Decizia nr. 332/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2899/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 5.559/63/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Apelantul-reclamant a depus un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 27 noiembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 5.559/63/2021, Curtea de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 137 alin. (1) şi (4) raportate la cele ale art. 113 şi art. 115 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu privire la următoarele chestiuni de drept: – definirea sintagmei „perioadă de activitate continuă”, sub aspectul duratei minime; – dacă perioada de activitate continuă se întrerupe exclusiv prin acordarea repausului săptămânal de 48 de ore consecutiv repausului zilnic de 24 de ore corespunzător unei ture de 12 ore sau se întrerupe şi prin acordarea oricărei perioade de repaus care excedează repausului zilnic de 24 de ore corespunzător unei ture de 12 ore.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 9 decembrie 2024 cu nr. 2.899/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 29 septembrie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 53/2003” sau „Codul muncii”) ” Art. 137. – (1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. (2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. (3) În situaţia prevăzută la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. (4) În situaţii de excepţie zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor. ( )”. ” Art. 113. – (1) Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă, de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile de repaus. (2) În funcţie de specificul unităţii sau al muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână.” ” Art. 115. – (…) (2) Durata zilnică a timpului de muncă de 12 ore va fi urmată de o perioadă de repaus de 24 de ore.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la 31.08.2021, reclamantul Sindicatul „Cale Liberă Craiova – 2011”, în numele şi pentru membrii de sindicat AAA ş.a.m.d., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Căi Ferate „CFR” – S.A. („CFR”), a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei: a) la plata drepturilor salariale cuvenite pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă şi duminică din perioadele de activitate continuă – când nu s-a acordat repausul săptămânal – conform art. 137 alin. (4) din Codul muncii, sub forma compensaţiei/sporului de 190% din salariul de bază – conform art. 137 alin. (5) din Codul muncii coroborat cu prevederile contractului colectiv de muncă, pentru perioada 30.08.2018-31.12.2021; b) să calculeze şi să plătească fiecărui salariat membru al Sindicatului „Cale Liberă Craiova – 2011” contravaloarea diferenţei, în cuantum de 90% din salariul de bază, pentru perioada 30.08.2018-31.12.2021, reprezentând sporul pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă şi duminică, din perioadele de activitate continuă – când nu s-a acordat repausul săptămânal – conform art. 137 alin. (4) din Codul muncii, sume care să fie actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală penalizatoare standard de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective; c) la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin Încheierea din 6 aprilie 2022, Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus disjungerea cererii formulate de Sindicatul „Cale Liberă Craiova – 2011”, pentru membrii de sindicat AAA ş.a.m.d., şi formarea de noi dosare, având acelaşi obiect, în dosarul în care a fost formulată sesizarea judecându-se cererea formulată de reclamant pentru membrul de sindicat BB.

Prin Sentinţa civilă nr. 618 din 11 aprilie 2024, Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul „Cale Liberă Craiova – 2011”, în contradictoriu cu pârâta CFR – Sucursala Regională Căi Ferate Craiova, şi a dispus: obligarea pârâtei la plata către reclamant a contravalorii diferenţei reprezentând sporul pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă şi duminică, în cuantum de 90% din salariul de bază, din perioadele de activitate continuă, respectiv 10.09.2018-30.09.2018; 11.03.2019-24.03.2019; 1.07.2019-15.07.2019; 1.01.2020-31.01.2020; 1.03.2020-15.03.2020; 1.04.2020-29.04.2020; 1.05.2020-15.05.2020; 2.06.2020-24.06.2020; 1.07.2020-31.07.2020; 1.08.2020-19.08.2020, 1.11.2020-16.11.2020; 15.03.2021-29.03.2021; 10.05.2021-30.05.2021; 3.07.2021-18.07.2021; 1.08.2021-31.08.2021; 1.10.2021-31.10.2021; 11.12.2021-25.12.2021, sume actualizate cu rata inflaţiei, de la data naşterii dreptului până la data plăţii efective, precum şi cu dobânda legală cu caracter penalizator, calculată de la data naşterii dreptului şi până la data plăţii efective; compensarea în totalitate a cheltuielilor de judecată avansate de părţi.

Pentru a pronunţa soluţia anterior menţionată, tribunalul a reţinut că cele două noţiuni – „repaus zilnic” şi „repaus săptămânal” – trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene şi cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene („CJUE”).

