Decizia nr. 10/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă · Dosar nr. 760/1/2025

Pe rol se află Dosarul nr. 760/1/2025, având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a solicitat să se statueze dacă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 354, art. 357, art. 391 şi 392, art. 395, art. 405 şi art. 406 din Codul de procedură penală, un judecător care a închis dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, este obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la instanţa superioară, astfel încât nu mai este judecător al instanţei respective.

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 30 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare. 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Serviciul judiciar penal.

Totodată, la şedinţa de judecată a participat magistrat-asistent Monica Eugenia Ungureanu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că au fost lămurite chestiunile prealabile invocate de către unul din membrii completului şi că nu mai sunt cereri de formulat ori chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie să susţină punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi interpretării unitare ce face obiectul cauzei de faţă.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că recursul în interesul legii a fost promovat ca urmare a constatării unei practici neunitare, învederând că în cuprinsul sesizării au fost prezentate cele două orientări conturate cu privire la compunerea completului de judecată în practica instanţelor judecătoreşti, fiind ataşate hotărâri judecătoreşti prin care problema de drept a primit dezlegări diferite, context în care a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile legale.

A solicitat ca printr-o decizie obligatorie, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, să se statueze că un judecător care a închis dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, este ţinut să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea chiar în ipoteza în care, ulterior închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la instanţa superioară, astfel încât, deşi nu mai este judecător al instanţei respective, a rămas cu calitate de judecător în corpul magistraţilor.

În susţinerea punctului de vedere al procurorului general, a apreciat că prevederile art. 392 alin. (1) din Codul de procedură penală, aplicate neunitar de instanţele judecătoreşti, trebuie aplicate cu referire la art. 395 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă, fiind incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din acelaşi Cod de procedură civilă, pentru că acestea se aplică şi în materie penală, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează o astfel de situaţie şi nici nu conţine dispoziţii contrare.

În acest sens, a invocat faptul că prevederile art. 392 alin. (1) din Codul de procedură penală, care stabilesc judecătorii care iau parte la deliberare, nu stipulează, în mod expres, condiţia ca judecătorul să fie membru al aceluiaşi complet şi nici condiţia de a fi judecător al aceleiaşi instanţe în momentul deliberării şi în momentul în care redactează şi pronunţă hotărârea. În această situaţie, dacă legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face şi, prin urmare, este suficient ca judecătorul să fi fost membru al completului la momentul dezbaterilor pentru a fi ţinut să delibereze, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în cauză, chiar dacă, între timp, nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia situaţiei în care ar fi suspendat din funcţie sau i-ar fi încetat calitatea de judecător.

În argumentarea punctului de vedere a învederat cele trei principii prevăzute de Convenţia europeană a drepturilor omului în art. 6, referitoare la judecarea cauzei într-un termen rezonabil şi principiile continuităţii completului de judecată şi al nemijlocirii, constând în faptul că justiţia nu poate fi înfăptuită cu întârziere de natură să compromită eficacitatea şi credibilitatea actului de justiţie, iar statelor le revine obligaţia să organizeze sistemul judiciar într-o manieră prin care să se conformeze acestor exigenţe convenţionale. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat cel puţin două hotărâri, care au impus legiuitorului naţional român să facă modificări în Codul de procedură penală, însă particularităţile sistemului judiciar românesc, caracterizat printr-o fluctuaţie de personal, duce în opinia minoritară, neîmbrăţişată de procurorul general, la reluarea cercetării judecătoreşti, practic la tergiversarea nefondată a soluţionării unor cauze, contrar principiului celerităţii şi, practic, al respectării unui drept fundamental al cetăţeanului, de a se judeca într-un termen rezonabil, chiar cu riscul prescripţiei în multe cauze.

A argumentat că modul de administrare a justiţiei este apanajul Consiliului Superior al Magistraturii şi că, în organizarea justiţiei, factorii obiectivi de natură administrativă de care se face vorbire în sesizare – transfer, delegare, detaşare, promovare – nu se circumscriu sintagmei „imposibilitatea de a participa la deliberări”, conform art. 121 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022, cu modificările şi completările ulterioare.

