Decizia nr. 368/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1151/1/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.151/1/2025, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nefiind formulate puncte de vedere de către părţi.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din 13 noiembrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 24.020/3/2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 10 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 105 alin. (3) şi art. 111 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în urma depunerii declaraţiilor rectificative după recunoaşterea încadrării activităţii în condiţii deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, cu modificările ulterioare, angajatorul Institutul Naţional de Medicină Legală are obligaţia de a plăti şi diferenţele dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat plătite şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă (constatată pe cale judiciară), respectiv care este termenul de prescripţie extinctivă în cazul acţiunilor formulate de salariaţi, având ca obiect obligarea unităţii la îndeplinirea acestei obligaţii, inclusiv pentru obligaţiile aferente perioadei anterioare datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a actualului Cod civil), şi de la ce dată curge termenul de prescripţie.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 29 mai 2025, cu nr. 1.151/1/2025, termenul de soluţionare fiind stabilit la 20 octombrie 2025. II. Dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii): ” Art. 40. – (…) (2) Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii: (…) f) să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii; (…)”

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010): ” Art. 10. – (1) Pentru perioadele de după 31 martie 2001, informaţiile preluate din declaraţia nominală de asigurare prevăzută la art. 7 alin. (1) şi (2), precum şi din declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat, prevăzută de Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, constituie elementele pe baza cărora se stabileşte stagiul de cotizare în sistemul public de pensii şi punctajul anual pentru asiguraţii sistemului public de pensii. (2) În situaţiile în care, pentru perioadele prevăzute la alin. (1), derularea raporturilor de muncă sau de serviciu nu poate fi dovedită prin declaraţia nominală de asigurare, în vederea stabilirii stagiului de cotizare şi a punctajului anual, pot fi valorificate şi alte acte doveditoare, întocmite în condiţiile legii. (3) Obligaţia prezentării actelor doveditoare prevăzute la alin. (2) revine persoanei în cauză.”

Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (Codul de procedură fiscală): ” Art. 105. – Corectarea declaraţiei fiscale (1) Declaraţia de impunere poate fi corectată de către contribuabil/plătitor, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale. (2) Declaraţia informativă poate fi corectată de către contribuabil/plătitor indiferent de perioada la care se referă. (3) Declaraţiile prevăzute la alin. (1) şi (2) pot fi corectate prin depunerea unei declaraţii rectificative. (…)” ” Art. 111. – Întreruperea şi suspendarea termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale (1) Termenele de prescripţie prevăzute la art. 110 se întrerup: a) în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune; b) la data depunerii de către contribuabil/plătitor a declaraţiei de impunere după expirarea termenului legal de depunere a acesteia; c) la data la care contribuabilul/plătitorul corectează declaraţia de impunere sau efectuează un alt act voluntar de recunoaştere a creanţei fiscale datorate. (…)”

Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, cu modificările ulterioare (Legea nr. 104/2003): ” Art. 22. – Personalul care îşi desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară se încadrează în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul primei instanţe la data de 8 august 2023, reclamanţii A şi B au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”: – să se constate că activitatea desfăşurată de reclamantul A în perioada 11.05.2007-16.01.2023 se încadrează în condiţii deosebite de muncă în temeiul art. 22 din Legea nr. 104/2003; – să se constate că activitatea desfăşurată de reclamantul B în perioada 1.04.2004 şi până la data schimbării condiţiilor de muncă sau a încetării raportului de muncă se încadrează în condiţii deosebite de muncă în temeiul art. 22 din Legea nr. 104/2003; – obligarea pârâtului la rectificarea carnetelor de muncă ori la eliberarea unor adeverinţe care să conţină menţiuni referitoare la încadrarea activităţii celor doi salariaţi în condiţii deosebite de muncă, în temeiul art. 40 alin. (2) lit. h) din Codul muncii; – plata diferenţelor dintre cotele CAS plătite şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată de reclamanţi în condiţii deosebite de muncă în perioadele menţionate, în temeiul art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii, cu depunerea declaraţiilor nominale rectificative aferente, precum şi plata corespunzătoare a cotelor CAS pentru viitor în cazul reclamantului B, cu efectuarea menţiunilor corespunzătoare în evidenţele privind activitatea salariaţilor în temeiul dispoziţiilor art. 40 alin. (2) lit. g) din Codul muncii.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.698 din 29 noiembrie 2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis cererea de chemare în judecată şi a constatat că reclamantul B şi-a desfăşurat activitatea într-un loc de muncă încadrat în condiţii deosebite, conform Avizului pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite nr. xx/21.12.2001 emis de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti – Inspectoratul Muncii, în perioada 1.04.2004-21.12.2004 şi ope legis începând cu data de 22 decembrie 2004, în temeiul art. 22 din Legea nr. 104/2003, încadrare ce se menţine şi pentru perioada ulterioară pronunţării acestei hotărâri, atâta vreme cât reclamantul B va continua să îşi desfăşoare activitatea la locurile de muncă prevăzute de art. 22 din Legea nr. 104/2003, respectiv în serviciul de prosectură al pârâtului. Prima instanţă a obligat pârâtul să elibereze reclamantului B adeverinţă doveditoare în ceea ce priveşte stagiul realizat în condiţii deosebite de muncă, conform prezentei sentinţe, precum şi să efectueze menţiunile corespunzătoare în evidenţele privind activitatea salariaţilor – REVISAL, cu plata către bugetul de stat a diferenţelor de sume reprezentând cotele de contribuţie CAS aferente condiţiilor deosebite de muncă, pentru perioadele expres menţionate în prezenta hotărâre. Pârâtul a mai fost obligat pentru reclamantul B să depună declaraţiile nominale rectificative aferente şi să plătească – pentru viitor – cotele corespunzătoare de CAS potrivit condiţiilor deosebite de muncă. A fost respinsă în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A în contradictoriu cu pârâtul Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”, ca neîntemeiată.

În motivare, s-a reţinut că reclamantul B este salariatul pârâtului în baza contractului individual de muncă pe durată nedeterminată nr. xxxx/10.12.2003, ocupând funcţia de medic specialist medicină legală în cadrul laboratorului de prosectură medico-legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Potrivit adeverinţei din 17 ianuarie 2023, acest reclamant a desfăşurat continuu, începând cu data de 10 decembrie 2003 până la data eliberării adeverinţei, funcţia de medic în cadrul laboratorului de prosectură şi medicină legală clinică II din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Potrivit adeverinţei emise de Casa Naţională de Pensii Publice privind datele necesare determinării stagiului de cotizare şi punctajului realizat în sistemul asigurărilor de stat, reclamantul B figurează încadrat în condiţii normale de muncă începând cu data de 1 aprilie 2004 până în decembrie 2022.

În ceea ce îl priveşte pe reclamantul A, prima instanţă a reţinut că este salariatul pârâtului în baza contractului individual de muncă pe durată nedeterminată nr. xx/1.05.2007, în funcţia de medic specialist, cu jumătate de normă în cadrul laboratorului de medicină legală clinică din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Potrivit adeverinţei din 17 ianuarie 2023, reclamantul A şi-a desfăşurat activitatea în funcţia de medic în cadrul laboratorului de medicină legală clinică, cu jumătate de normă, începând cu data de 11 mai 2007 până la data de 1 octombrie 2010, iar în perioada 1.10.2010-16.01.2023 a avut funcţia de şef laborator în cadrul laboratorului de Serologie medico-legală din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Potrivit adeverinţei emise de Casa Naţională de Pensii Publice privind datele necesare determinării stagiului de cotizare şi punctajului realizat în sistemul asigurărilor de stat, începând cu data de 1 iunie 2007, reclamantul A figurează încadrat în condiţii normale de muncă până în decembrie 2022.

Potrivit Avizului pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite nr. xx/21.12.2001 emis de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti – Inspectoratul Muncii s-a avizat încadrarea în condiţii deosebite a locurilor de muncă din secţiile de prosectură şi medicină legală, anatomie patologică, serologie, antropologie, toxicologie şi genetică din cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici”.

Având în vedere dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 104/2003, Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 12 martie 2020, prima instanţă a reţinut că reclamantului A nu i se aplică prevederile art. 7 şi 22 din Legea nr. 104/2003, dar că reclamantul B a lucrat în cadrul Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” în laboratorul de prosectură de la data încetării efectelor Avizului nr. xx/21.12.2001 şi până în prezent, fiind într-o situaţie identică cu aceea în considerarea căreia Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 53 din 4 februarie 2020.