Atât din perspectiva dreptului naţional, cât şi a celui unional, nu se poate lua în considerare absorbirea dreptului la repaus zilnic în dreptul la repaus săptămânal, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa CJUE (Hotărârea din 12 mai 2022, Luso Temp, C-426/20, punctul 29 şi jurisprudenţa acolo citată).

În jurisprudenţa CJUE s-a mai stabilit, de asemenea, că noţiunile de „repaus zilnic” şi de „repaus săptămânal” sunt noţiuni autonome de drept al Uniunii Europene care trebuie, aşadar, să fie definite potrivit unor caracteristici obiective care se raportează la sistemul şi la finalităţile Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru („Directiva 2003/88/CE”).

Instanţa de fond a apreciat că, întrucât în art. 137 alin. (4) din Codul muncii apare formularea „zilele de repaus săptămânal sunt acordate cumulat”, se poate deduce că: dacă este vorba despre un singur repaus, cele 48 de ore trebuie acordate împreună; dacă este vorba de două asemenea repausuri, pentru că s-a prestat munca în mod continuu timp de două săptămâni, zilele libere vor fi reprezentate de 96 de ore (acordate după cele 14 zile).

Art. 5 din Directiva 2003/88/CE nu impune ca perioada de repaus săptămânal să se acorde în mod obligatoriu cel târziu în a şaptea zi după şase zile consecutive de lucru, ci, aşa cum s-a stabilit în practica CJUE, din această dispoziţie rezultă că perioada menţionată ar trebui să se acorde în cadrul fiecărei perioade de şapte zile (Hotărârea din 9 noiembrie 2017, Maio Marques da Rosa, C-306/16). Astfel, potrivit acestei dispoziţii, lucrătorului i se poate cere, în principiu, să lucreze până la 12 zile consecutive, în condiţiile în care celelalte cerinţe minime ale Directivei 2003/88/CE sunt respectate, în special cele referitoare la repausul zilnic şi la timpul de lucru maxim săptămânal.

Având în vedere şi dispoziţiile art. 47 din contractele colective de muncă valabile în perioada dedusă judecăţii, instanţa de fond a constatat că repausul zilnic este obligatoriu de 24 de ore pentru salariaţii cu regim de lucru în ture de 12 ore zi/noapte, iar între două ture consecutive de câte 12 ore fiecare se acordă un repaus ce nu poate fi mai mic de 24 de ore.

În ceea ce priveşte perioada de activitate continuă, în accepţiunea legiuitorului, în redactarea art. 137 alin. (4) şi (5) din Codul muncii, instanţa de fond a admis în parte solicitarea reclamantului, considerând că sporul salarial poate fi calculat potrivit algoritmului prevăzut de art. 137 alin. (5) din Codul muncii doar în ceea ce priveşte perioadele de cel mult 14 zile calendaristice sau peste acest interval, în care reclamantul nu a beneficiat de repausul săptămânal de 48 de ore consecutive, adică de un repaus de cel puţin 96 de ore libere consecutive după cele 14 zile de activitate.

Instanţa a avut în vedere faptul că, odată ce există un repaus de 48 de ore, calculat în condiţiile art. 47 alin. (5) din contractele colective de muncă valabile în perioada de referinţă, din care 24 de ore repausul zilnic după activitatea în ture, prin următoarele 24 de ore se întrerupe activitatea, nemaiputând fi considerată continuă.

Repausul de cel puţin 96 de ore libere consecutive după cele 14 zile de activitate a fost interpretat de instanţă în sensul că, prin deducerea repausului zilnic de 24 de ore din totalul de 48 de ore acordat de angajator, rămân 24 de ore libere, având semnificaţia juridică a unei perioade de repaus, în sensul art. 133 din Codul muncii, ceea ce exclude posibilitatea ca această perioadă să fie cuantificată drept timp de muncă şi, prin urmare, de a intra în calculul perioadei de activitate continuă care ar conduce la aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (4) din Codul muncii.

A fost, totodată, respinsă apărarea pârâtei privind cumulul repausului zilnic cu repausul săptămânal, având în vedere faptul că legislaţia muncii reglementează repausul zilnic şi repausul săptămânal în mod distinct, fiecare având raţiune proprie şi îndeplinind un rol diferit. Ele nu se exclud şi nici nu se cumulează, salariatul având dreptul atât la respectarea perioadei zilnice de odihnă între două zile de lucru, cât şi la acordarea timpului de odihnă săptămânal. Aceste reguli se aplică, deopotrivă, şi salariaţilor cu program inegal de lucru, în ture, cu respectarea specificului acestei modalităţi de organizare a timpului de lucru, chiar Codul muncii conţinând dispoziţii pentru astfel de situaţii atipice, pentru situaţiile neprevăzute urmând a se aplica contractele de muncă, dacă există.