În plus, unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, respectiv soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, are la bază principiul continuităţii completului, ce presupune unicitatea completului de judecată, care trebuie să rămână acelaşi pe tot parcursul procesului penal. Schimbarea completului de judecată reprezintă excepţia de la această regulă şi este permisă, conform art. 354 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, până la începerea dezbaterilor. Ulterior începerii dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage, conform art. 354 alin. (3) din Codul de procedură penală, reluarea dezbaterilor. În conţinutul art. 354 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul nu face distincţie între diferitele cauze care ar putea constitui o schimbare a compunerii completului de judecată şi face referire explicită doar la etapa dezbaterilor.

Or, reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor unei cauze penale poate avea loc doar în anumite situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege. În ipoteza ce face obiectul prezentei sesizări, a apreciat că devin incidente prevederile art. 395 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care „judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia cazului în care, în condiţiile legii, i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat din funcţie (…)”. De asemenea, sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, iar acestea se aplică şi în materie penală, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează o astfel de situaţie şi nici nu conţine dispoziţii contrare.

A mai adăugat că trebuie făcută distincţie între reguli de competenţă ce atrag nulitatea hotărârii şi reguli referitoare la compunerea completului de judecată, iar pentru situaţiile de detaşare, delegare, transfer, promovare, ce ţin de organizarea judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii ar avea obligaţia să le amâne.

Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 4.988/1.442/III-5/2024, a sesizat, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: dacă un judecător care a închis dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, este obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la instanţa superioară, astfel încât nu mai este judecător al instanţei respective. II. Dispoziţii legale relevante în lămurirea problemei de drept

Codul de procedură penală Art. 354. – Compunerea instanţei (1) Instanţa judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege. (2) Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei. Când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor. (3) După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor. Art. 375. – Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii (1) Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii. (2) Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri. (3) Dacă respinge cererea, instanţa procedează potrivit art. 374 alin. (5)-(10). Art. 377. – Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii (1) Dacă a dispus ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 375 alin. (1), instanţa administrează proba cu înscrisurile încuviinţate. (2) Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asuprea cererii prevăzute la art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri instanţa nu poate acorda decât un singur termen. (3) Dispoziţiile art. 383 alin. (3) se aplică în mod corespunzător. (4) Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă. Dispoziţiile art. 386 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. (5) Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum şi dacă, după schimbarea încadrării juridice, este necesară administrarea altor probe, instanţa, luând concluziile procurorului şi ale părţilor, dispune efectuarea cercetării judecătoreşti, dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) aplicându-se în mod corespunzător. Art. 391. – Soluţionarea cauzei (1) Deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii se fac într-un termen de maximum 60 de zile de la închiderea dezbaterilor… (3) În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa poate amâna succesiv pronunţarea, fiecare amânare neputând depăşi 30 de zile. În toate cazurile, deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc mai târziu de 120 de zile de la închiderea dezbaterilor. Art. 392. – Deliberarea (1) La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea. (2) Completul de judecată deliberează în secret. Art. 395. – Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor (1) Dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol. Prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător. (2) Dacă judecata a avut loc în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), iar instanţa constată că pentru soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3), repune cauza pe rol şi dispune efectuarea cercetării judecătoreşti. Art. 405. – Pronunţarea hotărârii (1) Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier. (2) La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. (3) Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii. Art. 406. – Redactarea şi semnarea hotărârii (1) Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare. (2) Hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. (3) Dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. (4) În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. Când împiedicarea îl priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea.

Codul de procedură civilă Art. 2. – Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă (1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare. Art. 19. – Continuitatea Judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice, în condiţiile legii. Art. 395. – Deliberarea (1) După închiderea dezbaterilor, completul de judecată deliberează în secret asupra hotărârii ce urmează să pronunţe. (2) La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa cărora au avut loc dezbaterile. Fiecare dintre membrii completului de judecată are îndatorirea să îşi exprime opinia, începând cu cel mai nou în funcţie. Preşedintele îşi exprimă opinia cel din urmă. (3) Judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia cazului în care, în condiţiile legii, i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat din funcţie. În această situaţie, procesul se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca ele să pună din nou concluzii în faţa completului de judecată legal constituit.

Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022 (Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti) Art. 110. – (…) (12) Prin hotărâre a colegiului de conducere se poate stabili preluarea cauzelor unui complet dacă membrul sau, după caz, niciunul dintre membrii acestuia nu îşi mai desfăşoară activitatea în cadrul secţiei ori, după caz, al instanţei, de către alt sau alţi judecători, după caz. În această situaţie vor fi preluate toate cauzele completului respectiv, inclusiv cele suspendate. Art. 121. – (1) În situaţia în care cauza rămâne în pronunţare, preşedintele completului anunţă în şedinţă ziua stabilită pentru pronunţarea hotărârii. (2) În cazul în care, până la pronunţarea hotărârii, oricare dintre membrii completului este în imposibilitate de a participa la deliberări, ceilalţi membri ai completului pot lua măsuri fie pentru amânarea pronunţării, fie, în cazul în care imposibilitatea de a participa la deliberări este permanentă sau de lungă durată, pentru repunerea cauzei pe rol. (3) În situaţiile prevăzute la alin. (2), dacă niciunul dintre membrii completului nu poate lua măsurile necesare, acestea vor fi luate de către preşedintele de secţie sau, dacă nu există secţii, de către preşedintele instanţei sau judecătorul din lista de permanenţă. III. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Art. 6. – Dreptul la un proces echitabil Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. (…) Hotărârea Beraru c. României 1 1 Hotărârea din 18 martie 2014 (www.echr.coe.int). Hotărârea Cutean c. României 2 2 Hotărârea din 2 decembrie 2014 (www.echr.coe.int). Hotărârea Antohi c. României 3 3 Cauza Antohi c. României, Hotărârea din 24 septembrie 2019. Hotărârea Manolache c. României 4 4 Cauza Manolache c. României din 3.06.2025 (7.908/17), unde s-a arătat că: „. . . O astfel de practică generează incertitudine normativă şi contravine principiului securităţii juridice, pilon al statului de drept. Interesul public de combatere a corupţiei, oricât de legitim, nu poate anula drepturile individuale garantate de Convenţie; statul trebuie să le armonizeze, nu să le sacrifice”. Art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, aşa cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, consacră atât dreptul la judecarea unei cauze într-un termen rezonabil, atât în materie civilă, cât şi penală 5 , dar şi principiul continuităţii completului de judecată şi al nemijlocirii. Astfel, conform Curţii Europene a Drepturilor Omului, „justiţia nu poate fi înfăptuită cu întârzieri de natură să îi compromită eficacitatea şi credibilitatea 6 „. Statelor le revine obligaţia de a-şi organiza sistemul de justiţie într-o manieră prin care să se conformeze exigenţelor acestor prevederi convenţionale 7 . 5 A se vedea R.H. Radu – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, curs universitar, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2023, p. 148-152. 6 Katte Klitsche de la Grange c. Italiei, paragraful 61; H. c. Franţei, paragraful 58; Vernill c. Italiei, paragraful 38. 7 Kress c. Franţei, paragraful 90; Konig c. Germaniei, paragraful 98. În ceea ce priveşte principiul continuităţii completului de judecată şi al nemijlocirii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat aceste aspecte referitoare la legislaţia procesual penală din România în cauzele Cutean şi Beraru. IV. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

Autorul sesizării a reţinut că problema de drept supusă examinării a apărut ca urmare a sesizării ministrului justiţiei de către Consiliul Superior al Magistraturii, în urma întocmirii Raportului Inspecţiei Judiciare nr. 23-2.131/2023 care a vizat controlul tematic efectuat în legătură cu practica instanţelor privind posibilitatea unui judecător din cadrul Secţiei penale, care a promovat efectiv la instanţa superioară, de a pronunţa şi motiva hotărârile a căror deliberare nu se consemnează într-o minută, raport în care s-a reţinut existenţa unor soluţii neunitare la nivelul instanţelor care s-au confruntat cu această problemă.

