Decizia nr. 11 din 23 iunie 2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 715/1/2025 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ia în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, ce formează obiectul Dosarului nr. 715/1/2025.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general, pentru prezentarea punctului de vedere cu privire la recursul în interesul legii, cu referire la soluţia propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problema de drept sesizată, conform argumentelor expuse în punctul de vedere formulat în scris, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera şi în spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială prezentată în memoriul de recurs în interesul legii, achiesând, totodată, la opinia şi la argumentele expuse în raport.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, prin sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 46 alin. (3) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, cu modificările şi completările ulterioare, pentru luarea măsurii retragerii atestatului personalului de pază sau gărzii de corp este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie sau este suficientă doar începerea urmăririi penale pentru o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie?

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 28 martie 2025, formându-se Dosarul nr. 715/1/2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 18 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 333/2003”) ” Art. 36. – Persoana care urmează să îndeplinească atribuţii de pază sau protecţie trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: a) să fie cetăţean român sau cetăţean al unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene ori ale Spaţiului Economic European şi să aibă vârsta de cel puţin 18 ani; b) să fie apt medical pentru exercitarea funcţiei; c) să nu aibă antecedente penale pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie; d) să fie atestat profesional, potrivit prevederilor prezentei legi. Art. 37. – (1) Angajarea personalului cu atribuţii de pază sau gardă de corp se face pe baza atestatului eliberat în condiţiile prevăzute la art. 39 şi a certificatului de cazier judiciar. (…) Art. 38. – (1) Atestarea personalului pentru executarea activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor, valorilor şi de gardă de corp se face de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau, după caz, de inspectoratul de poliţie judeţean în raza căruia persoana îşi are domiciliul sau reşedinţa, după absolvirea cursurilor de calificare profesională de bază şi promovarea examenului, pe baza documentelor care atestă îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 36 lit. a)-c). (2) Atestatul eliberat potrivit alin. (1) acordă dreptul persoanei deţinătoare de a practica ocupaţia de bază în domeniul reglementat de prezenta lege. (…) Art. 53. – În scopul asigurării pazei şi a siguranţei obiectivelor, bunurilor şi valorilor, Poliţiei Române îi revin următoarele atribuţii principale: (…) d) eliberează atestate pentru încadrarea personalului de pază sau retrage atestatul acordat, când nu mai sunt îndeplinite condiţiile legale care au stat la baza eliberării acestuia; (…) Art. 61. – (1) Măsura retragerii atestatului personalului de pază sau gărzii de corp revine Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau, după caz, inspectoratului de poliţie judeţean în raza căruia persoana îşi are domiciliul ori reşedinţa şi se ia în mod obligatoriu în următoarele situaţii: a) persoana a săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie; (…) (4) Cererea de reprimire a atestatului se poate face după un an de la luarea măsurii, cu excepţia situaţiei în care instanţa de judecată constată nevinovăţia persoanei. (…)”.

Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 17 mai 2012, cu modificările şi completările ulterioare („Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012”) ” Art. 46. – (…) (3) Retragerea atestatului personalului de pază sau gardă de corp se dispune de către conducerea inspectoratului de poliţie judeţean sau, după caz, a Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti în a cărui/cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana sancţionată, după caz, pe baza: a) actului prin care s-a dispus începerea urmăririi penale pentru o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie; (…)”. III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că, în practica judiciară, s-au evidenţiat două orientări cu privire la problemele de drept în discuţie.

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 impun ca, pentru a se dispune măsura retragerii atestatului personalului de pază sau gardă de corp, este imperios necesar ca persoana faţă de care s-a luat măsura retragerii atestatului să fi săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul ori cu intenţie, constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, în acord cu dispoziţiile art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală, care arată că o condamnare se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, până la acest moment acţionând principiul prezumţiei de nevinovăţie reglementat de art. 4 alin. (1) din Codul de procedură penală.