Împotriva sentinţei civile menţionate la paragraful 12 a formulat apel reclamantul Sindicatul „Cale Liberă Craiova – 2011”, în numele şi pentru membrul de sindicat BB, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a Sentinţei civile nr. 618 din 11 aprilie 2024 pronunţate de Tribunalul Dolj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi rejudecând, pe fondul cauzei, obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 33.370 lei, stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză – varianta I din raport, reprezentând diferenţa de spor de 90% din salariul de bază pentru perioada 30.08.2018-31.12.2021, pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă şi duminică, din perioadele de activitate continuă, când nu s-a acordat repausul săptămânal, conform art. 137 alin. (4) din Codul muncii, şi, totodată, să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea căii de atac formulate, reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond, printre altele, pentru micşorarea întinderii pretenţiilor salariale acordate în raport cu determinările din varianta I a raportului de expertiză întocmit în cauză, generată, în opinia sa, de interpretarea eronată a sintagmei „perioadă de activitate continuă” reglementată de dispoziţiile art. 137 alin. (4) şi (5) din Codul muncii, solicitând instanţei de control judiciar să omologheze raportul de expertiză pentru suma de 33.370 lei (spor + dobândă penalizatoare + actualizarea cu indicele de inflaţie, până la data efectuării raportului de expertiză), reprezentând diferenţa de spor de 90% din salariul de bază pentru perioada 30.08.2018-31.12.2021, pentru orele de muncă prestate în zilele de sâmbătă şi duminică, din perioadele de activitate continuă, când nu a fost acordat reclamantului repausul săptămânal conform art. 137 alin. (4) din Codul muncii.

În accepţiunea apelantului-reclamant, perioada de activitate continuă nu poate reprezenta decât o perioadă de activitate ce se desfăşoară timp de 5 până la 14 zile calendaristice sau mai mult, fără acordarea perioadei de repaus săptămânal, precedată de repaus zilnic, în cazul apelantului, activitate desfăşurată în ture consecutive de 12 ore sau mai mult, ce alternează cu diverse perioade de repaus, altele decât cele de repaus săptămânal precedat de repaus zilnic, pe scurt, mai mici de 60 de ore.

Perioada acordată de timp liber de 48 de ore, cu titlu de repaus săptămânal, nu satisface cerinţele unui repaus săptămânal de 48 de ore precedat obligatoriu de repausul zilnic de 12 ore (de 24 de ore după o tură de lucru de 12 ore), deci nu se asigură minimul de timp de odihnă, de 60 de ore neîntrerupte, necesar pentru realizarea dreptului la repaus zilnic plus repaus săptămânal.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 113 şi art. 115 alin. (2) din Codul muncii, art. 3 şi 5 din Directiva 2003/88/CE, art. 31 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în lumina Hotărârii CJUE din 2 martie 2023 pronunţate în Cauza C-477/21, Mav-Start.

Gestionarea nelegală a timpului de odihnă produce discriminarea angajaţilor care îşi desfăşoară activitatea în ture de 12 ore, zi/noapte, faţă de angajaţii care îşi desfăşoară activitatea numai în zilele lucrătoare, în regim de lucru „la zi”, 8 ore/zi.

O altă critică vizează modalitatea de interpretare de către instanţa de fond a sintagmei „perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice”, în sensul că aceasta ar fi de „cel mult 14 zile calendaristice sau peste 14 zile calendaristice”, ceea ce contravine sensului clar al normei, potrivit căruia perioada nu poate fi mai mare de 14 zile, dar poate fi mai mică de 14 zile, adică poate fi cuprinsă între 5 şi 14 zile.

Prin întâmpinarea formulată la apelul introdus de reclamant, intimata-pârâtă CFR a solicitat respingerea, ca nefondat, a apelului, invocând, printre altele, prevederile contractului colectiv de muncă la nivelul angajatorului şi pe cele ale art. 17 alin. (2) şi (4) din Directiva 2003/88/CE. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: a) sesizarea este formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, în faţa instanţei de apel, respectiv Curtea de Apel Craiova – Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale; b) instanţa care formulează sesizarea – Curtea de Apel Craiova – este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 271 alin. (2 2 ) din Codul muncii; c) instanţa care formulează sesizarea este competentă material şi teritorial să judece calea de atac declarată, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă; d) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în apel depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, respectiv: având în vedere soluţia primei instanţe, precum şi criticile formulate prin declaraţia de apel, cele care pun în discuţie modalitatea de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) şi (4) raportate la cele ale art. 113 şi art. 115 alin. (2) din Codul muncii, soluţia pronunţată în calea de atac exercitată depinde, în principal, de lămurirea prealabilă a înţelesului sintagmei „perioadă de activitate continuă”, sub aspectul duratei minime şi al chestiunii de drept dacă perioada de activitate continuă se întrerupe exclusiv prin acordarea repausului săptămânal de 48 de ore consecutiv repausului zilnic de 24 de ore corespunzător unei ture de 12 ore sau se întrerupe şi prin acordarea oricărei perioade de repaus care excedează repausului zilnic de 24 de ore corespunzător unei ture de 12 ore; e) chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită prezintă caracter de noutate, în opinia instanţei de trimitere fiind esenţial ca problema de drept ce formează obiectul sesizării să fie susceptibilă de a genera, în viitor, o practică judiciară neunitară, indiferent de faptul că suntem în prezenţa unei reglementări legislative nou-intrate în vigoare ori a uneia mai vechi. Cu privire la înţelesul sintagmei „perioadă de activitate continuă”, sub aspectul duratei minime şi al chestiunii de drept dacă perioada de activitate continuă se întrerupe sau nu se întrerupe prin acordarea oricărei perioade de repaus care excedează repausului zilnic de 24 de ore corespunzător unei ture de 12 ore, nu există o practică judiciară bine conturată şi nu a fost cristalizată o opinie majoritară, exprimată jurisprudenţial. În motivarea îndeplinirii condiţiei noutăţii chestiunii de drept a fost invocată, totodată, şi practica recentă a CJUE, respectiv Hotărârea din 2 martie 2023 pronunţată în Cauza C-477/21, Mav-Start; f) chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii, problema de drept în discuţie nefiind anterior dezlegată şi nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul-reclamant a formulat o cerere, depusă în şedinţa publică din data de 2 octombrie 2024, prin care a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept: În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 137 alin. (1) şi (4) raportate la dispoziţiile art. 113 şi art. 115 alin. (2) din Codul muncii: – perioada de activitate continuă reglementată de art. 137 alin. (4) din Codul muncii presupune: a) exclusiv un interval de maximum 14 zile calendaristice în care nu se acordă repausul săptămânal de 48 de ore consecutive corespunzător fiecărei săptămâni calendaristice? b) inclusiv un interval de minimum 6 zile calendaristice până la maximul de 14 zile calendaristice în care nu se acordă repausul săptămânal de 48 ore consecutive corespunzător fiecărei săptămâni calendaristice? – poate fi calificat drept „perioadă de activitate continuă” un interval de timp, în sensul dispoziţiilor art. 137 alin. (4) din Codul muncii, perioada în care salariatul beneficiază de un repaus inferior ca întindere de timp celui reglementat de art. 137 alin. (1) din acelaşi act normativ şi/sau perioada în care beneficiază de un repaus inferior ca întindere de timp de 60 de ore (48 de ore repaus săptămânal + 12 ore repaus zilnic), reglementat de dispoziţiile art. 135 alin. (1) din Codul muncii? – în ipoteza desfăşurării activităţii pe o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile calendaristice, astfel cum aceasta este determinată ca urmare a interpretării dispoziţiilor legale corespunzător dezlegării celor două chestiuni de drept ce fac obiectul primelor două întrebări, la durata legală a repausului săptămânal – de 48 de ore consecutive – este obligatoriu să se adauge sau nu durata repausului zilnic de 12 ore, prevăzută de art. 135 din Codul muncii? – în condiţiile în care durata zilnică a timpului de muncă este de 12 ore în perioada de activitate continuă sau în cazul lucrătorilor care prestează munca în ture de câte 12 ore, este obligatoriu ca la durata legală a repausului săptămânal – de 48 de ore consecutive – să se adauge durata repausului obligatoriu de 24 de ore prevăzută de art. 115 alin. (2) din Codul muncii?