În sprijinul demersului său, ministrul justiţiei a transmis o serie de hotărâri judecătoreşti din care reies două orientări jurisprudenţiale.

Într-o primă orientare jurisprudenţială (anexa nr. 1, poz. 1-15), judecătorii au dispus repunerea cauzelor pe rol, repartizarea lor altui complet de judecată şi reluarea cercetării judecătoreşti fie în baza art. 123 alin. (3) şi (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, fie a art. 395 şi art. 354 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, majoritară (anexa nr. 2, poz. 16-70), instanţele au reţinut că, în cazul în care un membru al completului de judecată a promovat, a fost transferat sau a fost delegat la o altă instanţă după momentul rămânerii în pronunţare, judecătorul care a luat parte la judecată rămâne obligat să se pronunţe. În motivarea acestei soluţii sunt invocate prevederile art. 395 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă combinat cu art. 2 alin. (2) din acelaşi cod. În plus, s-a mai arătat că în cuprinsul art. 392 alin. (1) din Codul de procedură penală, ce stabileşte judecătorii care iau parte la deliberare, nu se stipulează condiţia ca judecătorul să fie membru al aceluiaşi complet, nici condiţia de a fi judecător al aceleiaşi instanţe în momentul deliberării, aşa încât, dacă legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face; prin urmare, este suficient ca judecătorul să fi fost membru al completului la momentul dezbaterilor pentru a fi ţinut să delibereze, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în cauză, chiar dacă între timp nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia situaţiei în care ar fi suspendat din funcţie sau i-ar fi încetat calitatea de judecător. De asemenea, instanţele care au îmbrăţişat această opinie au reţinut că numai într-o astfel de interpretare dispoziţiile legale incidente asigură respectarea principiului nemijlocirii şi al continuităţii completului şi garantează soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. V. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Formulând recursul în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de recurs în interesul legii şi că, pe fondul problemei de drept, soluţia legală în materie este reflectată de a doua orientare jurisprudenţială, considerată ca fiind majoritară.

În argumentare s-a arătat că se susţine cea de-a doua orientare jurisprudenţială pentru următoarele considerente:

Principiul continuităţii completului de judecată este unul fundamental atât în procesul civil (conform art. 19 din Codul de procedură civilă), cât şi în procesul penal [art. 354 alin. (2) din Codul de procedură penală] şi presupune regula unicităţii completului de judecată, care trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei.

Schimbarea completului de judecată reprezintă excepţia de la această regulă şi este permisă conform art. 354 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală până la începerea dezbaterilor. Ulterior începerii dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage, conform art. 354 alin. (3) din Codul de procedură penală, reluarea dezbaterilor.

Se observă că, în conţinutul art. 354 alin. (3) din Codul de procedură penală, legiuitorul nu face distincţie între diferitele cauze care ar putea constitui o schimbare a compunerii completului de judecată şi face referire explicită doar la etapa dezbaterilor.

Repunerea pe rol a unei cauze penale poate avea loc doar în anumite situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege, respectiv: „dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor” [art. 395 alin. (1) din Codul de procedură penală]; „dacă judecata a avut loc în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2) (în procedură accelerată, când inculpatul recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa şi se declară de acord să fie judecat exclusiv pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale), iar instanţa constată că pentru soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor prevăzute la art. 377 alin. (1)-(3)”, în acest caz dispunându-se efectuarea cercetării judecătoreşti potrivit procedurii comune [art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală]; „în situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea” în chestiunile supuse deliberării, iar judecata se reia în complet de divergenţă [art. 394 alin. (5) din Codul de procedură penală].