Aşadar, atâta vreme cât nu s-a dovedit săvârşirea vreunei infracţiuni în legătură cu serviciul ori cu intenţie în accepţiunea prevederilor art. 15 alin. (1) din Codul penal, nu se poate dispune retragerea atestatului personalului de pază sau gărzii de corp.

În argumentarea acestei orientări jurisprudenţiale s-a reţinut că punerea în mişcare a acţiunii penale în cursul urmăririi penale şi dobândirea calităţii de inculpat nu echivalează şi nu fac dovada existenţei infracţiunii. Dacă legiuitorul ar fi avut intenţia de a condiţiona retragerea atestatului de punerea în mişcare a acţiunii penale/dobândirea calităţii de suspect, ca act de inculpare a persoanei cercetate penal, ar fi prevăzut în mod expres aceasta, în schimb, prin textul legal invocat, s-a făcut referire la existenţa infracţiunii, aşadar la întrunirea tuturor elementelor constitutive ale acesteia ce atrag tragerea la răspundere penală în baza unei hotărâri definitive de condamnare.

Prin neaplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 s-ar nesocoti principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, precum şi normele de tehnică legislativă prevăzute de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 24/2000”), potrivit cărora actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă. Un act normativ de putere inferioară legii, cum este Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, nu poate modifica dispoziţia legală şi nu poate introduce alte condiţii sau un alt termen de la care să se aplice dispoziţia legală pe care vine să o pună în aplicare.

În privinţa art. 46 alin. (3) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, s-a considerat că acesta nu face decât să arate în baza cărui act se dispune măsura retragerii atestatului profesional, nu şi că aceasta se dispune imediat după începerea urmării penale faţă de titular, întrucât dispoziţia este una procedurală, şi nu una de drept material. Data de la care se dispune măsura este cea indicată prin art. 61 din Legea nr. 333/2003, respectiv data la care există certitudinea săvârşirii infracţiunii de către titularul atestatului.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale, acţiunile reclamanţilor având ca obiect anularea actului administrativ prin care s-a dispus retragerea atestatului personalului de pază sau gardă de corp au fost admise ca urmare a constatării faptului că prin actul prin care s-a dispus începerea urmăririi penale nu se poate reţine săvârşirea unei infracţiuni de către reclamant.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost ataşate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de următoarele instanţe: Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bacău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Timişoara – Secţia contencios administrativ şi fiscal.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a apreciat că retragerea atestatului personalului de pază sau gardă de corp se dispune pe baza actului prin care s-a dispus începerea urmăririi penale, atunci când persoana a săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie. Atât timp cât norma metodologică este în vigoare şi nu a fost anulată, aceasta nu poate fi înlăturată de la aplicare.

S-a subliniat că actele administrative normative, precum Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, au drept scop organizarea executării legii şi, într-adevăr, în privinţa forţei juridice, aceste acte normative au o forţă juridică inferioară legii, ceea ce presupune că reglementările juridice pe care le conţin trebuie să fie conforme dispoziţiilor legale existente. Însă măsura în care actul normativ menţionat se conformează sau nu unui act normativ cu forţă juridică superioară se verifică de către instanţa de judecată. În acest sens, art. 4 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 554/2004”) reglementează acţiunea în anulare, dând astfel posibilitatea persoanelor care se consideră vătămate de un act normativ apreciat ca fiind nelegal să solicite anularea actului vătămător.

S-a reţinut că aplicarea art. 61 alin. (4) din Legea nr. 333/2003 impune concluzia că sintagma „persoană care a săvârşit o infracţiune”, utilizată la art. 61 alin. (1) lit. a), se referă la ipoteza în care persoana în cauză este vizată de o cercetare penală, fiind astfel suspectată că a săvârşit o infracţiune, fără a fi necesară o hotărârea penală definitivă de condamnare.

Dispoziţiile art. 61 alin. (1) – (4) din Legea nr. 333/2003 nu prevăd condiţia condamnării definitive a agentului de pază şi nici trimiterea lui în judecată pentru retragerea atestatului, ci doar faptul săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu serviciul ori a unei infracţiuni cu intenţie.