În ceea ce priveşte fondul chestiunii de drept, punctul de vedere al apelantului-reclamant este în sensul că, în acord cu prevederile Codului muncii, sintagma „perioadă de activitate continuă” nu poate fi definită conform DEX, aşa cum a procedat instanţa de fond în prezenta cauză, întrucât legiuitorul o include la secţiunea a 2-a, intitulată „Repausul săptămânal”, de la art. 137 din Codul muncii, cu referire la acesta. Prin urmare, continuitatea din sintagmă se raportează la repausul săptămânal, ca perioadă de referinţă prevăzută la art. 16 lit. a) din Directiva 2003/88/CE.

În acest sens, perioada de activitate continuă nu poate reprezenta decât o perioadă de activitate ce se desfăşoară timp de 6 până la 14 zile calendaristice sau mai mult, fără acordarea perioadei de repaus săptămânal reglementate la nivel naţional, precedată întotdeauna de perioada corespunzătoare repausului zilnic – conform celor statuate prin Hotărârea CJUE din 2 martie 2023 pronunţată în Cauza C-477/21, Mav-Start, în cazul apelantului, luând în considerare faptul că activitatea este desfăşurată în ture consecutive de 12 ore sau mai mult, ce alternează cu diverse perioade de repaus, altele decât cele corespunzătoare repausului săptămânal precedat de repaus zilnic, pe scurt, mai mici de 60 de ore.

Intimata-pârâtă nu a depus un punct de vedere cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit punctului de vedere exprimat de instanţa de trimitere, în ceea ce priveşte chestiunea de drept ce vizează stabilirea numărului minim de zile de „activitate continuă ce nu poate depăşi 14 zile”, în raport cu conţinutul art. 137 alin. (4) şi (5) din Codul muncii, nu s-ar putea reţine că după trecerea a şase zile lucrătoare fără acordarea repausului săptămânal suntem în prezenţa unei activităţi continue ce impune aplicarea acestor dispoziţii, câtă vreme legiuitorul nu poate avea în vedere acordarea cumulată decât după trecerea a două săptămâni lucrătoare, deoarece la acel moment sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea cumulată a repausului săptămânal.

Dispoziţiile art. 137 alin. (1) şi (2) din Codul muncii stabilesc regula în cazul acordării repausului săptămânal, iar alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol sunt excepţii de la regulă. Prin urmare, în situaţia în care repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica, nu este necesară folosirea adverbului „cumulat” raportat la acordarea unui singur repaus săptămânal.

În opinia instanţei de trimitere, din moment ce legiuitorul uzează de sintagma „sunt acordate cumulat”, este evident că se referă la patru zile de repaus săptămânal, corespunzătoare unei activităţi continue pe durata a maximum 14 zile calendaristice. În contextul în care în aceste 14 zile calendaristice există, de regulă, 10 zile lucrătoare şi 4 zile de repaus, minimul numărului de zile de activitate continuă nu poate fi decât de 10 zile lucrătoare şi poate ajunge la un maxim de 14 zile.

Prin urmare, la fiecare 5 zile lucrate se naşte în mod automat dreptul la un repaus de două zile, indiferent din ce zi a săptămânii începe activitatea, iar acordarea cumulată a două repausuri nu este justificată decât după 10 zile lucrate.

Cu alte cuvinte, primele două zile de repaus aferente primei săptămâni lucrate se cumulează cu următorul repaus săptămânal care se acordă la finele celei de-a doua săptămâni lucrate. Dacă, de regulă, avem două zile consecutive de repaus după 5 zile lucrate, este clar că se cumulează 4 zile de repaus numai după minimum 10 zile lucrate, deoarece zilele de repaus trebuie să fie în mod normal consecutive.

În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept, ce vizează definirea noţiunii de „activitate continuă”, în sensul art. 137 alin. (4) din Codul muncii, instanţa de trimitere a reţinut, în primul rând, că prevederile Directivei 2003/88/CE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudenţa CJUE, reglementează aspecte ce ţin de organizarea timpului de lucru, prin stabilirea unor cerinţe minime de securitate şi sănătate la locul de muncă, iar nu aspecte ce ţin de salarizarea şi compensarea în bani a unor inconveniente decurgând din nerespectarea timpului de lucru sau de repaus.