În ipoteza ce face obiectul prezentei sesizări s-a apreciat că devin incidente prevederile art. 395 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă, în conformitate cu care „judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia cazului în care, în condiţiile legii, i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat din funcţie. (…)”. S-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, iar acestea se aplică şi în materie penală, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează o astfel de situaţie şi nici nu conţine dispoziţii contrare.

În plus, s-a invocat şi art. 392 alin. (1) din Codul de procedură penală care stabileşte judecătorii care iau parte la deliberare şi care nu stipulează, în mod expres, condiţia ca judecătorul să fie membru al aceluiaşi complet, nici condiţia de a fi judecător al aceleiaşi instanţe în momentul deliberării. În această situaţie, dacă legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face şi, prin urmare, este suficient ca judecătorul să fi fost membru al completului la momentul dezbaterilor pentru a fi ţinut să delibereze, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în cauză, chiar dacă, între timp, nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia situaţiei în care ar fi suspendat din funcţie sau i-ar fi încetat calitatea de judecător.

Conform art. 121 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, în cazul în care până la pronunţarea hotărârii oricare dintre membrii completului de judecată se află în imposibilitate de a participa la deliberări, ceilalţi membri ai completului pot lua măsuri fie pentru amânarea pronunţării, fie pentru repunerea cauzei pe rol, dacă imposibilitatea de a participa la deliberări este permanentă sau de lungă durată.

S-a apreciat că factori obiectivi de natură administrativă, precum transferul, delegarea, detaşarea sau promovarea efectivă la instanţa superioară a unui judecător care a închis dezbaterile şi a rămas în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu se circumscriu sintagmei „imposibilitatea de a participa la deliberări”.

S-a susţinut că aplicarea în practică a acestei opinii ar fi de natură să respecte atât dreptul la un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile a procedurilor judiciare, cât şi principiul bunei administrări a justiţiei.

Repunerea pe rol a cauzei cu îndeplinirea tuturor actelor procedurale şi procesuale necesare, chiar dacă reprezintă o garanţie a principiului continuităţii completului de judecată şi a principiului nemijlocirii, ar duce în mod vădit la o prelungire nejustificată a procedurii.

Din această cauză s-a apreciat că orice alt argument de natură practică şi care ţine de echitatea procedurii trebuie pus în balanţă cu imperativul judecării unei cauze într-un termen rezonabil care comportă din partea judecătorului naţional luarea unor măsuri concrete, pozitive, în vederea atingerii acestui deziderat. Or, interpretarea textelor de lege în sensul prezentei opinii poate fi circumscrisă scopului atingerii acestui obiectiv al procesului echitabil sub aspectul duratei rezonabile. Cu alte cuvinte, ambele probleme care se ridică ţin de echitatea procedurii în ansamblu. Din aceste considerente s-a apreciat că reglarea jurisprudenţei instanţelor de judecată, în sensul identificării unor soluţii practice conform opiniei pe care o susţinem, este de natură să asigure în acelaşi timp atât respectarea principiilor continuităţii completului de judecată şi al nemijlocirii, cât şi durata rezonabilă a procedurii.

S-a invocat în sprijinul acestei soluţii şi Raportul Inspecţiei Judiciare nr. 23-2.131/2023, întocmit ca urmare a controlului tematic efectuat în legătură cu practica instanţelor privind situaţia descrisă mai sus. Astfel, Inspecţia Judiciară a propus, pe de o parte, modificarea art. 392 din Codul de procedură penală şi, pe de altă parte, aprecierea asupra oportunităţii emiterii unei hotărâri care să prevadă expres posibilitatea conducerii administrative a instanţei din care face parte judecătorul care a promovat la instanţa superioară de a solicita amânarea promovării efective a acestuia până la o dată preconizată a fi dezirabilă pronunţării şi motivării hotărârilor a căror deliberare nu se consemnează într-o minută potrivit art. 405 alin. (1) din Codul de procedură penală. De asemenea, analizând raportul de control, Consiliul Superior al Magistraturii a propus de lege ferenda, prin Hotărârea Plenului nr. 102 din 13 mai 2024, modificarea art. 392 şi art. 395 din Codul de procedură penală, în sensul statuării în mod expres că: „Judecătorul care a participat la judecarea fondului cauzei penale este ţinut să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia cazului în care, în condiţiile legii, i-a încetat calitatea de judecător, este suspendat din funcţie sau i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară a retrogradării într-un grad profesional inferior instanţei respective”, iar repunerea pe rol să aibă loc doar în cazurile excepţionale menţionate.