Raportat la prevederile art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii, prima instanţă a arătat că pârâtului angajator îi revine şi obligaţia de a plăti toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa pe durata raporturilor de muncă, respectiv să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariat, în condiţiile legii, astfel încât – corespunzător noii încadrări în condiţii deosebite – a obligat unitatea angajatoare la plata diferenţelor dintre cotele CAS plătite şi cotele CAS aferente activităţii desfăşurate de reclamantul B în condiţii deosebite de muncă în perioadele menţionate, precum şi la depunerea declaraţiilor nominale rectificative aferente.

Prin apelul formulat împotriva acestei sentinţe, reclamantul A a arătat că în perioada 11.05.2007-1.10.2010, prin integrare clinică, cu 1/2 de normă, a desfăşurat în mod continuu activitate profesională de specialitate în cadrul laboratorului de medicină legală clinică, având funcţia de medic primar legist. În perioada 1.10.2010-16.01.2023, ocupând funcţia de şef laborator serologie medico-legală, a desfăşurat activitate cu normă întreagă, în mod continuu, în cadrul laboratorului de serologie medico-legală al instituţiei pârâte.

Invocând dispoziţiile art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii, apelantul-reclamant A a arătat că angajatorului pârât îi revine obligaţia să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi, în condiţiile legii, corespunzător încadrării în condiţii deosebite, cu depunerea declaraţiilor rectificative aferente.

Apelantul-pârât Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” a solicitat, prin apelul formulat, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii ca neîntemeiate.

În motivarea cererii de apel, angajatorul nu a formulat critici concrete cu privire la dispoziţiile primei instanţe de depunere a declaraţiilor rectificative ca urmare a recunoaşterii încadrării activităţii salariatului reclamant B în condiţii deosebite de muncă şi de a plăti diferenţele dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat plătite şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă.

Cu ocazia soluţionării celor două apeluri, la termenul de judecată din 18 septembrie 2024, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor, din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept sesizată, reţinând că, în concret, este necesar a se lămuri următoarele aspecte: dacă, în urma depunerii declaraţiilor rectificative după recunoaşterea încadrării activităţii unui salariat în condiţii deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, angajatorul are obligaţia de a plăti şi diferenţele dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat deja achitate şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă (constatată pe cale judiciară); durata termenului de prescripţie extinctivă în cazul acţiunilor formulate de salariaţi, având ca obiect obligarea angajatorului la îndeplinirea acestei obligaţii, inclusiv pentru obligaţiile aferente perioadei anterioare datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a actualului Cod civil) pentru care se poate invoca, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; data de la care curge termenul de prescripţie a dreptului de a solicita plata diferenţelor dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat plătite şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă. IV. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile au apreciat că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu întrebarea prealabilă formulată de instanţa de apel.

Salariaţii reclamanţi au arătat că termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani şi că nu a început încă să curgă pentru că obligaţia de plată a diferenţelor de contribuţii de asigurări sociale va fi exigibilă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti din apelul pendinte.

Angajatorul pârât a susţinut, în esenţă, că termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani şi curge de la momentul la care fiecare prestaţie a devenit exigibilă.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, nu au fost formulate puncte de vedere de către părţi. V. Punctul de vedere al instanţei de trimitere asupra sesizării

Completul de judecată care a formulat sesizarea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, motivat de faptul că, în apel, instanţa va analiza – în situaţia în care va aprecia că activitatea reclamanţilor (personal plătit din fonduri publice) se încadrează ope legis în condiţii deosebite de muncă, având în vedere considerentele obligatorii ale Deciziei de recurs în interesul legii nr. 24 din 14 octombrie 2019 – dacă angajatorul are obligaţia de a depune declaraţii rectificative şi de a plăti diferenţele de contribuţii de asigurări sociale.

În opinie majoritară, la nivelul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Curţii de Apel Bucureşti, se consideră că, după recunoaşterea încadrării activităţii în condiţii deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, angajatorul are obligaţia de a plăti şi diferenţele dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat plătite şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă (constatată pe cale judiciară).

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale, au fost avute în vedere prevederile art. 7 din Legea nr. 263/2010, care se coroborează cu cele ale art. 296 19 din Codul fiscal din 2003, respectiv art. 147 alin. (1) şi (3 2 ) din Codul fiscal din 2015 referitoare la depunerea declaraţiei privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate, inclusiv a celei rectificative.