Nerespectarea timpului de lucru sau de repaus atrage în primul rând răspunderea contravenţională a angajatorului.

În plus, eventuala compensare în bani ar putea determina salariatul să fie cel care provoacă neacordarea perioadelor legale de repaus, prin schimbări repetate de tură, în perspectiva obţinerii de câştiguri financiare, cu riscul de a-i fi afectată sănătatea.

Curtea de apel a arătat că, în cadrul procesual stabilit în speţă [obligarea la acordarea drepturilor băneşti în situaţia de excepţie prevăzută de art. 137 alin. (5) din Codul muncii], instanţa este ţinută, în primul rând, să verifice caracterul continuu al activităţii astfel prestate, care poate fi întrerupt prin acordarea oricărei perioade de repaus care excedează repausului zilnic, indiferent de durata acesteia. Aceasta deoarece noţiunile de timp de lucru şi timp de odihnă se exclud reciproc (timpul de odihnă exclude noţiunea de timp de lucru), iar activitatea continuă presupune ca timpul de lucru să fie neîntrerupt pe o perioadă de maximum 14 zile.

Cu atât mai mult, caracterul continuu al activităţii este întrerupt prin acordarea a două zile de repaus, câtă vreme acestea reprezintă durata normală a repausului săptămânal, acesta fiind, de fapt, obiectul de reglementare al dispoziţiilor art. 137 din Codul muncii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Instanţele consultate au comunicat trei hotărâri judecătoreşti definitive care implică chestiunile de drept ce formează obiectul prezentei sesizări.

La nivelul unei curţi de apel a fost pronunţată o decizie definitivă prin care s-a reţinut că includerea a 12 ore din repausul zilnic în repausul săptămânal de 48 de ore acordat, de regulă, în alte zile decât sâmbăta şi duminica nu împiedică realizarea, în mod real, a finalităţii repausului săptămânal, aceea de a oferi salariatului posibilitatea de refacere a forţei de muncă şi de recreere, după mai multe zile de lucru. De asemenea, curtea a constatat că, având în vedere că intenţia angajatorului a fost de acordare a repausului săptămânal la o frecvenţă obişnuită, iar nu cumulat, precum şi faptul că reclamanţii au avut un repaus de 48 de ore săptămânal, acest repaus trebuie considerat repausul săptămânal prevăzut de art. 137 alin. (1) şi (2) din Codul muncii.

La nivelul altei curţi de apel au fost pronunţate două hotărâri definitive, prin care au fost reţinute următoarele: a) într-o primă hotărâre s-a apreciat că situaţia reclamantului nu se încadrează în prevederile art. 137 alin. (4) din Codul muncii, compensaţiile prevăzute de art. 137 alin. (5) din codul menţionat putând fi acordate doar în ipoteza în care efectuarea cumulată a zilelor de repaus săptămânal s-a realizat în condiţiile alin. (4), şi anume cu autorizarea din partea inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor; b) într-o a doua hotărâre s-a reţinut încălcarea de către angajator a dispoziţiilor art. 137 alin. (4) din Codul muncii, întrucât angajatul nu a beneficiat de repausul săptămânal de 48 de ore consecutive după ce a prestat ore de muncă sâmbăta şi duminica, în aceste condiţii, drepturile salariale cuvenite reclamantului fiind cele prevăzute de art. 137 alin. (5) din Codul muncii, teza finală.