Deşi, pentru o mai judicioasă aplicare a legii, Consiliul Superior al Magistraturii a formulat o propunere legislativă, s-a considerat că nu există un vid legislativ. Legislaţia există, este aplicată neunitar, iar interpretarea unitară poate fi realizată printr-o interpretare sistematică a dispoziţiilor legale existente.

Având în vedere aspectele expuse, s-a apreciat că până la o eventuală modificare legislativă, proces care se poate dovedi de durată, intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a reglementa printr-o hotărâre pronunţată într-un recurs în interesul legii această situaţie ar fi de bun augur şi ar duce la respectarea duratei rezonabile a procedurii în numeroase cauze.

În concluzie, a solicitat să se constate că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să fie stabilit modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, conform art. 474 din Codul de procedură penală, în sensul că: ” Un judecător care a închis dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, este obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la instanţa superioară, deşi nu mai este judecător al instanţei respective.” VI. Opiniile specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise opinii ale specialiştilor în drept penal, în legătură cu chestiunea de drept care formează obiectul recursului în interesul legii.

Prin punctul de vedere exprimat, colectivul de drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a comunicat că judecătorul care a închis dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu poate să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la instanţa superioară, astfel încât nu mai este judecător al instanţei respective.

În argumentare s-au invocat dispoziţiile cuprinse în art. 351 din Codul de procedură penală şi în art. 354 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea impusă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.).

S-a susţinut că nu se poate achiesa interpretării conform căreia în situaţia descrisă mai sus se aplică dreptul comun în materie de procedură, respectiv dispoziţiile art. 395 alin. (3) din Codul de procedură civilă, conform cărora „Judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective, cu excepţia cazului în care, în condiţiile legii, i-a încetat calitatea de judecător sau este suspendat din funcţie. În această situaţie, procesul se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca ele să pună din nou concluzii în faţa completului de judecată legal constituit” (s.n.).

În primul rând, raportat la art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în această problemă nu îşi găsesc aplicare dispoziţiile Codului de procedură civilă, deoarece în ceea ce priveşte continuitatea completului de judecată, pronunţarea şi motivarea hotărârii există dispoziţii contrare în Codul de procedură penală. În concret, art. 354 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede obligativitatea reluării dezbaterilor în cazul în care după încheierea dezbaterilor s-a produs o schimbare în compunerea completului de judecată, pe când în cuprinsul art. 395 alin. (3) din Codul de procedură civilă se prevede că „Judecătorul care a luat parte la judecată este ţinut să se pronunţe chiar dacă nu mai este judecător al instanţei respective (…)”.

În al doilea rând, în măsura în care judecătorul ce intra în compunerea completului de judecată nu mai este judecător al instanţei învestite cu judecarea cauzei, ci al unei alte instanţe şi acesta ar participa la deliberarea, motivarea şi pronunţarea hotărârii, ar fi încălcate dispoziţiile legale privind competenţa (funcţională, teritorială, materială sau după calitatea persoanei), atrăgând sancţiunea nulităţii.

Din perspectiva art. 121 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, transferarea, delegarea, detaşarea sau, după caz, promovarea la instanţa superioară a judecătorului care a luat parte la deliberări reprezintă o imposibilitate de a participa la deliberare, motivare şi pronunţarea hotărârii, întrucât acesta nu mai este judecător în cadrul aceleiaşi instanţe.

Singura îndatorire care rezultă din interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile este aceea a garantării continuităţii completului de judecată, în interpretarea obligatorie dată de instanţa de contencios european, respectiv judecătorul care deliberează, pronunţă şi motivează hotărârea să fie acelaşi cu cel în faţa căruia au fost administrate nemijlocit probele în cursul cercetării judecătoreşti şi au avut loc dezbaterile pe fondul cauzei.