În cadrul acestei orientări jurisprudenţiale, acţiunile reclamanţilor au fost respinse, considerându-se că este suficient să existe un act de începere a urmăririi penale pentru o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie faţă de făptuitor, pentru a se dispune retragerea atestatului profesional, şi că nu este necesară o hotărâre definitivă de condamnare.

În sensul acestei orientări jurisprudenţiale au fost ataşate sesizării hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de: Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Braşov – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal. IV. Opinia titularului sesizării

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi invocă existenţa soluţiilor divergente în practica instanţelor judecătoreşti, fără a exprima un punct de vedere asupra chestiunii de drept. V. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul său de vedere, în sensul că sesizarea este admisibilă şi că cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii, pentru argumentele ce vor fi redate, în sinteză, în cele ce urmează.

Din interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 în raport cu dispoziţiile art. 61 alin. (4) din acelaşi act normativ rezultă că nu este necesară pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare pentru a fi luată măsura retragerii atestatului faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie, pentru că, dacă acesta ar fi fost sensul art. 61 alin. (1) lit. a), nu s-ar mai fi justificat dispoziţiile de la art. 61 alin. (4) din aceeaşi lege, referitoare la constatarea nevinovăţiei de către instanţa de judecată.

Această interpretare este susţinută de prevederile Hotărârii Guvernului nr. 301/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere că dispoziţiile art. 46 alin. (3) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, nu au fost anulate, produc efecte juridice până în momentul abrogării exprese de către emitentul actului normativ sau al anulării lor de către o instanţă de judecată.

Nu se poate vorbi de un conflict între cele două acte normative deoarece din analiza comparativă a normelor cuprinse în art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 şi a celor cuprinse în art. 46 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, rezultă că normele cuprinse în actul normativ cu forţă juridică inferioară nu modifică dispoziţia de nivel superior cuprinsă în Legea nr. 333/2003, nu introduc alte condiţii sau un alt termen de la care să se aplice dispoziţia legală şi nici nu completează legea, ci explicitează modalitatea de aplicare a legii, arătând modul în care se retrage atestatul, fiind astfel respectat principiul conformităţii normelor juridice inferioare cu norma juridică de nivel superior.

Fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie şi dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 333/2003, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, se limitează la a indica atât etapa din procesul penal de la care se poate lua măsura preventivă, cât şi înscrisul ce stă la baza luării măsurii de retragere a atestatului, şi anume actul prin care s-a dispus începerea urmăririi penale.

Dacă legiuitorul ar fi avut intenţia de a condiţiona retragerea atestatului de agent de securitate de o hotărâre penală definitivă de condamnare, înscrisul menţionat în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, ar fi fost decizia penală de condamnare definitivă, nu ordonanţa de începere a urmăririi penale faţă de o persoană.

Dispunerea acestei măsuri provizorii urmăreşte evitarea comiterii unor infracţiuni cu violenţă, grave, prin folosirea armelor de foc de către o persoană care, deşi nu a fost condamnată definitiv, este cercetată pentru astfel de infracţiuni, în acele ipoteze în care fie nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea procesual penală pentru luarea unor măsuri preventive, fie procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, după caz, instituie măsura controlului judiciar, în al cărui conţinut nu intră şi obligaţia de a nu deţine, a nu folosi şi a nu purta arme, prevăzută de art. 215 alin. (2) lit. j) din Codul de procedură penală. 36. Ţinând seama de faptul că această măsură nu are un caracter punitiv, ci eminamente preventiv, prezumţia de nevinovăţie nu este încălcată prin stabilirea condiţiei retragerii atestatului de desfăşurare a unei activităţi de la momentul începerii urmăririi penale împotriva deţinătorului acestui atestat.

Din contră, caracterul provizoriu, rezultat din prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 333/2003, şi posibilitatea prevăzută de lege de a reprimi atestatul, atunci când instanţa de judecată constată nevinovăţia persoanei, garantează respectarea prezumţiei de nevinovăţie.