Pe altă parte, faţă de principiile ce rezultă din considerentele de la paragrafele 140-145 ale Deciziei nr. 36 din 15 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 27 iunie 2023, se observă mai întâi că, spre deosebire de personalul silvic, reîncadrarea activităţii salariaţilor din domeniul anatomiei patologice şi prosecturii din cadrul instituţiilor de medicină legală, ca reprezentând stagiu în condiţii deosebite de muncă, se dispune ca urmare a constatării neconstituţionalităţii art. 22 din Legea nr. 104/2003 prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 4 februarie 2020.

Interpretarea dată de Curtea Constituţională prin această decizie are un efect regulator: se arată care este înţelesul constituţional al normei şi, pe cale de consecinţă, se dispune ca acest înţeles să fie aplicat de destinatarii actului normativ.

În ceea ce priveşte efectele, această categorie de decizii prezintă un grad de complexitate al efectelor pe care le produc mai ridicat faţă de deciziile prin care se constată neconstituţionalitatea unui text de lege, în condiţiile în care textul care a făcut obiectul controlului de constituţionalitate nu este eliminat din legislaţie, ci îşi va găsi aplicarea, în continuare, însă în interpretarea stabilită de instanţa constituţională.

Aşadar, cum Curtea Constituţională nu a pronunţat neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate, ci doar a arătat care este înţelesul constituţional al normei ce nu a fost eliminată din legislaţie, textul legal (respectiv art. 22 din Legea nr. 104/2003) se va aplica în continuare, în interpretarea stabilită de instanţa constituţională, cu efect reparator pentru salariaţii ce îndeplinesc activităţi de anatomie patologică şi prosectură desfăşurate în cadrul instituţiilor de medicină legală, excluşi în mod discriminatoriu de la aplicarea normei legale menţionate.

Plecând de la această premisă, se va reţine, faţă de considerentele Deciziei nr. 36 din 15 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, că reîncadrarea stagiului efectuat de salariaţii din domeniul anatomiei patologice şi prosecturii din cadrul instituţiilor de medicină legală, în condiţii deosebite de muncă, nu este condiţionată de plata diferenţelor de contribuţii de asigurări sociale, întrucât aceştia se încadrează în ipoteza prevăzută la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 5 alin. (1) pct. I din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000), având în vedere că au desfăşurat activităţi pe bază de contract individual de muncă, iar, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 53 din 4 februarie 2020, aceşti salariaţi se află în aceeaşi situaţie ca şi salariaţii pentru care legiuitorul a reglementat încadrarea ope legis a activităţii desfăşurate ca reprezentând stagiu în condiţii deosebite.

În altă ordine de idei, faţă de cele reţinute prin Decizia nr. 61 din 24 februarie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 15 aprilie 2025 (a se vedea paragrafele 91, 94 şi 95), posibilitatea de corectare consacrată de legiuitor prin art. 105 alin. (1) din Codul de procedură fiscală priveşte declaraţia de impunere, fără a fi realizate ca regulă generală diferenţieri sub aspectul vreunei menţiuni sau categorii de menţiuni din conţinutul acesteia.

Faţă de concluziile instanţei supreme de la paragrafele 107 şi 108 ale deciziei sus-menţionate, reţinând că termenul de prescripţie aplicabil este de 5 ani, se pune problema de a stabili data de la care curge termenul de prescripţie al dreptului salariatului de a solicita plata diferenţelor dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat plătite de angajator şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă, în condiţiile în care autocorecţia se face conform dezlegărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În situaţia în care s-ar reţine că acest termen curge de la data la care angajatorul avea obligaţia de a depune declaraţia privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale (cel mai târziu la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile), având în vedere că o parte din perioada de referinţă este situată anterior datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a actualului Cod civil), instanţa ar avea dreptul să invoce, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

În acest context, faţă de soluţiile divergente ce se pot pronunţa atât cu privire la existenţa obligaţiei de plată a diferenţelor dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat plătite de angajator şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă în cazul particular al salariaţilor din domeniul anatomiei patologice şi prosecturii din cadrul instituţiilor de medicină legală, cât şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de trimitere a constatat că este îndeplinită exigenţa legală ca problema de drept (în ansamblul său) să nu fi fost anterior dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Instanţa de trimitere a apreciat că problemele de drept a căror lămurire se cere prezintă caracter de noutate, deşi au făcut – parţial – obiectul sesizării înregistrate cu nr. 2.102/1/2024, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în care s-a pronunţat Decizia nr. 113 din 9 decembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 29 ianuarie 2025 (ulterior datei formulării prezentei sesizări), prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale cu privire la chestiunea de drept referitoare la recunoaşterea încadrării activităţii în condiţii deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, în sensul dacă implică obligarea angajatorului la plata contribuţiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiţii.

Opinia completului de judecată al instanţei de trimitere învestit cu judecarea în apel a cauzei este că, în lumina dezlegărilor statuate prin Decizia nr. 36 din 15 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie Şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 4 februarie 2020, obţinerea beneficiilor legale cuvenite unor salariaţi ca urmare a reîncadrării stagiului efectuat în condiţii deosebite de muncă, în temeiul art. 22 din Legea nr. 104/2003, nu este condiţionată de plata contribuţiilor de asigurări sociale, iar dovada acestora nu trebuie să rezulte din declaraţia nominală de asigurare pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001.

Salariaţii care îşi desfăşoară activitatea de anatomie patologică şi prosectură în instituţiile de medicină legală se încadrează în ipoteza prevăzută la art. 6 alin. (1) pct. I lit. a) din Legea nr. 263/2010, respectiv art. 5 alin. (1) pct. I din Legea nr. 19/2000, întrucât au desfăşurat activităţi pe bază de contract individual de muncă, iar ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 53/2020, aceşti salariaţi se află în aceeaşi situaţie ca şi salariaţii pentru care legiuitorul a reglementat încadrarea ope legis a activităţii desfăşurate ca reprezentând stagiu în condiţii deosebite.

În condiţiile în care s-ar aprecia că beneficiile legale prevăzute de legislaţia pensiilor sunt condiţionate de plata CAS, instanţa de trimitere a arătat că termenul de prescripţie al dreptului salariatului de a solicita plata diferenţelor dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat plătite de angajator şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă este de 5 ani, iar acest termen curge de la data la care angajatorul avea obligaţia de a depune declaraţia privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale (cel mai târziu la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se plătesc veniturile).

Dacă o parte din perioada de referinţă este situată anterior datei de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a actualului Cod civil), instanţa are dreptul să invoce, din oficiu, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