Facultatea de Drept – Departamentul de Drept public – Centrul de cercetări în Ştiinţe penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, prin punctul de vedere transmis, a considerat recursul în interesul legii admisibil în raport cu dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală şi a opinat, pe fond, în sensul că există o problemă de drept ce a primit rezolvări diferite în practica judiciară şi, de asemenea, că se impune stabilirea, asemănător procesului civil, însă fără aplicarea directă a textului de lege din materie procesual civilă, ci printr-o interpretare unitară a dispoziţiilor de drept procesual penal, raportat la exigenţele instituite de principiul nemijlocirii şi continuităţii completului de judecată, inclusiv cu aplicarea standardului C.E.D.O., regulii conform căreia un judecător care a închis dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, este obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la instanţa superioară, astfel încât nu mai este judecător al instanţei respective.

În conturarea acestui punct de vedere s-a precizat, în esenţă, că, date fiind dispoziţiile actuale ale Codului de procedură penală, care nu tranşează, spre deosebire de Codul de procedură civilă, această situaţie în mod expres, se impune o intervenţie legislativă în acest context, existând numeroase situaţii în care repunerea cauzei pe rol conduce la o temporizare excesivă a procesului penal, existând inclusiv riscul prescrierii răspunderii penale în numeroase dosare în care cercetarea judecătorească a durat chiar ani de zile. De aceea, este evident că, pentru o bună administrare a dosarului, cel mai îndreptăţit să se pronunţe pe fondul cauzei este chiar primul judecător care a parcurs nemijlocit întreaga cercetare judecătorească (acesta fiind, de altfel, şi judecătorul care a analizat aspectele de legalitate în cadrul filtrului cameral). VII. Opinia judecătorului-raportor

Judecătorul-raportor a considerat că sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, iar pe fondul chestiunii de drept a opinat în sensul că judecătorul care a închis dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, nu este obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la instanţa superioară, întrucât nu mai este judecător al instanţei respective. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Cu privire la admisibilitatea recursului în interesul legii

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală, conform cărora: ” (1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. (2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. (3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti.”

Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, art. 472 din Codul de procedură penală prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.

Verificând regularitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu textele de lege menţionate, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că această primă cerinţă referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită.

Totodată, analiza hotărârilor judecătoreşti anexate cererii de recurs în interesul legii relevă existenţa unei practici neunitare, cristalizată în două orientări jurisprudenţiale diferite cu privire la problema de drept a cărei interpretare se solicită.

Constatând îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, se consideră că se impune dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. Referitor la problema de drept soluţionată diferit de instanţe

Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe în legătură cu interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor legale ce vizează următoarea problemă de drept: „Dacă un judecător care a închis dezbaterile, rămânând în pronunţare cu privire la soluţia asupra fondului acţiunii penale, este obligat să ia parte la deliberare, să redacteze şi să pronunţe hotărârea în ipoteza în care, ulterior închiderii dezbaterilor, a fost transferat, delegat, detaşat sau, după caz, a promovat efectiv la instanţa superioară, astfel încât nu mai este judecător al instanţei respective.”

Respectarea principiului legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie, este o cerinţă obiectivă care se impune a fi îndeplinită pe tot parcursul procesului penal, care se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de lege.

Legalitatea procesului penal este principiul fundamental potrivit căruia desfăşurarea întregului proces penal, precum şi a altor proceduri penale are loc potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, în sensul în care, pe de o parte, trebuie să existe o lege previzibilă şi accesibilă 8 conform standardelor constituţionale şi de protecţie a drepturilor omului, care să prevadă regulile procedurale, iar, pe de altă parte, este necesar ca actele şi probele în procesul penal să fie efectuate potrivit legii. 8 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că legea trebuie să fie, în primul rând, accesibilă în mod adecvat. Accesibilitatea legii are în vedere posibilitatea persoanei de a cunoaşte conţinutul legal (de pildă, cetăţeanul să dispună de informaţii suficiente, în circumstanţele cauzei, cu privire la existenţa şi conţinutul normelor juridice aplicabile într-un caz determinat). În al doilea rând trebuie să fie previzibilă, adică să fie redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care la nevoie poate apela la cunoştinţe de specialitate – să îşi corecteze conduita (C.E.D.O., Hotărârea din 22 noiembrie 1995 în Cauza S.W. c. Marii Britanii, paragrafele 34-36).