De asemenea, a fost invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 287 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 16 august 2022, susţinându-se că măsura retragerii atestatului profesional nu încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la restrângerea unor drepturi sau libertăţi şi, implicit, nici pe cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât aceasta se impune pentru apărarea ordinii publice. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare, cu privire la problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 287 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 16 august 2022: a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate; a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 46 alin. (3) lit. a) din anexa la Hotărârea Guvernului nr. 301/2012.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 553 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 21 februarie 2024, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a dispoziţiilor art. 46 alin. (3) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, măsura retragerii atestatului personalului de pază sau gărzii de corp se dispune după trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie IX.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”, precum şi ale art. 515 din acelaşi cod, care prevăd că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Analiza implică verificarea cerinţelor de admisibilitate în ceea ce priveşte titularul dreptului, obiectul, în sensul că acestea trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, precum şi sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din acelaşi act normativ.

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, condiţia este îndeplinită, întrucât autorul sesizării, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare, prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească o problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, cerinţa de admisibilitate trebuie analizată din perspectiva scopului reglementării mecanismului de unificare, întrucât finalitatea acestei instituţii juridice o constituie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procedural specific de interpretare cu forţă generalizatoare a unei norme juridice pentru ca, desluşindu-i înţelesul, toate instanţele să o înţeleagă şi să o aplice în acelaşi mod, asigurându-se astfel coerenţa jurisprudenţei şi previzibilitatea acesteia (Decizia nr. 10 din 25 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 595 din 6 august 2015).

Admisibilitatea recursului în interesul legii presupune ca problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii să fie reală, legată de interpretarea diferită a unui text de lege, de clarificarea unei norme juridice care este echivocă, lacunară, necorelată cu alte dispoziţii legale, susceptibilă de interpretare ori aplicare diferită şi care a generat o practică judiciară neunitară.

Condiţia referitoare la obiectul recursului în interesul legii este îndeplinită, prin sesizare fiind indicată o problemă de drept rezultată din interpretarea şi aplicarea diferită a unor dispoziţii din acte normative, art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003 şi art. 46 alin. (3) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, cu modificările şi completările ulterioare, şi anume dacă pentru luarea măsurii retragerii atestatului personalului de pază sau gărzii de corp este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie sau este suficientă doar începerea urmăririi penale pentru o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie.

În cadrul primei orientări jurisprudenţiale s-a apreciat că, pentru a se dispune măsura retragerii atestatului personalului de pază sau gardă de corp, potrivit art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, este imperios necesar ca persoana faţă de care s-a luat măsura retragerii atestatului să fi săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul ori cu intenţie, constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare, iar, potrivit celei de-a doua orientări jurisprudenţiale, aceste dispoziţii se referă la ipoteza în care persoana în cauză este vizată de o cercetare penală, fără a fi necesară o hotărârea penală definitivă de condamnare, fiind suficient să existe un act de începere a urmăririi penale pentru o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie, faţă de făptuitor, pentru a se dispune retragerea atestatului profesional.

Problema de drept este reală, rezultă din interpretarea diferită a acestor dispoziţii de către instanţele de judecată şi este determinată de o omisiune de reglementare, de caracterul incomplet al acesteia, astfel cum rezultă din cele două opinii jurisprudenţiale menţionate, întrucât nu este determinat de emitentul actului conţinutul concret al sintagmei „a săvârşit o infracţiune”, dispoziţia legală care o prevede nefiind corelată în mod direct cu alte dispoziţii din lege care să ofere posibilitatea unei interpretări unitare.

Sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii, condiţia de admisibilitate este îndeplinită, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-au dat dezlegări diferite problemei de drept, reflectate în cele două opinii jurisprudenţiale. IX.2. Analiza problemei de drept soluţionate în mod neunitar de instanţele judecătoreşti

Sesizarea în recurs în interesul legii priveşte dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, act normativ al Parlamentului, şi art. 46 alin. (3) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, act administrativ cu caracter normativ emis de Guvernul României.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că niciuna dintre cele două opinii jurisprudenţiale identificate de autorul sesizării nu rezultă din interpretarea gramaticală, logică, sistematică şi istorico-teleologică a acestor dispoziţii. Pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) din Legea nr. 333/2003 şi a dispoziţiilor art. 46 alin. (3) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 301/2012, rezultă că măsura retragerii atestatului personalului de pază sau gărzii de corp se dispune după trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie.

Este de subliniat, în prealabil, având în vedere problema de drept soluţionată neunitar şi dispoziţiile a căror interpretare se solicită, dintr-un act normativ emis de Parlament şi un act administrativ cu caracter normativ emis de Guvernul României, faptul că dispoziţiile din lege nu se interpretează prin raportare la prevederile din actul normativ cu forţă juridică inferioară, prin care au fost adoptate norme metodologice de aplicare, aflat în raport de subordonare faţă de actul normativ pe baza şi pentru aplicarea căruia a fost emis, în conformitate cu dispoziţiile art. 108 alin. (2) din Constituţia României, republicată, privind regimul constituţional al hotărârilor Guvernului, şi dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, privind principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative.

Din analiza jurisprudenţei ataşate sesizării rezultă că problema de drept soluţionată neunitar, cu privire la care s-a constatat că întruneşte cerinţele de admisibilitate, priveşte, în mod concret, măsura retragerii atestatului personalului de pază sau gărzii de corp, prevăzută de dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, care se ia în mod obligatoriu în situaţia în care persoana a săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul sau o infracţiune cu intenţie.

În raport cu argumentele din cele două opinii jurisprudenţiale se observă faptul că dispoziţiile legale nu se referă, în ceea ce priveşte retragerea atestatului, la condamnarea definitivă sau la începerea urmăririi penale, ci doar la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul ori a unei infracţiuni cu intenţie.

În absenţa unei norme exprese în cadrul legii care să precizeze ce se înţelege prin săvârşirea unei infracţiuni, care să lămurească intenţia legiuitorului, în conformitate cu art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, care prevede că semnificaţia unei noţiuni sau a unui termen în context „se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie”, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii s-a reţinut faptul că, atunci când este necesar, interpretarea sistematică a normelor juridice sau a unei sintagme dintr-un text legal cuprins într-o lege specială presupune determinarea sensului conceptual al acestora în contextul actului normativ în care sunt integrate, plasarea respectivei norme sau noţiuni în ansamblul reglementării generale (Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022).

Soluţionarea problemei de drept invocate prin sesizare impune interpretarea dispoziţiilor legale care se referă la retragerea atestatului, prin clarificarea înţelesului normei juridice şi a câmpului său de aplicare, în primul rând din perspectiva legislaţiei în care este prevăzută, în ansamblul actului normativ în care se regăseşte, şi apoi să se analizeze legăturile cu celelalte norme ale legii şi cu dispoziţii din alte acte normative.

Analiza cadrului normativ care reglementează retragerea atestatului personalului de pază sau gărzii de corp relevă faptul că atestarea personalului pentru executarea activităţilor de pază a obiectivelor, bunurilor, valorilor şi de gardă de corp se realizează de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau, după caz, de inspectoratul de poliţie judeţean în raza căruia persoana îşi are domiciliul sau reşedinţa, după absolvirea cursurilor de calificare profesională de bază şi promovarea examenului, pe baza documentelor care atestă îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 36 lit. a)-c) din Legea nr. 333/2003, şi anume „a) să fie cetăţean român sau cetăţean al unuia dintre statele membre ale Uniunii Europene ori ale Spaţiului Economic European şi să aibă vârsta de cel puţin 18 ani; b) să fie apt medical pentru exercitarea funcţiei; c) să nu aibă antecedente penale pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie; (…)”.