În final, instanţa de sesizare a apreciat că trebuie făcută diferenţa între obligaţia angajatorului de a depune declaraţii rectificative cu privire la schimbarea condiţiilor de muncă ale salariaţilor şi obligaţia de plată a diferenţelor dintre cotele de contribuţii către bugetul asigurărilor sociale de stat plătite de angajator anterior reîncadrării şi cele aferente pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă. VI. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Faţă de conţinutul întrebării adresate instanţei supreme nu a fost necesară consultarea instanţelor cu privire la practica judiciară relevantă. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele decizii relevante pentru sesizarea de faţă: – Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Avocatul Poporului, stabilindu-se că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului, republicată, locurile de muncă ale personalului care desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară sunt încadrate ex lege în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite, fără a fi necesară parcurgerea metodologiei prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, de Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite” (a se vedea considerentele de la paragrafele 61-67 ale acestei decizii); – Decizia nr. 36 din 15 mai 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 27 iunie 2023, prin care s-a admis sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 234/2019, şi, în consecinţă, s-a stabilit că: ” Locurile de muncă din domeniul silvicultură, în care se desfăşoară activităţile menţionate la art. 20 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, se încadrează ope legis în condiţii speciale. Personalul silvic care a desfăşurat activităţile indicate la art. 20 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 234/2019, beneficiază de încadrarea locului de muncă în condiţii speciale şi de drepturile prevăzute la art. 20 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000. Obţinerea beneficiilor prevăzute de art. 20 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 la data deschiderii drepturilor de pensie nu este condiţionată de plata contribuţiilor de asigurări sociale, iar dovada acestora nu trebuie să rezulte din declaraţia nominală de asigurare pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001″, relevante fiind considerentele de la paragrafele 140-145; – Decizia nr. 113 din 9 decembrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 29 ianuarie 2025, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Dacă recunoaşterea încadrării activităţii în condiţii deosebite de muncă, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, implică obligarea angajatorului la plata contribuţiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiţii”, reţinându-se că „lămurirea chestiunii dacă operaţiunea de constatare, pe cale judiciară, a activităţii desfăşurate de către personalul angajat în cadrul Laboratorului de anatomie patologică din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii «Grigore Alexandrescu», ca fiind încadrată în condiţii deosebite de muncă, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 104/2003, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 24 din 14 octombrie 2019 – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1001 din 12 decembrie 2019, atrage, corelativ, şi obligarea angajatorului la plata contribuţiilor de asigurări sociale corespunzătoare acestor condiţii, adică soluţionarea pe fond a procesului este şi rămâne în competenţa Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, recunoscută de legiuitor prin art. 269 alin. (1) din Codul muncii” (paragraful 70); – Decizia nr. 61 din 24 februarie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 333 din 15 aprilie 2025, prin care a fost admisă în parte sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, s-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada termenului de prescripţie a dreptului de a stabili creanţe fiscale şi atât timp cât nu intervine anularea rezervei verificării ulterioare, contribuabilul/plătitorul îşi poate corecta declaraţia de impunere prin depunerea unei declaraţii rectificative care să se refere la orice menţiune relevantă din conţinutul său pentru determinarea materiei impozabile şi/sau calcularea bazei de impozitare şi a creanţei fiscale, iar nu doar la erori materiale sau formale de consemnare”. A fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea cu privire la următoarele chestiuni de drept: ” Art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, poate fi interpretat în sensul că o corectare a declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri poate fi realizată atunci când pretinsa corecţie are ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), în sensul scoaterii clădirii de sub incidenţa impozitării prin scrierea cifrei «0» la rubrica privind valoarea clădirii. Prevederile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, se opun unei interpretări a prevederilor art. 105 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că prin corectarea declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe clădiri, având ca obiect însăşi materia impozabilă (clădirea), contribuabilul se poate prevala de efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a anulat un act administrativ cu caracter normativ în condiţiile în care nu a contestat decizia de impunere” (a se vedea considerentele de la paragrafele 91-108 ale acestei decizii). VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 53 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 12 martie 2020, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate invocată, constatându-se că soluţia legislativă cuprinsă în art. 22 din Legea nr. 104/2003, care exclude personalul care desfăşoară activitatea de anatomie patologică şi prosectură în instituţiile de medicină legală de la încadrarea în categoria locurilor de muncă în condiţii deosebite de muncă, este neconstituţională.

În considerentele deciziei, s-a reţinut la paragrafele 32-34 că: ” 32. (…) Curtea constată că activităţile de anatomie patologică şi prosectură desfăşurate în cadrul instituţiilor de medicină legală sunt identice sau comparabile cu cele desfăşurate în cadrul spitalelor, factorii de risc ce derivă din manipularea cadavrelor umane şi examinarea probelor biologice fiind deopotrivă prezenţi. Cu toate acestea, Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 nu prevede pentru medicii legişti aceleaşi drepturi pe care art. 22 din Legea nr. 104/2003 le consacră pentru personalul care îşi desfăşoară activitatea în serviciile de anatomie patologică şi prosecturi ale spitalelor, precum şi personalul disciplinelor universitare de anatomie, de histologie, de anatomie patologică şi al catedrei de biologie celulară. 33. Rezumând, Curtea reţine că activităţile medicale şi didactice care implică manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor de la cadavre în vederea transplantului se bucură de o reglementare specială, care instituie drepturi specifice pentru personalul care realizează aceste activităţi, aşa cum este încadrarea în condiţii deosebite de muncă. Aceste activităţi constituie şi o parte din competenţele instituţiilor de medicină legală. Având în vedere însă specificul acestor instituţii, respectiv contribuţia la înfăptuirea justiţiei prin stabilirea adevărului în vederea soluţionării cauzelor penale, civile sau de altă natură, activitatea de medicină legală este supusă unei reglementări distincte prin Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000. Cu toate acestea, Curtea consideră că serviciile de anatomie patologică şi prosectură desfăşurate în cadrul acestor instituţii prezintă aceleaşi caracteristici de risc ca activităţile desfăşurate în spitale. Prin urmare, instituirea unui tratament juridic diferit pentru personalul din instituţiile de medicină legală care realizează aceste activităţi, în sensul excluderii de la dreptul de a beneficia de încadrarea în condiţii deosebite de muncă, apare ca fiind lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă. Deosebirea că activitatea din aceste instituţii contribuie la îndeplinirea justiţiei nu poate fi privită ca reprezentând un criteriu obiectiv şi cu atât mai puţin rezonabil pentru a crea o reglementare diferită, cu consecinţe discriminatorii, în condiţiile în care factorii de risc ce constituie condiţiile specifice încadrării locurilor de muncă în condiţii deosebite se regăsesc în mod egal şi în activităţile de anatomie patologică şi prosectură din instituţiile de medicină legală, derivând din însăşi natura acestor activităţi, aşa cum s-a reţinut mai sus. 34. Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile de lege criticate sunt discriminatorii, creând o diferenţă de tratament juridic nejustificată din perspectiva măsurilor legale care privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor între persoane care desfăşoară activitatea în condiţii similare, având, astfel, un caracter neconstituţional”. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, nefiind întrunite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentru care a fost concepută – preîntâmpinarea apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional -, se impune a se verifica, în primul rând, dacă, în raport cu întrebarea formulată de către titularul sesizării, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Prezenta sesizare este formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Acest act normativ cuprinde norme parţial derogatorii de la procedura de drept comun privind hotărârea prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că dispoziţiile sale se aplică cu prioritate, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa, în mod corespunzător, cu prevederile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, după cum se arată la art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, potrivit căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În acest context normativ, se reţine că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv obligarea la emiterea actelor administrative sau anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) existenţa unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele prezentei sesizări, în scopul de a stabili dacă sunt întrunite, în mod cumulativ, condiţiile de admisibilitate anterior enunţate, se constată că prezenta sesizare îndeplineşte primele două cerinţe de admisibilitate.