Din punctele de vedere comunicate de cinci tribunale s-au conturat următoarele opinii: – a) sub aspectul duratei minime, „perioada de activitate continuă” prevăzută de dispoziţiile art. 137 alin. (4) din Codul muncii se referă la minimum 6 zile lucrate, pentru că, într-o săptămână, care are 7 zile calendaristice, 5 zile sunt de lucru şi 2 zile sunt de repaus săptămânal conform art. 113 din Codul muncii; b) „perioada de activitate continuă” se întrerupe exclusiv prin acordarea repausului săptămânal, al cărui scop este refacerea capacităţii de muncă după o săptămână de lucru, şi nu prin acordarea repausului zilnic la care se referă art. 115 alin. (2) din Codul muncii (de 24 de ore), care este destinat exclusiv pentru refacerea capacităţii de muncă după un program normal de lucru de 12 ore pe care îl au salariaţii din unele sectoare de activitate; – a) minimul numărului de zile la care se referă legiuitorul în cadrul art. 137 alin. (4) din Codul muncii nu poate fi decât de 10 zile lucrătoare, perioada putând ajunge până la maximul de 14 zile. La fiecare 5 zile lucrate se naşte, în mod automat, dreptul la un repaus de două zile, indiferent din ce zi a săptămânii începe activitatea, iar acordarea cumulată a două repausuri nu este justificată decât după 10 zile lucrate; b) caracterul continuu al activităţii prestate poate fi întrerupt prin acordarea oricărei perioade de repaus care excedează repausului zilnic, indiferent de durata acesteia; – o perioadă de 10 zile de activitate continuă poate interveni în cazurile prevăzute de art. 137 alin. (2) din Codul muncii când repausul săptămânal se acordă în alte zile decât sâmbătă şi duminică, perioadă ce va fi urmată de un repaus de 48 de ore consecutive, iar o perioadă de muncă cuprinsă între 11 şi 14 zile calendaristice va fi urmată de 96 de ore de repaus, depăşirea intervalului maximal temporal posibil între două repausuri săptămânale va atrage aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (4) din Codul muncii chiar dacă nu s-a atins maximul perioadei de referinţă derogatorii şi chiar dacă nu sunt îndeplinite cerinţele extrinseci (autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi acordul sindicatului). În acest sens, încălcarea perioadei de referinţă legale de 7 zile dă dreptul salariatului la aplicarea normei de protecţie instituite de art. 137 alin. (5) din Codul muncii, perioada de activitate continuă fiind de maximum 14 zile şi acoperind şi situaţiile intermediare, ce nu se înscriu în prevederile art. 137 alin. (2) din Codul muncii; – perioada de activitate continuă se întrerupe şi prin acordarea oricărei perioade de repaus care excedează repausului zilnic de 24 de ore corespunzătoare unei ture de 12 ore.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare de la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, respectiv: • Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 33 din 10 februarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 8 aprilie 2025, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate de Tribunalul Vaslui – Secţia civilă şi de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: – „Dacă dispoziţiile art. 120 alin. (1), ale art. 123 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 21 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 137 alin. (3) şi ale art. 142 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (referitoare la plata şi sporul pentru munca suplimentară, respectiv pentru munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică şi de sărbătoare legală), sunt aplicabile asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap, faţă de conţinutul contractelor individuale de muncă prevăzut de art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 38 lit. c) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, în condiţiile în care salariatul desfăşoară activitatea la domiciliul persoanei cu handicap şi nu are o obligaţie legală de întreţinere.”; – „Modalitatea de interpretare a prevederilor art. 121 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul dacă asigurarea serviciilor de îngrijire personală în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, conform prevederilor legale, nu se lucrează poate fi considerată efectuare de ore suplimentare, în situaţia asistentului personal care asigură îngrijire la domiciliul său?” • Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 218 din 16 iunie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 22 iulie 2025, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Tribunalul Botoşani – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire, printre altele, la următoarele chestiuni de drept: – „în interpretarea şi aplicarea art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 13 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 4 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi ale Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 4/2015 privind condiţiile de acordare a majorării salariale pentru personalul Ministerului Afacerilor Interne care desfăşoară activităţi în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, pentru perioada corespunzătoare orelor efectuate peste programul normal de lucru este sau nu exclusă acordarea altor drepturi salariale sub formă de majorări/sporuri/compensaţii?”; – „dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. III alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023 privind unele măsuri fiscal-bugetare în domeniul cheltuielilor publice, pentru consolidare fiscală, combaterea evaziunii fiscale, pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, derogatorii de la dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru perioada în care legislaţia prevede posibilitatea compensării orelor suplimentare prestate de personalul din sectorul bugetar încadrat în funcţii de execuţie sau de conducere doar cu timp liber corespunzător, instituţia publică angajatoare poate fi obligată la plata orelor suplimentare în situaţia în care nu a fost acordat timpul liber corespunzător în termenul prevăzut de lege?”; – „dacă sporurile de risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, ce se acordă agenţilor şi ofiţerilor de poliţie judiciară în conformitate cu prevederile art. 5 din capitolul VIII al anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv sporul pentru condiţii grele de muncă de până la 15% acordat poliţiştilor în conformitate cu prevederile art. 12 din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt incluse în calculul salariului de funcţie la care se aplică majorarea de 75% (70% în anul 2024 conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023) pentru munca suplimentară efectuată peste durata normală a timpului de lucru, precum şi pentru