiectul unei practici judiciare consistente.

În cauză se constată că, deşi norma juridică supusă interpretării are o anumită vechime, Legea nr. 295/2004 fiind în vigoare de la data de 30 decembrie 2004, totuşi, practica judiciară cu privire la această problemă de drept are caracter relativ recent.

Deopotrivă, este îndeplinită şi cerinţa potrivit căreia chestiunea de drept vizată de întrebare este reală, veritabilă şi susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu.

Astfel, noţiunea de „chestiune de drept”, deşi nu este definită de legiuitor, presupune în mod necesar o „problemă de drept reală şi veritabilă”, în sensul ca „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară” şi să fie „legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare” (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46, etc.).

În cauză se constată că textul de lege supus interpretării, art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, ridică dificultăţi de corelare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă comunicată de instanţe şi chiar din punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea pendinte, dată fiind modalitatea în care este reglementată raportat la noţiunea de militar. Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 este definită legal noţiunea de cadre militare şi noţiunea de personal militar este indicată prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 384/2006.

În acest context normativ se pune întrebarea dacă militarilor, în calitate de persoane care au efectuat stagiul militar obligatoriu şi care au fost trecute ulterior în rezervă, le este conferită calitatea de militar astfel cum este prevăzută de art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 pentru a justifica îndreptăţirea de a solicita şi obţine dreptul de port armă de foc letală.

În considerarea argumentelor antereferite se constată că mecanismul reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat, sesizarea fiind admisibilă. B. Asupra fondului sesizării

Potrivit art. 13 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, categoriile de persoane fizice care pot fi autorizate să procure arme letale sunt următoarele: „(1) Persoanele fizice de cetăţenie română cu domiciliul sau reşedinţa în România, care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 14 alin. (1), pot fi autorizate, la cerere, să procure arme letale. (2) Armele de apărare şi pază pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane: a) demnitarii, magistraţii, diplomaţii, militarii şi poliţiştii, pe perioada cât sunt în activitate şi după încetarea activităţii, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, după caz, cu excepţia situaţiei în care aceştia şi-au pierdut calitatea din motive imputabile lor; (…).”

În structura logică a acestei norme, ipoteza în care intră în acţiune comandamentul prescris, respectiv condiţiile de aplicare a normei, este determinată expres şi în mod clar printr-o combinaţie de stare de drept şi de fapt.

Starea de drept constă în deţinerea de către titularul dreptului subiectiv recunoscut prin lege a unei anumite calităţi profesionale preexistente.

Textul legal face referire la persoane fizice prin indicarea profesiei deţinute. Enumerarea categoriilor de persoane este una limitativă, astfel cum rezultă din conţinutul normei şi din indicarea expresă a restricţiei prin prezenţa prepoziţiei numai.

Cu privire la categoria profesională militari, prin Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 1.977/1/2023, s-a statuat, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, că prin termenul „militar” se înţelege şi noţiunea de „soldaţi şi gradaţi profesionişti” din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea este relevant conţinutul paragrafului 114 din decizia antereferită, conform căruia, „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004, se va reţine că termenul de «militar» folosit la art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor se referă atât la «cadrele militare» definite la art. 1 alin. 1 din Legea nr. 80/1995, cât şi la «soldaţii şi gradaţii profesionişti» definiţi la art. 1 din Legea nr. 384/2006”.

În aceste condiţii, Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. 1.977/1/2023, a statuat cu privire la includerea în noţiunea de „militari” la care se referă art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 a soldaţilor şi gradaţilor profesionişti prevăzuţi de Legea nr. 384/2006.

Prin urmare, decizia anterior referită nu extinde sfera persoanelor ce intră în noţiunea de „militari”, ci a conturat această noţiune prin raportare la Legea nr. 384/2006, fără a o extinde dincolo de sfera categoriei profesionale a militarilor.

Cu alte cuvinte, Decizia nr. 77 din 20 noiembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează exclusiv categoria socioprofesională a militarilor şi nu are aptitudinea de a fi extinsă persoanelor care au efectuat serviciul militar obligatoriu şi au fost trecute ulterior în rezervă.

De altfel, atunci când legiuitorul a intenţionat să includă în noţiunea de „militari” persoanele care au efectuat serviciul militar obligatoriu şi au fost trecute ulterior în rezervă a prevăzut în mod expres acest aspect.

În acest sens se reţine că termenul „militari” cuprinde o categorie profesională, respectiv cadre militare, precum şi soldaţii şi gradaţii profesionişti, ca personal militar.

Mai mult, ipoteza normei legale indică inclusiv o stare de fapt relaţionată de această categorie profesională, pe perioada cât sunt în activitate şi după încetarea activităţii, pensionare, trecerea în rezervă sau retragere.

Din această ipoteză legală se reţine că persoanele din categoria profesională militari sunt condiţionate inclusiv de desfăşurarea activităţii corespunzătoare acestei profesii.

Încetarea activităţii este enumerată expres, prin ipoteze de drept: pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, care reprezintă forme de încetare a raportului de serviciu al unor persoane fizice care au desfăşurat activitatea profesională specifică de militar.

De asemenea, excepţia din conţinutul normei, care stabileşte o sancţiune atunci când aceştia (militarii) şi-au pierdut calitatea din motive imputabile lor, prezintă importanţă, deoarece numai categoriile profesionale care se află în serviciul naţiunii, cum este şi cazul militarilor [art. 1 alin. 2 din Legea nr. 80/1995 şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 384/2006], pot fi supuse unor astfel de decăderi din drepturi.

Calitatea de militar în termen sau de militar cu termen redus se obţinea de către cetăţenii români în urma satisfacerii stagiului militar obligatoriu, până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 384/2006. De asemenea, inclusiv prin această lege, calitatea de militar în termen sau de militar cu termen redus nu este echivalată cu cea de soldat şi/sau gradat profesionist, ci doar este recunoscută ca o premisă, care, dacă există, conduce la adaptarea programului de instruire numai la modulul perfecţionării instruirii de specialitate [art. 31 alin. (2)].

Calitatea de militar în termen sau de militar cu termen redus dobândită prin trecerea în rezervă, ca urmare a satisfacerii stagiului militar obligatoriu, nu presupune desfăşurarea, în continuare, a unei activităţi cu caracter militar, ca activitate profesională, nu implică obligaţii profesionale de natura celor stabilite pentru cadrele militare şi personalul militar şi nu poate releva, în sine, o justificare a deţinerii unei arme ulterior încetării stagiului militar obligatoriu.

Având în vedere domeniul special de reglementare al Legii nr. 295/2004, care priveşte elemente esenţiale ale siguranţei publice, se impune ca normele sale imperative să fie de strictă interpretare şi aplicare. Ca atare, o extindere prin interpretare a normei legale şi a conceptului de militar nu se încadrează nici în litera acestei legi şi nici în raţiunea ei de a fi. O astfel de extindere nu poate fi justificată numai prin aplicarea mecanică a principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”.

Astfel, aplicând regulile de interpretare teleologică şi sistematică ale dispoziţiilor art. 13 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 295/2004 raportat la prevederile Legii nr. 80/1995 şi ale Legii nr. 384/2006, concluzia care se desprinde este aceea că legiuitorul a urmărit limitarea dreptului de a procura arme de apărare şi pază numai la anumite categorii de persoane, care, prin natura profesiei, s-ar putea afla în situaţii care să justifice utilizarea acestora (demnitarii, magistraţii, diplomaţii, militarii şi poliţiştii), nicidecum pentru toţi cetăţenii români care au efectuat serviciul militar obligatoriu.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.448/110/2024.