Astfel, cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, care judecă în ultimă instanţă, conform art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă. Totodată, litigiul se înscrie în domeniul specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind un proces care decurge din raporturile de muncă ale personalului plătit din fondurile publice, întrucât obiectul contestaţiei judiciare este reprezentat de constatarea activităţii prestate de salariaţi ca fiind încadrată în condiţii deosebite, conform art. 22 din Legea nr. 104/2003, obligarea angajatorului la plata diferenţelor dintre cotele de contribuţii de asigurări sociale plătite pentru activitatea desfăşurată în condiţii normale de muncă şi cele datorate pentru activitatea desfăşurată în condiţii deosebite de muncă, precum şi depunerea declaraţiilor nominale rectificative aferente, în temeiul art. 40 alin. (2) lit. f) din Codul muncii. Această categorie de personal, ce lucrează în unităţi de medicină legală, este salarizată potrivit anexei nr. II cap. I pct. 2 lit. a.2 tabelul 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017).

Asupra condiţiei referitoare la existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, se constată că art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină, s-a arătat, însă, că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

În acelaşi sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept punctuală, astfel încât soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a unui text de lege.

Astfel, există o deosebire esenţială între procedura hotărârii prealabile şi recursul în interesul legii: în primul caz, se rezolvă o chestiune de drept punctuală, de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în al doilea caz, se rezolvă, de regulă, o problemă de drept generică, de principiu.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică.

În acelaşi timp, problema de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

Cum de chestiunea de drept respectivă depinde soluţionarea pe fond a cauzei, înseamnă că ea trebuie să fie una importantă şi să se regăsească în soluţia ce va fi cuprinsă în dispozitivul hotărârii ce urmează să fie dată, indiferent după cum cererea este admisă sau respinsă. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat deja că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei, iar chestiunea de drept să conducă la dezlegarea în fond a cauzei, sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii.

Din această perspectivă, a relaţiei de dependenţă dintre problema de drept sesizată şi soluţionarea căilor de atac cu care a fost învestită instanţa de trimitere, se constată, în primul rând, că angajatorul nu contestă, pe calea apelului, nici obligaţia sa de a depune declaraţii nominale de asigurare rectificative şi nici nu invocă prescripţia dreptului material la acţiune al salariaţilor de a solicita obligarea pârâtului la plata diferenţelor dintre cotele de contribuţii de asigurări sociale deja achitate şi cele datorate pentru condiţii deosebite de muncă. Singura critică în mod real formulată vizează îndreptăţirea salariaţilor de a obţine pe cale judiciară reîncadrarea activităţii în condiţii deosebite de muncă pentru perioada anterioară pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 53 din 4 februarie 2020.

În al doilea rând, deşi instanţa de apel relev