Atestatul acordă persoanei deţinătoare dreptul de a practica ocupaţia de bază în domeniul reglementat de lege, potrivit art. 38 alin. (2) din Legea nr. 333/2003. Persoana care urmează să îndeplinească atribuţii de pază sau protecţie trebuie să îndeplinească cumulativ condiţiile prevăzute de art. 36 lit. a)-c) şi pe cea de la lit. d) a aceluiaşi articol, să fie atestată profesional, potrivit prevederilor legii, iar angajarea personalului cu atribuţii de pază sau gardă de corp se face pe baza atestatului eliberat în condiţiile prevăzute la art. 38 şi a certificatului de cazier judiciar, potrivit art. 37 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Atribuţiile Ministerului Afacerilor Interne, care asigură, prin structurile de specialitate, coordonarea, îndrumarea şi controlul activităţilor de pază şi protecţie pe teritoriul României, în scopul asigurării pazei şi a siguranţei obiectivelor, bunurilor şi valorilor, prin Poliţia Română, sunt prevăzute de art. 53 lit. d) din Legea nr. 333/2003, şi anume eliberează atestate pentru încadrarea personalului de pază sau retrage atestatul acordat, când nu mai sunt îndeplinite condiţiile legale care au stat la baza eliberării acestuia.

Aspectele de ordin procedural cu privire la retragerea atestatului sunt prevăzute de art. 61 din Legea nr. 333/2003. Măsura retragerii atestatului personalului de pază sau gărzii de corp revine Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau, după caz, inspectoratului de poliţie judeţean în raza căruia persoana îşi are domiciliul ori reşedinţa şi se poate contesta în justiţie în condiţiile legii [art. 61 alin. (2) şi (3)]. Cererea de reprimire a atestatului se poate face după un an de la luarea măsurii, cu excepţia situaţiei în care instanţa de judecată constată nevinovăţia persoanei [art. 61 alin. (4)]. La nivelul Inspectoratului General al Poliţiei Române este organizată o evidenţă informatizată a tuturor persoanelor care au fost atestate pentru serviciul de pază, precum şi a celor cărora le-au fost retrase atestatele [art. 61 alin. (5)].

Aplicarea măsurii retragerii atestatului are ca situaţie premisă, aşadar, săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie. Retragerea atestatului constituie o măsură administrativă pe care o dispune emitentul acesteia, în mod obligatoriu în situaţiile expres prevăzute de lege, prin emiterea unui act administrativ, şi este justificată de apărarea unui interes public, având în vedere că, potrivit art. 1 din Legea nr. 333/2003, paza şi protecţia sunt activităţi desfăşurate prin forţe şi mijloace specifice, în scopul asigurării siguranţei obiectivelor, bunurilor şi valorilor împotriva oricăror acţiuni ilicite care lezează dreptul de proprietate, existenţa materială a acestora, precum şi al protejării persoanelor împotriva oricăror acte ostile care le pot periclita viaţa, integritatea fizică sau sănătatea.

În aceste coordonate privind acordarea şi retragerea atestatului, divergenţa de jurisprudenţă priveşte sintagma „a săvârşit o infracţiune” din cuprinsul dispoziţiilor art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, în condiţiile în care nu este prevăzută explicit data luării acestei măsuri, raportat la săvârşirea infracţiunii, iar instanţele de judecată au interpretat diferit aceste dispoziţii.

Cu toate acestea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că legea oferă elemente din care rezultă că măsura retragerii atestatului personalului de pază sau gărzii de corp se dispune după trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie, iar, în limitele normelor de nivel superior care le guvernează, trebuie aplicate şi normele metodologice de aplicare, adoptate pe baza şi în executarea legii.

Infracţiunea este definită de art. 15 alin. (1) din Codul penal, ca fiind „fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.

Raportat la aceste dispoziţii, deşi sintagma ar putea fi interpretată în sensul că se referă la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, o asemenea concluzie, contrar argumentelor din prima opinie jurisprudenţială, nu rezultă din ansamblul actului normativ, ale cărui dispoziţii trebuie coroborate, ţinând seama de voinţa legiuitorului, de natura măsurii şi finalitatea urmărită.

Textul legal nu se referă la condamnarea pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie, iar, dacă ar fi dorit să se refere la o asemenea situaţie, legiuitorul ar fi prevăzut-o, astfel cum a procedat prin dispoziţiile art. 19 alin. (10) din Legea nr. 333/2003, privind acordarea avizului conducătorului societăţii specializate de pază şi protecţie dacă „nu a suferit condamnări pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie”, respectiv prin cele ale art. 60 alin. (3) din acelaşi act normativ, privind anularea licenţei de funcţionare în baza căreia funcţionează societatea specializată de pază şi protecţie, potrivit cărora „(…) anularea licenţei se dispune după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare a făptuitorului”.

În aceste situaţii, legiuitorul s-a referit explicit la condamnări pentru săvârşirea unei infracţiuni. În acelaşi sens a procedat şi atunci când a prevăzut, pentru persoana care urmează să îndeplinească atribuţii de pază sau protecţie, respectiv pentru atestarea personalului pentru executarea activităţilor de pază şi de gardă de corp, condiţia lipsei antecedentelor penale pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie.

În contextul dispoziţiilor art. 61 din Legea nr. 333/2003, în situaţia în care legiuitorul s-ar fi referit la o condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie, ar rămâne fără efecte juridice prevederea de la alin. (4) al art. 61 din lege, potrivit căreia „Cererea de reprimire a atestatului se poate face după un an de la luarea măsurii, cu excepţia situaţiei în care instanţa de judecată constată nevinovăţia persoanei”.

Potrivit acestei dispoziţii, se poate formula o cerere pentru un nou atestat după un an de la luarea măsurii, însă de la acest termen este exceptată situaţia în care instanţa de judecată a constatat nevinovăţia persoanei. Teza a doua a alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 333/2003 nu poate fi aplicabilă decât situaţiei în care retragerea atestatului s-a dispus anterior pronunţării unei hotărâri, în sensul că cererea de reprimire poate fi făcută mai devreme de un an dacă instanţa de judecată constată nevinovăţia persoanei.

Dacă retragerea atestatului ar fi avut loc la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare, nu s-ar mai fi justificat dispoziţia de la art. 61 alin. (4) din Legea nr. 333/2003, referitoare la constatarea nevinovăţiei de către instanţa de judecată, nu s-ar mai fi prevăzut situaţia de excepţie, întrucât ar fi existat o hotărâre judecătorească prin care s-ar fi stabilit nevinovăţia, iar atestatul nu ar mai fi fost retras.

Or, în virtutea principiului de drept potrivit căruia norma juridică trebuie interpretată în sensul în care produce efecte juridice, aceste prevederi legale, coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, arată că legiuitorul nu a avut în vedere condamnarea persoanei care deţine atestatul.

Considerentele menţionate conduc la concluzia, în ceea ce priveşte conţinutul sintagmei „a săvârşit o infracţiune”, de la art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, că pentru retragerea atestatului personalului de pază sau gărzii de corp nu este necesară existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare, astfel cum s-a reţinut în prima opinie jurisprudenţială.

Argumentul privind prezumţia de nevinovăţie invocat în cadrul primei opinii jurisprudenţiale nu conduce la o altă concluzie. În acest sens se reţin considerentele deciziilor prin care Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 61 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 333/2003, prin care s-a arătat că măsura retragerii atestatului nu priveşte stabilirea vinovăţiei persoanei care exercită ocupaţia de personal de pază sau gardă de corp cu privire la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie, că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie, care instituie prezumţia de nevinovăţie, ce va trebui respectată pe tot parcursul desfăşurării procesului penal pornit împotriva persoanei supuse măsurii retragerii atestatului până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare (Decizia Curţii Constituţionale nr. 287 din 17 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 806 din 16 august 2022, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 553 din 24 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 21 februarie 2024).

În ceea ce priveşte data de la care este obligatorie măsura retragerii atestatului, raportat la săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie, legea nu prevede explicit, însă modalitatea de reglementare a măsurii administrative, justificată de apărarea unui interes public, denotă faptul că legiuitorul, contrar argumentelor reţinute în cea de a doua opinie jurisprudenţială, fără a opta iniţial pentru o eventuală suspendare a atestatului, ci direct pentru retragerea acestuia, a avut în vedere existenţa unor circumstanţe certe care să reflecte în mod obiectiv săvârşirea unei fapte ce constituie infracţiune, întrucât în caz contrar măsura nu ar mai corespunde scopului urmărit.

Dispoziţiile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 333/2003 prevăd explicit faptul că, ulterior retragerii atestatului, se poate formula cerere pentru reprimirea acestuia, însă nu mai devreme de un an de la luarea măsurii retragerii.

În acelaşi timp, însă, este reglementată o excepţie de la termenul minim de un an, calculat de la luarea măsurii retragerii atestatului personalului de pază şi gărzii de corp, în care se poate formula cerere pentru reprimirea atestatului, în situaţia în care instanţa de judecată constată nevinovăţia persoanei. Excepţia de la termenul de un an este instituită pentru ipoteza când instanţa de judecată constată nevinovăţia persoanei care a îndeplinit atribuţii de pază sau protecţie, cercetată pentru săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie.

Durata termenului de un an şi excepţia de la acesta constituie argumente pentru dispunerea măsurii privind retragerea atestatului numai după momentul procesual al trimiterii în judecată.

Termenul de un an arată faptul că legiuitorul a considerat suficient, ca măsură de prevenire, o durată de timp de minimum un an, în care personalul de pază sau garda de corp să nu desfăşoare activităţile vizate prin atestatul retras, în cazul săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu serviciul sau a unei infracţiuni cu intenţie, ulterior căreia se poate formula cererea de reprimire a atestatului.

Aceasta, cu atât mai mult, în contextul în care deţinerea atestatului constituie una dintre condiţiile pentru angajarea personalului cu atribuţii de pază sau gardă de corp [art. 37 alin. (1) din Legea nr. 333/2003], acordă dreptul persoanei deţinătoare de a practica ocupaţia de bază în domeniul reglementat de Legea nr. 333/2003 [art. 38 alin. (2)], iar, potrivit art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările şi completările ulterioare, retragerea atestatului necesar pentru exercitarea profesiei este prevăzută ca fiind una dintre cauzele de încetare de drept a contractului individual de muncă.

Excepţia de la termenul de un an evidenţiază însă faptul că, atunci când se constată nevinovăţia de către instanţa de judecată, termenul de un an nu mai este necesar.

Fără a nesocoti durata rezonabilă a procesului penal, care, potrivit art. 1 alin. 1 din vechiul Cod de procedură penală, „are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”, trebuie evidenţiat faptul că procesul penal presupune parcurgerea, mai întâi, a fazei urmăririi penale, iar ulterior a fazei cercetării judecătoreşti, finalizate cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care se constată vinovăţia sau nevinovăţia persoanei.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (art. 285 din Codul de procedură penală). Mai exact, când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. Doar atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect (art. 305 din Codul de procedură penală).

Sesizarea instanţei are loc atunci când procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate. În acest caz emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal. În caz contrar, emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale (art. 327 din Codul de procedură penală).

În aceste condiţii şi faţă de scopul reglementării măsurii retragerii atestatului, o altă interpretare decât cea potrivit căreia măsura retragerii atestatului se poate lua după trimiterea în judecată ar conduce la inaplicabilitatea excepţiei din cuprinsul art. 61 alin. (4) din Legea nr. 333/2003, determinată obiectiv de structura şi, implicit, durata procesului penal. Or, astfel cum s-a reţinut şi anterior, norma juridică trebuie interpretată în sensul în care produce efecte juridice.

În raport cu cele reţinute este de subliniat că nevinovăţia (în s