activitatea desfăşurată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, care nu se poate compensa cu timp liber corespunzător, în aplicarea art. 35 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. II alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, art. II alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 şi art. III alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 115/2023, prin excepţie de la prevederile alin. (1) ale articolelor anterior menţionate?”; • Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 119 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 21 mai 2025, prin care, printre altele, a fost admisă sesizarea formulată de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi s-a stabilit că: ” În interpretarea dispoziţiilor art. 7 lit. b), f) şi i) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 4 alin. (2) din capitolul II din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, majorarea pentru munca suplimentară desfăşurată de poliţiştii de penitenciare în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, calculată potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, nu influenţează calculul altor drepturi salariale şi nesalariale constând în sumă compensatorie, spor condiţii vătămătoare, spor condiţii periculoase, ore suplimentare, spor pericol ANP, indemnizaţie chirie, majorare de 50%.”; • Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 123 din 7 aprilie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 23 iunie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale privind dezlegarea următoarelor probleme de drept: – „Dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 35 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. II alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, derogatorii de la dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru perioada în care legislaţia prevede posibilitatea compensării orelor suplimentare prestate de angajat doar cu timp liber corespunzător, instituţia publică angajatoare poate fi obligată la plata acestora în situaţia în care nu a fost acordat timpul liber corespunzător în termenul prevăzut de lege”; – „Dacă sintagma «timp efectiv lucrat» prevăzută pentru calculul majorării de 75% pentru activitatea desfăşurată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, care nu se poate compensa cu timp liber corespunzător în aplicarea art. 35 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. II alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. II alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 coroborat cu art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, pentru personalul militar din cadrul Serviciului de Protecţie şi Pază, poate fi interpretată în sensul că se referă doar la perioada în care îşi îndeplineşte atribuţiile din fişa postului sau se referă la întreg timpul în care salariatul a fost la dispoziţia angajatorului”; – „Dacă pentru cadrele militare din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională sunt aplicabile prevederile art. 112 alin. (1) din Codul muncii care reglementează durata normală a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână”; – „Dacă efectuarea serviciului în ture de către cadrele militare din sistemul de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională conduce la acumularea de ore suplimentare în condiţiile în care sunt depăşite cele 40 de ore pe săptămână prevăzute de art. 112 alin. (1) din Codul muncii.”; • Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 226 din 16 iunie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 11 iulie 2025, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la, printre altele, următoarea chestiune de drept: – „Prevederile art. 137 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că angajaţii care beneficiază de timpul aferent repausului săptămânal în alte 2 zile consecutive decât sâmbăta şi duminica beneficiază de sporul de 100% raportat la salariul de bază pentru activitatea efectiv desfăşurată în zilele de sâmbătă şi duminică, indiferent de faptul că au fost efectuate ore suplimentare?”; • Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 97 din 31 martie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 21 mai 2025, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările conexate formulate de Tribunalul Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „Dacă munca prestată de personalul vamal, al cărui statut este reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2004 privind Statutul personalului vamal, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 243/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în zilele de repaus săptămânal sau de sărbători legale, beneficiază de compensarea instituită de art. 12 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2004, de Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau de compensarea reglementată de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.”; • Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 65 din 26 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 37 din 13 ianuarie 2021, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 8 şi art. 10 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 raportat la art. 13 alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. IV alin. (1) şi (6) din Legea nr. 79/2018 este permisă cumularea majorării de 75% din baza de calcul, acordată pentru activitatea desfăşurată de funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, cu drepturile aferente muncii suplimentare prestate de aceiaşi funcţionari peste programul normal de lucru, doar pentru orele efectiv lucrate ce depăşesc durata normală a timpului de lucru potrivit art. 112 din Codul muncii.”; • Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 17 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 5 aprilie 2018, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” 1) dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 123 raportat la art. 120 şi art. 112 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sporul pentru muncă suplimentară se acordă doar pentru munca efectiv prestată peste durata normală a timpului de muncă sau se acordă şi pentru orele în care salariatul s-a aflat la dispoziţia angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate; 2) dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 126 lit. b) prin raportare la art. 125 din Codul muncii, sporul pentru muncă prestată în timpul nopţii se acordă doar pentru munca efectiv prestată în timpul nopţii, în condiţiile art. 126 lit. a) şi b), sau se acordă şi pentru orele de noapte în care salariatul s-a aflat la dispoziţia angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate