Decizia nr. 79/2023 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1780/1/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 1.780/1/2023, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în dosarele nr. 1.280/89/2022 şi nr. 3.824/99/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti pronunţate în materia ce face obiectul sesizărilor şi opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept pendinte.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 15 iunie 2023, în Dosarul nr. 1.280/89/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii)? Dacă, în interpretarea art. 147 din Codul muncii şi, respectiv, art. 3 din Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase (Legea nr. 31/1991), sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” din art. 7 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009), respectiv art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), şi, ulterior, art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), identitate de conţinut juridic care să justifice concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2010 pentru aprobarea condiţiilor de acordare a sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în cadrul Ministerului Public (Ordinul nr. 24/2010), respectiv în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională (Hotărârea Guvernului nr. 118/2018), este suficientă pentru stabilirea existenţei condiţiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 26 iunie 2023 cu nr. 1.780/1/2023.

La data de 30 iunie 2023 a fost înregistrat Dosarul cu nr. 1.824/1/2023, privind sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 9 mai 2023, pronunţată în Dosarul nr. 3.824/99/2022, referitoare la următoarea problemă de drept: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 147 alin. (1) şi (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, judecătorii care beneficiază de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase prevăzut de Regulamentul-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă, precum şi a condiţiilor de acordare a acestuia pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Justiţie” şi Curtea Constituţională, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2018 (Regulamentul-cadru aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 118/2018), beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar şi care este durata acestuia?

Având în vedere identitatea de obiect între cele două sesizări, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 1.824/1/2023 la Dosarul nr. 1.780/1/2023, urmând a fi soluţionate de acelaşi complet. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 79. – ” (1) Judecătorii şi procurorii beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 35 de zile lucrătoare. (…) (3) Judecătorii şi procurorii au dreptul la concedii medicale şi la alte concedii, în conformitate cu legislaţia în vigoare. (…)”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 147. – ” (1) Salariaţii care lucrează în condiţii grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu handicap şi tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare. (2) Numărul de zile lucrătoare aferent concediului de odihnă suplimentar pentru categoriile de salariaţi prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil şi va fi de cel puţin 3 zile lucrătoare.”

Legea nr. 31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore pe zi pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase Art. 3. – ” (1) Existenţa condiţiilor deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase – la locurile de muncă se stabileşte, pentru fiecare unitate, de inspectoratele de stat teritoriale pentru protecţia muncii, pe baza determinărilor efectuate de către personalul încadrat în unităţile specializate ale Ministerului Sănătăţii din care rezultă depăşirea limitelor prevăzute de normele naţionale de protecţie a muncii. Inspectoratele de stat teritoriale pentru protecţia muncii au obligaţia de a verifica dacă la data efectuării determinărilor s-au aplicat toate măsurile pentru normalizarea condiţiilor de muncă şi dacă instalaţiile de protecţie a muncii funcţionează normal. (…)” III. Expunerea succintă a procesului A. Dosarul nr. 1.280/89/2022

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui – Secţia civilă, la data de 1 iulie 2022, cu nr. 1.280/89/2022, reclamanta X a solicitat obligarea pârâtei DIICOT la acordarea unui număr de 55 de zile de concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei ianuarie 2017-iunie 2022, precum şi la plata indemnizaţiei de concediu aferente acestor zile, cu aplicarea actualizării cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale penalizatoare începând cu data naşterii dreptului şi până la data plăţii.

În motivare, reclamanta a arătat că în perioada de referinţă a ocupat funcţia de procuror în cadrul DIICOT, beneficiind de concediu de odihnă de 35 de zile anual, prevăzut de art. 79 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, dar a susţinut că, pe lângă aceste zile de concediu, este îndreptăţită şi la concediu anual suplimentar, pentru faptul că activitatea prestată a fost încadrată ca fiind desfăşurată într-un loc de muncă cu condiţii periculoase şi vătămătoare.

Prin întâmpinare, pârâta DIICOT a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că, raportat la perioada supusă analizei judiciare (ianuarie 2017-iunie 2022) şi data înregistrării acţiunii pe rolul instanţei (1 iulie 2022), dreptul la acţiune al reclamantei este prescris. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.359 din 8 decembrie 2022, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis cererea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de bani reprezentând compensarea a 55 de zile de concediu de odihnă suplimentar aferent perioadei ianuarie 2017-iunie 2022, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi acordarea dobânzii legale penalizatoare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în condiţiile în care angajatul îşi desfăşoară activitatea în condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi a primit spor de 15% pentru condiţiile concrete de muncă, acesta este îndreptăţit la acordarea/recunoaşterea unui concediu de odihnă suplimentar, conform art. 147 din Codul muncii. Acordarea sporului pentru munca desfăşurată în condiţii de muncă vătămătoare impune şi recunoaşterea dreptului la un concediu de odihnă suplimentar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta DIICOT, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate. A solicitat admiterea cererii de apel, schimbarea sentinţei, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 1 iulie 2019 şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 15 iunie 2023, Curtea a pus în discuţie oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum au fost redate la paragraful 8 din prezenta decizie, iar prin încheierea de şedinţă pronunţată la aceeaşi dată sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. B. Dosarul nr. 3.824/99/2022

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta – judecător pensionat – a solicitat obligarea pârâtului Tribunalul Iaşi la compensarea în bani a 51 de zile de concediu de odihnă suplimentar, aferent perioadei 2017-14 februarie 2022, cu aplicarea actualizării şi a dobânzii legale penalizatorii începând cu data de la care dreptul era datorat şi până la plata efectivă.

În cererea de chemare în judecată, reclamanta a arătat că la eliberarea din funcţia de judecător, prin pensionare, a primit de la pârâtul Tribunalul Iaşi compensarea în bani pentru zilele de concediu neefectuat din cele 35 de zile anuale prevăzute de art. 79 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 şi că, pe lângă cele 35 de zile de concediu, era îndreptăţită şi la concediu anual suplimentar pentru faptul că activitatea prestată a fost încadrată ca fiind desfăşurată într-un loc de muncă cu condiţii periculoase şi vătămătoare.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a susţinut că din actele normative indicate de reclamantă nu reiese îndreptăţirea judecătorilor la zile de concediu de odihnă suplimentar şi că nu există nicio legătură între îndreptăţirea de a beneficia de sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase şi îndreptăţirea de a beneficia de un concediu de odihnă suplimentar.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.303 din 29 septembrie 2022, Tribunalul Iaşi – Secţia civilă a admis acţiunea şi l-a obligat pe pârât să îi plătească reclamantei în bani suma reprezentând compensarea a 51 de zile de concediu de odihnă suplimentar aferent perioadei 1 ianuarie 2017-14 februarie 2022, actualizată cu indicele de inflaţie, cu dobânda legală penalizatoare, începând cu data de la care dreptul era datorat şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Tribunalul Iaşi, invocând faptul că prima instanţă în mod eronat a considerat că dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 250/1992), şi cele din Codul muncii le sunt aplicabile judecătorilor.

La termenul de judecată din data de 15 iunie 2023, Curtea a repus cauza pe rol, pentru a pune în discuţia părţilor oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel cum a fost redată la paragraful 10 din prezenta decizie.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la 9 mai 2023, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării A. Dosarul nr. 1.280/89/2022

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, cauza este în curs de judecată în calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, la Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, ce judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Soluţionarea apelului, având în vedere considerentele hotărârii fondului şi motivele căii de atac exercitate în cauză, depinde de modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 79 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a art. 147 din Codul muncii şi a art. 3 din Legea nr. 31/1991, în sensul de a se stabili dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 79 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii şi dacă, în interpretarea art. 147 din Codul muncii şi a art. 3 din Legea nr. 31/1991, sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” din art. 7 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009, respectiv art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi, ulterior, art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, identitate de conţinut juridic care să justifice concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului nr. 24/2010, respectiv în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 118/2018, este suficientă pentru stabilirea existenţei condiţiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii şi al art. 3 din Legea nr. 31/1991.

Cât priveşte condiţia noutăţii, instanţa de trimitere a apreciat că problema de drept a cărei dezlegare se impune în speţă îşi păstrează caracterul de noutate, aspectele ce fac obiectul sesizării fiind, în sensul art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, chestiuni de drept asupra cărora instanţa supremă nu a statuat. În prezent, pe rolul instanţelor există un număr important de cauze cu acelaşi obiect. Practica judiciară este în formare, existând numeroase hotărâri pronunţate în primul grad de jurisdicţie, în general fără unanimitate, opiniile exprimate fiind în raport de dependenţă directă faţă de răspunsul propriu la cele două chestiuni ce fac obiectul prezentei sesizări.

Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data pronunţării încheierii de sesizare. B. Dosarul nr. 3.824/99/2022

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 147 alin. (1) şi (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât dezlegarea aspectelor litigioase din prezenta cauză ţine exclusiv de modalitatea de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale.

Problema de drept enunţată este nouă deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei probleme, astfel cum rezultă din consultarea evidenţelor instanţei supreme.

Aspectele ce fac obiectul sesizării sunt noi, în sensul dispoziţiilor art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind susceptibile să genereze practică neunitară în aplicarea prevederilor legale indicate.

Instanţa de apel remarcă faptul că sunt puţine hotărâri judecătoreşti pronunţate în această materie şi că problema de drept ce face obiectul sesizării prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a preîntâmpina apariţia practicii judiciare neunitare cauzate de neclaritatea normelor legale vizate, susceptibile de mai multe interpretări judiciare, astfel că, în speţă, condiţia noutăţii este suficient de bine caracterizată şi permite declararea ca admisibilă a sesizării. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A. Dosarul nr. 1.280/89/2022

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere, deşi au fost citate cu menţiunea de a-şi expune opinia asupra oportunităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea problemei de drept. B. Dosarul nr. 3.824/99/2022

Apelantul-pârât a susţinut că art. 147 din Codul muncii nu face referire la sporul pentru condiţii de muncă grele, periculoase sau vătămătoare, ci la desfăşurarea activităţii în condiţii grele, periculoase sau vătămătoare, astfel că nu există nicio legătură între îndreptăţirea de a beneficia de sporul pentru condiţii de muncă grele, periculoase sau vătămătoare şi îndreptăţirea de a beneficia de un concediu de odihnă suplimentar.

Pentru categoriile profesionale care desfăşoară efectiv şi permanent activitatea în locuri de muncă cu condiţii grele, periculoase sau vătămătoare stabilite conform art. 18 şi 19 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 şi Legii nr. 31/1991, legiuitorul a reglementat măsuri specifice de protecţie, cum sunt reducerea programului de lucru sub 8 ore zilnic şi acordarea unui concediu de odihnă suplimentar.

Faptul că personalul din instanţe beneficiază de spor pentru condiţii de muncă grele, periculoase sau vătămătoare, acordat pe baza unor determinări efectuate în temeiul altui act normativ, nu conduce prin el însuşi la concluzia acordării concediului de odihnă suplimentar şi nici la aceea că instanţele s-ar încadra în categoria locurilor de muncă aflate sub incidenţa Legii nr. 31/1991.

De asemenea, faţă de prevederile art. 147 alin. (2) şi ale art. 278 alin. (2) din Codul muncii şi faţă de faptul că judecătorii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă particular, care are la bază un acord de voinţă, neexistând un contract colectiv de muncă, sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar trebui să privească, pe lângă durata concediului de odihnă suplimentar, şi modalitatea de stabilire în concret a acesteia.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completelor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunii de drept A. Dosarul nr. 1.280/89/2022

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.280/89/2022 a reţinut că, în interpretarea şi aplicarea art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii, iar, în interpretarea acestui text şi a art. 3 din Legea nr. 31/1991, sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” din legile-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, identitate de conţinut juridic care justifică şi concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului nr. 24/2010 şi a Hotărârii Guvernului nr. 118/2018, este suficientă pentru stabilirea existenţei condiţiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii şi al art. 3 din Legea nr. 31/1991.

Potrivit dispoziţiilor art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, judecătorii şi procurorii beneficiază anual, pe lângă concediu de odihnă plătit de 35 de zile lucrătoare, şi de „alte concedii, în conformitate cu legislaţia în vigoare”.

Or, dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Codul muncii stabilesc imperativ că salariaţii care lucrează în condiţii grele, periculoase sau vătămătoare beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare.

Potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii, prevederile acestui act normativ se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

În consecinţă, în raporturile dintre magistraţi, pe de o parte, şi instanţele şi parchetele în cadrul cărora funcţionează, pe de altă parte, se aplică prevederile Codului muncii, ca drept comun, precum şi legislaţia specială ce guvernează raporturile juridice în instituţiile bugetare.

În acest sens, dispoziţiile art. 18 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 stabilesc că salariaţii „care prestează munci grele, periculoase sau vătămătoare, ori lucrează în locuri de muncă în care există astfel de condiţii, stabilite potrivit Legii nr. 31/1991, au dreptul în fiecare an calendaristic la un concediu de odihnă suplimentar, cu o durată cuprinsă între 3-10 zile lucrătoare”.

În condiţiile în care reglementările specifice magistraţilor nu conţin norme derogatorii de la prevederile art. 147 din Codul muncii, ci fac trimitere la dreptul comun, norma generală se aplică în completare, dispoziţiile art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004 stipulând expres că judecătorii şi procurorii beneficiază anual, pe lângă concediu de odihnă plătit de 35 de zile lucrătoare, şi de „alte concedii, în conformitate cu legislaţia în vigoare”.

Mai mult decât atât, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 3 din 7 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 8 aprilie 2022: ” 77. Este deja statuat în deciziile de unificare ale instanţei supreme că magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public), prestarea muncii realizându-se în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, şi Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009). 78. Pornind de la această dezlegare, reiese că şi în privinţa magistraţilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii, în măsura în care actul normativ care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor (Legea nr. 303/2004) ori alte acte normative cu caracter special (precum Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006) nu prevede soluţii legislative proprii, derogatorii în ceea ce priveşte raporturile juridice de serviciu ale acestora.”

Instanţa de trimitere a apreciat că sintagma „condiţii vătămătoare, grele sau periculoase” nu poate primi sensuri diferite în raport cu fiecare act normativ în care se regăseşte, întrucât potrivit art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), relativ la unitatea terminologică, în limbajul normativ aceleaşi noţiuni se exprimă numai prin aceiaşi termeni, iar dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv, şi devine obligatoriu pentru actele normative din aceeaşi materie. B. Dosarul nr. 3.824/99/2022

Expunând orientările jurisprudenţiale rezultate din hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie de instanţele naţionale, instanţa de trimitere a apreciat că impactul larg al dispoziţiilor legale referitoare la dreptul la concediul de odihnă suplimentar atât asupra judecătorilor pensionaţi, cât şi asupra celor aflaţi în activitate şi împrejurarea că alte instanţe din ţară au pronunţat soluţii în sensul că judecătorii nu au dreptul la concediu suplimentar de odihnă, în timp ce tribunalele din circumscripţia teritorială a Curţii de Apel Iaşi au pronunţat soluţii în sens contrar, această soluţie fiind însuşită la întâlnirea trimestrială în care au fost analizate probleme de drept care au generat sau care pot genera practică judiciară neunitară, ce a avut loc la Curtea de Apel Iaşi în iunie 2022, creează un risc concret de practică neunitară la nivel naţional în litigiile de muncă, astfel că se impun, în temeiul dispoziţiilor art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, pentru preîntâmpinarea practicii neunitare, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi suspendarea judecăţii până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti, precum şi opinii teoretice, ce reflectă existenţa a două orientări jurisprudenţiale asupra problemei de drept în discuţie.

Într-o primă opinie, transpusă cvasiunanim în hotărârile judecătoreşti identificate, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că nu permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii, iar în interpretarea art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991 sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, nu are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” din legile-cadru de salarizare a personalului plătit din fonduri publice.

În acest sens au comunicat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Mehedinţi, Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Vrancea – Secţia I civilă, Curtea de Apel Iaşi – Secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, Judecătoria Târnăveni, Judecătoria Sighişoara, Tribunalul Mureş – Secţia civilă.

În cea de-a doua opinie se consideră că art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, coroborat cu art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat de art. 147 din Codul muncii.

S-a argumentat că, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 prevede, pe lângă concediile explicit reglementate, şi dreptul la alte concedii, în conformitate cu legislaţia în vigoare, iar în baza dispoziţiilor art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 s-a stabilit ca fiind îndeplinită condiţia desfăşurării activităţii în condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 147 din Codul muncii, care reglementează dreptul la concediu suplimentar, ca normă de drept comun.

Aceste instanţe au interpretat dispoziţiile art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991 în sensul că sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, are un conţinut juridic identic cu aceeaşi sintagmă din legile-cadru de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, identitate de conţinut juridic care justifică concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului nr. 24/2010 şi a Hotărârii Guvernului nr. 118/2018, este suficientă pentru stabilirea existenţei condiţiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii şi al art. 3 din Legea nr. 31/1991.

În acest sens au opinat Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a de conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Bistriţa – Secţia I civilă, Curtea de Apel Iaşi – Secţia de conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Tribunalul Vaslui şi a fost identificată o singură hotărâre judecătorească definitivă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, art. 3 din Legea nr. 31/1991 şi art. 147 din Codul muncii. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizărilor, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, au apreciat că dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că nu permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii, iar sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, nu are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” cuprinsă în legile-cadru de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, astfel încât să justifice concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă, efectuată în aplicarea Ordinului nr. 24/2010, respectiv în aplicarea Hotărârii Guvernului nr. 118/2018, este suficientă pentru stabilirea existenţei condiţiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii şi al art. 3 din Legea nr. 31/1991. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: X.1. Asupra admisibilităţii sesizărilor

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Prevederile legale enunţate relevă condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii ce trebuie întrunite în mod cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se constată că în cauză sunt îndeplinite primele patru condiţii de admisibilitate a celor două sesizări conexate.

Astfel, cauzele sunt în curs de judecată în calea de atac a apelului, în conformitate cu prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă, la Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, ce judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte, în Dosarul nr. 1.280/89/2022 de pe rolul Curţii de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, soluţionarea apelului, având în vedere considerentele hotărârii fondului şi motivele căii de atac exercitate în cauză, depinde de modalitatea de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, a art. 147 din Codul muncii şi a art. 3 din Legea nr. 31/1991, în sensul de a se stabili dacă, în interpretarea şi aplicarea art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii şi dacă, în interpretarea art. 147 din Codul muncii şi a art. 3 din Legea nr. 31/1991, sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” din legile-cadru de salarizare a personalului plătit din fonduri publice. 70. Şi în Dosarul nr. 3.824/99/2022, de pe rolul aceleiaşi instanţe de trimitere, de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 147 alin. (1) şi (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât dezlegarea aspectelor litigioase din prezenta cauză ţine exclusiv de modalitatea de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii legale.

Prin urmare, sunt întrunite primele condiţii de admisibilitate a sesizărilor conexate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că este îndeplinită şi condiţia noutăţii problemei de drept ce face obiectul sesizărilor.

Evaluarea cerinţei noutăţii chestiunii de drept, în absenţa unei definiţii şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul normei indicate, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme.

S-a subliniat în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

Astfel, „în evaluarea cerinţei noutăţii, relevantă nu este atât data adoptării normei legale (…), ci dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie” (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020), întrucât caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări date.

Prin urmare, „depăşirea stadiului unei practici incipiente, în curs de formare, şi conturarea unei practici în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării trimit la concluzia că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, într-o asemenea situaţie scopul preîntâmpinării practicii neunitare nemaiputând fi atins, chestiunea de drept nemaifiind, prin urmare, una nouă” (Decizia nr. 48 din 19 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1039 din 26 octombrie 2022, paragraful 100).

Pentru verificarea acestui aspect au fost emise adrese către toate curţile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenţei la nivelul instanţelor judecătoreşti situate în circumscripţiile lor teritoriale şi au comunicat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un număr limitat de hotărâri relevante şi preponderent puncte de vedere teoretice.

Din analiza hotărârilor judecătoreşti examinate reies două linii jurisprudenţiale de abordare a acestei chestiuni de drept.

Într-o primă opinie, cvasiunanimă, se consideră că, în interpretarea şi aplicarea art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, dispoziţia referitoare la dreptul de a beneficia de concediu de odihnă de 35 de zile, precum şi de alte concedii se interpretează în sensul că nu permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii, iar, în interpretarea art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991, sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, nu are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” din legile-cadru de salarizare a personalului plătit din fonduri publice.

În cea de-a doua opinie se consideră că art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, coroborat cu art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, permite cumulul acestui concediu de odihnă cu concediul suplimentar reglementat de art. 147 din Codul muncii.

Se reţine că, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 prevede, pe lângă concediile explicit reglementate, şi dreptul la alte concedii, în conformitate cu legislaţia în vigoare, iar în baza dispoziţiilor art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi ale Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 s-a stabilit ca fiind îndeplinită condiţia desfăşurării activităţii în condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, devin pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 147 din Codul muncii, care reglementează dreptul la concediu suplimentar, ca normă de drept comun.

Aceste instanţe au interpretat dispoziţiile art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991 în sensul că sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, are un conţinut juridic identic cu aceeaşi sintagmă din legile-cadru de salarizare unitară a personalului plătit din fonduri publice, identitate de conţinut juridic care justifică concluzia că emiterea buletinului de expertizare de către organul abilitat pentru evaluarea riscurilor profesionale la locul de muncă efectuată în aplicarea Ordinului nr. 24/2010 şi a Hotărârii Guvernului nr. 118/2018 este suficientă pentru stabilirea existenţei condiţiilor vătămătoare în sensul art. 147 din Codul muncii şi al art. 3 din Legea nr. 31/1991.

În concluzie, examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă consistentă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită şi, fiind vorba de litigii privind drepturi salariale, cu potenţial de repetitivitate, există riscul apariţiei practicii judiciare neunitare. De asemenea, analiza punctelor de vedere exprimate oferă indicii suficiente şi temeinice în sensul posibilităţii apariţiei unei asemenea practici în materia problemei disputate.

Contextul evocat justifică intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare.

În ceea ce priveşte condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se reţine că şi aceasta este îndeplinită în cazul sesizărilor de faţă.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii „chestiune de drept” din cadrul cerinţelor de admisibilitate prevăzute la art. 519 din Codul de procedură civilă, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară.

Prin urmare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Prezentele sesizări aduc în discuţie interpretarea şi aplicarea art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, raportat la prevederile art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 147 din Codul muncii, urmărindu-se a se răspunde la întrebarea dacă acel concediu de odihnă de 35 de zile, de care beneficiază magistraţii, poate fi cumulat cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii şi, de asemenea, dacă, în interpretarea art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991, sintagma „condiţii vătămătoare”, care deschide dreptul la concediu suplimentar, are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” din art. 7 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009, respectiv art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 şi ulterior art. 4 alin. (1) capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Raportat la cauza pendinte, se constată că problema de drept adusă în dezbatere ridică dificultăţi de interpretare, împrejurare reţinută şi de instanţele de trimitere care au furnizat, în cuprinsul încheierilor de sesizare, argumente privind caracterul lacunar şi neclar al normelor ce se cer a fi examinate.

Având în vedere posibilitatea unor interpretări diferite ale textului de lege, se constată că problemele de drept supuse dezbaterii sunt veritabile, necesitând o rezolvare de principiu pe calea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. X.2. Asupra fondului sesizării

Chestiunea de drept care este supusă dezlegării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, raportat la prevederile art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, precum şi a art. 147 din Codul muncii şi a art. 3 din Legea nr. 31/1991.

Astfel, prima întrebare adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vizează, în esenţă, admisibilitatea cererilor magistraţilor de a cumula concediul de odihnă de 35 de zile cu concediul suplimentar reglementat prin art. 147 din Codul muncii, pornind de la interpretarea art. 147 din Codul muncii şi art. 3 din Legea nr. 31/1991.

Prin a doua întrebare se pune problema dacă sintagma „condiţii vătămătoare” din Legea nr. 31/1991, care deschide dreptul la concediu suplimentar, are un conţinut juridic identic cu sintagma „condiţii vătămătoare” din legile-cadru de salarizare a personalului plătit din fonduri publice.

Cu privire la prima chestiune, conform art. 79 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004, „(1) Judecătorii şi procurorii beneficiază anual de un concediu de odihnă plătit de 35 de zile lucrătoare. […] (3) Judecătorii şi procurorii au dreptul la concedii medicale şi la alte concedii (s.n.), în conformitate cu legislaţia în vigoare”.

Din analiza actelor normative aplicabile în cauză Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că nu se prevede existenţa unui drept la concediu suplimentar pentru judecători/procurori, astfel că răspunsul la prima întrebare este că aceştia nu pot beneficia de un concediu de odihnă suplimentar.

Este adevărat că, prin art. 79 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, mai sus redat, s-a consacrat că magistraţii au dreptul şi la alte concedii, în conformitate cu legislaţia în vigoare, şi că prin art. 147 din Codul muncii s-a statuat că: „(1) Salariaţii care lucrează în condiţii grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii, alte persoane cu handicap şi tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de un concediu de odihnă suplimentar (s.n.) de cel puţin 3 zile lucrătoare. (2) Numărul de zile lucrătoare aferent concediului de odihnă suplimentar pentru categoriile de salariaţi prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil şi va fi de cel puţin 3 zile lucrătoare.”

Se constată însă că aceste tipuri de concedii la care se susţine că ar fi îndreptăţiţi magistraţii au o natură juridică distinctă de concediul de odihnă anual şi nu au natura unui concediu suplimentar, astfel încât pentru munca în condiţii deosebite – grele, vătămătoare, periculoase – salariaţilor să li se acorde un supliment între 3 şi 10 zile lucrătoare la durata concediului de odihnă.

Pe de altă parte, în sensul prevederilor Legii nr. 31/1991, se stabilesc locurile de muncă cu condiţii deosebite care dau dreptul la un concediu de odihnă supli