În cadrul procedurilor penale, autorităţile judiciare trebuie să îşi desfăşoare activităţile cu respectarea regulilor procedurale prevăzute de Constituţie, de Codul de procedură penală sau de alte legi speciale ce cuprind dispoziţii procedurale penale, pentru că doar astfel este asigurată protecţia persoanelor împotriva ingerinţelor autorităţilor judiciare în drepturile şi libertăţile garantate de lege, dar şi exigenţa dreptului la un proces echitabil.

Legea procesuală prevede o serie de garanţii în vederea asigurării efectivităţii principiului legalităţii, iar una dintre aceste garanţii instituie în sarcina instanţelor de judecată ca actul final al judecării unei cauze să se realizeze de către judecătorii care au participat în mod efectiv la judecarea acelei cauze, întrucât caracterul echitabil al procedurii penale înseamnă respectarea tuturor principiilor care guvernează procesul penal, şi nu interpretarea sau diferenţierea între acestea.

Principiul legalităţii pune în mod esenţial accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să respecte toate cerinţele în mod egal. 9 9 Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.

Deliberarea este activitatea realizată de completul de judecată în vederea stabilirii soluţiei ce urmează a fi pronunţată în cauza penală supusă judecăţii.

În cadrul deliberării, judecătorul adoptă soluţia asupra cazului examinat, o redactează şi apoi o pronunţă.

Deliberarea constituie un examen sintetic al întregului material probator al procesului penal, o operaţie de evaluare logico-juridică de natură procesual penală necesară pentru promovarea procesului penal către punctul final al acestuia. 10 10 A. Crişu, Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011, p. 520.

Întrucât stabilirea chestiunilor de drept depinde de stabilirea corectă a chestiunilor de fapt, completul va delibera mai întâi asupra acestora din urmă. Astfel, în cadrul deliberării, completul va examina, în ordine, mai întâi aspectele legate de existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului. Apoi, dacă se constată că în cauză, raportat la existenţa faptei şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie de către inculpat, se impune emiterea unei soluţii de condamnare, completul deliberează asupra stabilirii pedepsei, măsurii educative sau măsurii de siguranţă, dacă este cazul, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale.

Astfel, deliberarea ca act final al judecăţii, prin natura lui, joacă rolul esenţial al demonstrării realităţii reţinute şi impune, tocmai prin natura şi importanţa sa, doar prezenţa judecătorilor care au participat la toate fazele procesului penal.

Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale, invocate în rechizitoriu, trebuie verificate prin administrare în cursul cercetării judecătoreşti, cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii şi publicităţii, de acelaşi complet de judecată căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza, iar respectarea tuturor acestor principii este obligatorie pentru ca principiul legalităţii să fie pe deplin realizat.

În doctrină se arată că principiul continuităţii completului de judecată presupune că întreaga dezbatere se desfăşoară sub ochii aceloraşi judecători, în mod neîntrerupt, continuu, pentru ca astfel judecătorii să aibă o documentare minuţioasă asupra fiecărui moment al dezbaterii şi să îşi formeze o idee unitară asupra ansamblului procesului dezbătut. 11 11 Tr. Pop, Drept procesual penal, Partea specială, vol. IV, 1946, p. 214.

În mod excepţional, dacă menţinerea componenţei completului nu este posibilă, schimbarea acestuia se poate dispune potrivit art. 354 din Codul de procedură penală până la începerea dezbaterilor (nemijlocire parţială), având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilo