Decizia nr. 13/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă · Dosar nr. 647/1/2023 — recurs în interesul legii

Pe rol se află Dosarul nr. 647/1/2023, având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vizând următoarea problemă de drept: „Posibilitatea aplicării art. 41 alin. (3) din Codul penal privind recidiva internaţională, în situaţia existenţei unei condamnări definitive dispuse de o instanţă străină, în mod direct, potrivit Deciziei-cadru 2008/675/JAI, astfel cum a fost interpretată de CJUE prin hotărârile pronunţate în cauzele C-171/16 şi C-390/16, respectiv pe baza menţiunilor existente în sistemul european al cazierului judiciar (comunicare prin ECRIS) sau doar după recunoaşterea pe cale principală sau incidentală a hotărârii străine de condamnare, potrivit procedurii prevăzute de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată.”

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale art. 30 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023. 3. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Nicoleta Eucarie, procuror al Secţiei judiciare, Serviciul judiciar penal, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, la şedinţa de judecată a participat doamna magistrat-asistent Elena-Mihaela Mustaţă, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt cereri de formulat ori chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Nicoleta Eucarie să susţină punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi interpretării unitare ce face obiectul cauzei de faţă.

Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sesizarea îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate şi a solicitat stabilirea unui mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, în sensul de a se statua că aplicarea art. 41 alin. (3) din Codul penal privind recidiva internaţională, în situaţia existenţei unei condamnări definitive dispuse de o instanţă străină, se poate face doar după recunoaşterea hotărârii străine de condamnare, conform art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, fără ca tratamentul sancţionator să conducă la executarea în regim de detenţie a pedepsei, întrucât ar contraveni textului menţionat anterior.

Preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problema de drept care a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a susţinut că, în practica judiciară naţională, nu există un punct de vedere unitar referitor la posibilitatea aplicării art. 41 alin. (3) din Codul penal privind recidiva internaţională, în situaţia existenţei unei condamnări definitive dispuse de o instanţă străină, şi anume dacă se aplică în mod direct, potrivit Decizieicadru 2008/675/JAI, astfel cum a fost interpretată de CJUE prin hotărârile pronunţate în cauzele C-171/16 şi C-390/16, respectiv pe baza menţiunilor existente în sistemul european al cazierului judiciar (comunicare prin ECRIS) sau doar după recunoaşterea, pe cale principală sau incidentală, a hotărârii străine de condamnare, potrivit procedurii prevăzute de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a expus divergenţele existente în jurisprudenţă, opinând în sensul că aplicarea art. 41 alin. (3) din Codul penal privind recidiva internaţională, în situaţia existenţei unei condamnări definitive dispuse de o instanţă străină, se poate face doar după recunoaşterea, pe cale principală sau incidentală, a hotărârii străine de condamnare, conform art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, fără ca tratamentul sancţionator să conducă la executarea în regim de detenţie a pedepsei, întrucât ar contraveni dispoziţiei legale. II. Dispoziţii legale şi reglementări europene relevante

Codul penal Recidiva Art. 41. – (1) Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. (2) Există recidivă şi în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este detenţiunea pe viaţă. (3) Pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 147. – Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine (1) Recunoaşterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază. (2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare. (3) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea deducerii perioadei executate în detenţie pe teritoriul altui stat, se face dacă pedeapsa a fost executată în întregime sau a fost considerată ca fiind executată în statul străin, iar aceste aspecte au fost confirmate de statul străin, urmând a fi dedusă perioada executată efectiv. (4) În situaţiile prevăzute la alin. (1) şi (2), lipsa unui tratat nu împiedică recunoaşterea hotărârii judecătoreşti străine, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei inculpatului sau a persoanei condamnate ori la reintegrarea sa. Dispoziţiile art. 137 alin. (1), art. 138, art. 141 şi ale art. 142 alin. (2) se aplică în mod corespunzător. (5) Actele judiciare care emană de la o autoritate judiciară străină competentă pot fi recunoscute de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanţa de judecată, dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei persoanei cercetate ori a persoanei condamnate sau la reintegrarea sa. Actului judiciar străin nu i se poate conferi, ca efect al recunoaşterii, o forţă probantă mai mare decât cea pe care o are în statul emitent. Art. 136. – Domeniul de aplicare şi înţelesul unor termeni sau expresii (1) Prezentul titlu se aplică în relaţia cu statele terţe, în domeniul recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi ordonanţelor penale, în conformitate cu normele cuprinse în tratatele internaţionale la care România este parte, iar, în absenţa acestora, pe bază de reciprocitate. Dispoziţiile prezentului titlu se aplică deopotrivă, în completare, situaţiilor nereglementate prin tratatele internaţionale. Dispoziţiile capitolului III se aplică şi în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale. Capitolul III al titlului V al Legii nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, din care face parte art. 147, vizează procedurile speciale de recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti în relaţia cu statele terţe, iar prin art. 136 este recunoscută incidenţa dispoziţiilor legale din cuprinsul acestui capitol şi în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene. Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal Articolul 1 (1) Scopul prezentei decizii-cadru îl constituie acela de a stabili condiţiile în care sunt luate în considerare condamnările anterioare pronunţate împotriva unei persoane pentru fapte diferite săvârşite în alte state membre, în cursul unui proces penal desfăşurat într-un stat membru împotriva respectivei persoane. (2) Prezenta decizie-cadru nu are ca efect modificarea obligaţiei de a respecta drepturile fundamentale şi principiile juridice fundamentale, astfel cum sunt consacrate la articolul 6 din tratat. Articolul 2 În sensul prezentei decizii-cadru, „condamnare” înseamnă orice hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă penală care stabileşte săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte penale. Articolul 3 (1) Fiecare stat membru se asigură că, în cadrul unui proces penal desfăşurat împotriva unei persoane, condamnările anterioare pronunţate împotriva aceleiaşi persoane pentru fapte diferite săvârşite în alte state membre, în legătură cu care s-au obţinut informaţii pe baza instrumentelor aplicabile disponibile cu privire la asistenţa juridică reciprocă sau la schimburile de informaţii extrase din cazierele judiciare, sunt luate în considerare în măsura în care condamnările anterioare la nivel naţional sunt luate în considerare şi că acestor condamnări le sunt conferite efecte echivalente cu cele conferite condamnărilor anterioare la nivel naţional, în conformitate cu legislaţia naţională. (2) Alineatul (1) se aplică în etapa care precede procesul penal, în timpul procesului penal şi la momentul executării condamnării, în special în ceea ce priveşte normele procedurale aplicabile, inclusiv acelea referitoare la arestul preventiv, definiţia infracţiunii, tipul şi gravitatea sentinţei, precum şi normele privind executarea hotărârii. (3) Luarea în considerare a condamnărilor anterioare pronunţate în alte state membre, astfel cum este prevăzut la alineatul (1), nu are efectul de a influenţa, de a revoca sau revizui condamnările anterioare sau orice hotărâri referitoare la executarea lor luate de către statul membru în care se desfăşoară noul proces. (4) În conformitate cu alineatul (3), alineatul (1) nu se aplică în măsura în care, în cazul în care condamnarea anterioară ar fi fost o condamnare la nivel naţional pronunţată de statul membru în care se desfăşoară noul proces, luarea în considerare a condamnării anterioare ar fi avut efectul de a influenţa, de a revoca sau revizui condamnarea anterioară sau orice hotărâre referitoare la executarea sa, în conformitate cu legislaţia naţională a acelui stat membru. (5) În cazul în care infracţiunea pentru care se desfăşoară noul proces a fost săvârşită înainte de pronunţarea sau executarea în întregime a condamnării anterioare, alineatele (1) şi (2) nu reclamă statelor membre să aplice normele lor de drept intern la impunerea sentinţelor, atunci când aplicarea acestor norme la condamnările din alte ţări ar limita capacitatea judecătorului de a dispune o hotărâre în noul proces. Cu toate acestea, statele membre se asigură că, în astfel de cazuri, instanţele de judecată pot să ia în considerare într-un alt mod condamnările anterioare pronunţate în alte state membre. III. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti Situaţia premisă:

Procurorul general a identificat jurisprudenţă neunitară în ipoteza hotărârilor judecătoreşti străine, emise de instanţe din state membre ale Uniunii Europene, prin care s-a dispus condamnarea definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, ce constituie primul termen al recidivei, şi care nu au făcut obiectul unei proceduri de recunoaştere în vederea executării în România, conform titlurilor V şi VI din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, situaţie în care se pune în discuţie incidenţa dispoziţiilor art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, cum este şi reţinerea stării de recidivă internaţională prevăzută de art. 41 alin. (3) din Codul penal ori aplicarea directă a Deciziei-cadru 2008/675/JAI.

S-a arătat, totodată, că, în cazul în care hotărârea de condamnare pronunţată de un stat membru al Uniunii Europene a fost recunoscută în cadrul procedurii de transfer al persoanei condamnate în vederea executării pedepsei privative de libertate în România, conform titlului VI din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce transpune Decizia-cadru 2008/909/JAI, executarea pedepsei fiind guvernată de legea română, o eventuală reţinere a stării de recidivă nu ridică probleme.

Examinându-se jurisprudenţa naţională cu privire la această chestiune de drept, au fost identificate două orientări în practica instanţelor, aspect care denotă caracterul neunitar al acesteia.

A. Într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a considerat că pentru a fi reţinută recidiva internaţională şi a produce efecte este necesară recunoaşterea de către instanţele naţionale a hotărârii de condamnare emise într-un stat străin. Recunoaşterea ar putea fi realizată pe cale principală, atunci când are ca scop producerea altor efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei privative de libertate aplicate printr-o hotărâre străină de condamnare sau pe cale incidentală, conform art. 147 alin. (1) sau (2) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În lipsa unei astfel de recunoaşteri prealabile, posibilitatea aplicării directe a recidivei internaţionale ar deveni imposibilă în vederea unei juste şi corecte încadrări juridice a faptei ulterioare deoarece nu se cunosc, cu exactitate, toate aspectele relevante menţionate doar în hotărârea străină, inclusiv împrejurarea dacă fapta este prevăzută şi de legea penală română – condiţia dublei incriminări (anexele nr. 1-10, hotărâri din circumscripţia curţilor de apel Alba Iulia, Galaţi, Ploieşti, Craiova, Cluj şi Bacău).

În cadrul acestei orientări, instanţele, aproape în exclusivitate, au aplicat în cazul recidivei postcondamnatorii şi tratamentul sancţionator aferent, respectiv cumulul aritmetic, deşi art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, impune condiţia ca recunoaşterea să aibă alt scop, producerea altui efect decât executarea în regim de detenţie a pedepsei. Astfel, în urma recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti de condamnare emise de un alt stat membru al Uniunii Europene, pe cale incidentală, în procesele în curs, în faza de urmărire penală – anexa I (pct. 5) ori a judecăţii – anexa I (pct. 1-4, 6-10), s-a reţinut recidiva postcondamnatorie (pct. 1-7), respectiv postexecutorie (pct. 8-10).

Dacă, în cazul recidivei postexecutorii, au fost aplicate dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal, în schimb, în cazul recidivei postcondamnatorii, există două rezolvări privind modul de calcul al pedepsei. O parte din instanţe au aplicat dispoziţiile Codului penal privind contopirea pedepselor/restul pedepselor neexecutate din hotărârea străină cu cea aplicată pentru noua infracţiune, după caz, revocând beneficiul suspendării executării pedepsei (pct. 1-5).

Alte instanţe (pct. 6 – Curtea de Apel Alba Iulia, Decizia penală nr. 226/2018; pct. 7 – Tribunalul Dolj, Sentinţa penală nr. 327/2021, definitivă prin Decizia penală nr. 685/2022 a Curţii de Apel Craiova) au aplicat prevederile art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (fostul art. 140 1 ), constatând doar că infracţiunile deduse judecăţii au fost comise în stare de recidivă postcondamnatorie, fără a aplica tratamentul sancţionator corespunzător acestui tip de recidivă.

Recunoaşterea hotărârii străine, pe cale incidentală, s-a făcut doar în scopul reţinerii stării de recidivă, în sensul producerii altor efecte juridice, decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, interpretând astfel dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ţinând seama şi de Decizia-cadru 2008/675/JAI.

B. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au reţinut că aplicarea art. 41 alin. (3) din Codul penal se poate face în mod direct, fără a mai fi obligatorie procedura prevăzută de Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, în cadrul unui proces penal desfăşurat împotriva unei persoane, condamnările anterioare pronunţate împotriva aceleiaşi persoane pentru fapte diferite săvârşite în alte state membre, în legătură cu care s-au obţinut informaţii pe baza instrumentelor aplicabile disponibile cu privire la asistenţa juridică reciprocă sau la schimburile de informaţii extrase din cazierele judiciare, sunt luate în considerare în măsura în care condamnările anterioare la nivel naţional sunt reţinute, iar acestor condamnări le sunt conferite efecte echivalente cu cele ale condamnărilor anterioare la nivel naţional, conform legislaţiei naţionale.

Mai mult, s-a apreciat că aplicarea directă se poate face doar cu privire la recidiva postexecutorie, întrucât, în cazul celei postcondamnatorii, s-ar ajunge la situaţia executării în România, chiar şi în parte, a pedepsei aplicate în străinătate ca urmare a contopirii pedepselor, ipoteză interzisă de art. 147 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (anexele nr. 11-13, hotărâri din circumscripţia curţilor de apel Oradea şi Bucureşti).

Aşadar, anexele de la pct. 11-13 reflectă opinia minoritară, în sensul aplicării directe a Deciziei-cadru 2008/675/JAI, astfel cum a fost interpretată de CJUE prin hotărârile pronunţate în cauzele C-171/16 şi C-390/16, pentru reţinerea stării de recidivă internaţională şi fără aplicarea tratamentului sancţionator al recidivei postcondamnatorii, motivându-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acestea vizând recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii altor efecte decât cele ale executării în regim de detenţie a pedepsei şi numai dacă aceasta se dovedeşte necesară soluţionării unei cauze penale sau poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei persoanei condamnate ori la reintegrarea sa.

În situaţia în care hotărârea de condamnare pronunţată într-un alt stat membru al Uniunii Europene este menţionată în cazierul judiciar, fără a se fi solicitat transferul în vederea executării în România, devine aplicabilă Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008, privind luarea în considerare a hotărârilor de condamnare definitive pronunţate în alte state membre ale Uniunii Europene cu ocazia unui nou proces penal desfăşurat împotriva unei persoane pentru fapte diferite. Sunt conferite efecte juridice similare condamnărilor de la nivel naţional, fără ca aceste hotărâri să fie supuse vreunei proceduri speciale de recunoaştere prealabilă, avându-se în vedere şi interpretarea dată acestei decizii prin jurisprudenţa CJUE în cauzele C-171/16 Lada (Ungaria) şi C-390/16 Beshkov (Bulgaria), însă acest lucru nu trebuie să aibă ca efect influenţarea, revocarea sau revizuirea condamnărilor anterioare.

Totodată, instanţele au apreciat că luarea în considerare, în cadrul unui nou proces aflat pe rolul autorităţilor judiciare române, a hotărârilor pronunţate de alte state membre ale Uniunii Europene în privinţa reţinerii stării de recidivă nu poate fi condiţionată de recunoaşterea pe cale principală sau incidentală, fiind suficiente menţiunile trimise de autorităţile competente în cadrul sistemului european privind cazierul judiciar. Acest demers nu poate conduce la schimbarea modalităţii de executare a pedepsei (prin revocarea suspendării şi contopirea pedepselor aplicate), urmând să se ţină cont de această pluralitate doar la individualizarea tratamentului sancţionator al infracţiunilor judecate în România (pct. 11-12, Curtea de Apel Oradea – Decizia penală nr. 643/A/2020 şi, similar, Decizia penală nr. 542/A/2020).

În cadrul acestei opinii, instanţele au mai argumentat că autorităţile judiciare au obligaţia de a asigura executarea obligaţiilor ce revin statului român în temeiul Deciziei-cadru 2008/675/JAI, în sensul de a lua în considerare o hotărâre definitivă de condamnare pronunţată anterior într-un stat membru al Uniunii Europene, fără ca acest demers să fie condiţionat de o recunoaştere prealabilă, pe cale principală sau accesorie. Hotărârea de condamnare a fost avută în vedere la individualizarea judiciară a sancţiunii aplicate pentru noua infracţiune, în sensul art. 91 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi al înlăturării vocaţiei de a beneficia de suspendarea executării pedepsei (pct. 13 – Curtea de Apel Timişoara – Decizia penală nr. 509/A/2022).

În concluzie, jurisprudenţa examinată reliefează două soluţii diferite în materia recidivei internaţionale prevăzute de art. 41 alin. (3) din Codul penal, rezultând din hotărâri judecătoreşti de condamnare definitivă la pedepse privative de libertate pronunţate de instanţele din alte state membre ale Uniunii Europene şi care nu au făcut obiectul unei proceduri de recunoaştere în vederea executării în România, asupra cărora există o divergenţă de interpretare şi aplicare, şi anume: – dacă prin hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate „recunoscută potrivit legii” se înţelege o hotărâre supusă unei proceduri speciale de recunoaştere prealabilă, conform art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sau este suficientă o simplă menţionare a hotărârii în cazierul judiciar ori o transmitere a hotărârii pe alte canale de comunicare în cadrul cooperării judiciare internaţionale în materie penală, prin aplicarea directă a Deciziei-cadru nr. 2008/675/JAI, ce stabileşte obligaţia statelor membre ale Uniunii Europene de a lua în considerare hotărârile de condamnare definitive pronunţate anterior într-un alt stat membru; – dacă prin recunoaşterea în vederea producerii de alte efecte decât executarea pedepsei, în sensul art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ori interpretând dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Codul penal în acord cu Decizia-cadru 2008/675/JAI şi cu jurisprudenţa CJUE, se înţelege şi aplicarea regimului sancţionator specific recidivei, cu referire la recidiva postcondamnatorie, al cărei tratament sancţionator implică luarea în calcul şi a pedepsei privative de libertate dispusă de o instanţă străină, ce nu a fost recunoscută în vederea executării în România.

Dacă prima chestiune pare una mai mult formală, în sensul de a stabili dacă este necesar sau nu să se dispună expres cu privire la recunoaşterea hotărârii, în condiţiile în care, chiar şi în orientarea minoritară, instanţele, înainte de a reţine starea de recidivă, au examinat critic pedeapsa aplicată, luând în considerare criteriile care se desprind din izvoarele de drept unionale, în materia cooperării judiciare între statele membre, similare cu cele care rezultă din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ce transpune în dreptul intern deciziile-cadru în materie, cea de-a doua chestiune de drept privind tratamentul sancţionator al recidivei internaţionale este o problemă veritabilă, cu consecinţe practice în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor, prin luarea sau nu în considerare a dispoziţiilor art. 41 din Codul penal. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, nu s-au identificat decizii relevante în problema de drept analizată. V. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VI. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, au fost identificate mai multe hotărâri ce prezintă relevanţă asupra problemei de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, respectiv: – hotărârea pronunţată la data de 21 septembrie 2017 în Cauza Trayan Beshkov împotriva Sofiyska rayonna prokuratura (C-171/16, sesizarea Tribunalului de raion din Sofia, Bulgaria), prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui proces penal trebuie interpretată în sensul că este aplicabilă unei proceduri naţionale care are ca obiect stabilirea, în vederea executării, a unei pedepse totale privative de libertate care ia în considerare pedeapsa dispusă unei persoane de către instanţa naţională, precum şi pe cea aplicată în cadrul unei condamnări anterioare pronunţate de către o instanţă a unui alt stat membru împotriva aceleiaşi persoane pentru fapte diferite”; conform considerentelor, în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Decizia-cadru 2008/675/JAI, instanţa naţională trebuie să fie în măsură să ia în considerare condamnările anterioare pronunţate în celelalte state membre, în legătură cu care s-au obţinut informaţii pe baza instrumentelor aplicabile disponibile cu privire la asistenţa juridică reciprocă sau la schimburile de informaţii extrase din cazierele judiciare, pe de o parte, în măsura în care sunt luate în considerare condamnările anterioare în baza legii naţionale şi, pe de altă parte, să le recunoască efecte echivalente cu cele conferite acestor din urmă condamnări în conformitate cu dreptul intern, indiferent dacă respectivele efecte sunt chestiuni de fapt sau chestiuni de drept procedural ori material.

Totodată, s-a statuat că Decizia-cadru 2008/675/JAI trebuie interpretată în sensul că „se opune ca luarea în considerare într-un stat membru a unei hotărâri de condamnare pronunţate anterior de o instanţă a unui alt stat membru să fie condiţionată de punerea în aplicare a unei proceduri naţionale de recunoaştere prealabilă a acestei hotărâri de către instanţele competente ale acestui prim stat membru”.

În fine, deşi decizia-cadru respectă diversitatea soluţiilor şi procedurilor interne necesare pentru luarea în considerare a unei condamnări anterioare pronunţate într-un alt stat membru şi nu împiedică un stat membru să emită o hotărâre pentru a conferi unei condamnări efectele juridice similare uneia naţionale, articolul 3 alineatul (3) din Decizia-cadru 2008/675/JAI trebuie interpretat în sensul că „se opune unei reglementări naţionale care prevede că instanţa naţională, sesizată cu o cerere de aplicare, în vederea executării, a unei pedepse totale privative de libertate care ia în considerare printre altele pedeapsa aplicată în cadrul unei condamnări anterioare pronunţate de o instanţă a unui alt stat membru, modifică în acest scop modalităţile de executare ale acestei din urmă pedepse”; în concret, luarea în considerare nu are ca efect „nici influenţarea condamnărilor anterioare pronunţate de instanţele celorlalte state membre sau a oricăror hotărâri referitoare la executarea lor de către statul membru în care se desfăşoară noul proces penal, nici revocarea acestor condamnări”, hotărârile de condamnare pronunţate anterior în celelalte state membre trebuind să fie luate în considerare aşa cum au fost pronunţate. – hotărârea pronunţată la data de 5 iulie 2018 în Cauza Daniel Bertold Lada (C-390/16, sesizarea Curţii din Szombathely, Ungaria), prin care s-a statuat că „Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008, examinată în lumina articolului 82 TFUE, trebuie interpretată în sensul că se opune ca luarea în considerare într-un stat membru, cu ocazia unui nou proces penal desfăşurat împotriva unei persoane, a unei hotărâri de condamnare penală definitive pronunţată anterior de o instanţă dintr-un alt stat membru împotriva aceleiaşi persoane, pentru fapte diferite, să fie supusă unei proceduri speciale de recunoaştere prealabilă, precum cea în discuţie în litigiul principal, de către instanţele acestui prim stat membru.”

Curtea a apreciat că „o procedură specială de recunoaştere prevăzută de un stat membru, precum cea în discuţie în litigiul principal, care, în privinţa unei condamnări anterioare pronunţate de o instanţă dintr-un alt stat membru, impune obligaţia de a se verifica dacă această instanţă a respectat drepturile fundamentale ale persoanei vizate, este, în lipsa unor împrejurări excepţionale, susceptibilă să repună în discuţie principiul încrederii reciproce şi, prin urmare, unul dintre obiectivele vizate de Decizia-cadru 2008/675/JAI”. VII.1. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. VII.2. Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică

Ca urmare a solicitării formulate de judecătorul-raportor, prin Adresa nr. 1.065 din data de 12.04.2023, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a comunicat că, în urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu au fost identificate decizii prin care să fie rezolvată în mod direct problema de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, fiind, însă, indicate trei hotărâri ce cuprind considerente relevante pentru soluţionarea acesteia, respectiv: 1. Decizia nr. 253/A din 28 septembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care, printre altele, s-a reţinut că: […] „inculpatul A. se află în stare de recidivă postcondamnatorie, fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 41 alin. (1), art. 43 alin. (1) din Codul penal, art. 104 alin. (2) din Codul penal, având în vedere că, prin sentinţa penală nr. 5 din 29 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Ploieşti, definitivă prin neapelare la data de 5 august 2014, a fost condamnat la o pedeapsă de 1260 zile închisoare, pentru săvârşirea a zece infracţiuni de furt calificat pe teritoriul Austriei, în formă continuată şi de tentativă, prin recunoaşterea hotărârii de condamnare din străinătate, dispunându-se executarea în România a pedepsei şi transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România. A fost arestat la data de 5 decembrie 2014, eliberat la data de 19 octombrie 2016, rest 421 zile închisoare. (289 zile închisoare, conform Sentinţei penale nr. 629/2019 a Judecătoriei Galaţi)” 2. Decizia nr. 77 din 2 februarie 2021 a Secţiei penale, care cuprinde, între altele, următoarele considerente: […] „S-a constatat că infracţiunile din prezenta cauză au fost săvârşite în stare de recidivă postcondamnatorie raportat la pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 875/2009 din data de 13.05.2009, pronunţată de Tribunalul din Cagliari în Dosarul nr. x/2008 R.G. Trib N. x/2007 R.N.R., rămasă definitivă la data de 5.12.2014, recunoscută şi pusă în executare prin Sentinţa penală nr. 106 din data de 20.07.2020 a Curţii de Apel Suceava, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 206/A din 13.08.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020. În temeiul art. 43 alin. (2) din Codul penal, s-a adăugat la pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 875/2009 din data de 13.05.2009, pronunţată de Tribunalul din Cagliari în Dosarul nr. x/2008 R.G. Trib N. x/2007 R.N.R. şi rămasă definitivă la data de 5.12.2014, recunoscută şi pusă în executare prin Sentinţa penală nr. 106 din data de 20.07.2020 a Curţii de Apel Suceava, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 206/A din 13.08.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020, pedeapsa stabilită în cauză, urmând ca, în final, inculpatul A. să execute o pedeapsă rezultantă de 20 ani închisoare, în regim de detenţie.” 3. Decizia nr. 131/A din 4 mai 2021 a Secţiei penale, care cuprinde, între altele, următoarele considerente: „atât potrivit Codului penal din 1969 (art. 37 alin. 3), cât şi Codului penal în vigoare [art. 41 alin. (3)], pentru stabilirea stării de recidivă se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.” VIII. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Formulând recursul în interesul legii, procurorul general a opinat în sensul că aplicarea art. 41 alin. (3) din Codul penal privind recidiva internaţională, în situaţia existenţei unei condamnări definitive dispuse de o instanţă străină, se poate face doar după recunoaşterea, pe cale principală sau incidentală, a hotărârii străine de condamnare, conform art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fără ca tratamentul sancţionator să conducă la executarea în regim de detenţie a pedepsei, întrucât ar contraveni dispoziţiei legale, apreciind în conformitate cu prima orientare jurisprudenţială. IX. Opiniile exprimate de specialişti

În conformitate cu dispoziţiile art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia specialiştilor în drept penal de la facultăţile de drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul recursului în interesul legii, nefiind însă comunicate punctele de vedere. X. Raportul asupra recursului în interesul legii

Judecătorul-raportor, prin raportul întocmit în cauză, a constatat că recursul în interesul legii este admisibil, apreciind ca fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, fiind depuse hotărâri definitive ce denotă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii.

Cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării, judecătorul-raportor a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. (3) din Codul penal, se impune a se reţine că, pentru stabilirea stării de recidivă, se ţine seama de hotărârea de condamnare pronunţată de instanţa din alt stat membru al Uniunii Europene, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, fără a fi necesară recunoaşterea prealabilă conform art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu consecinţa aplicării pedepsei în condiţiile art. 43 din Codul penal. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul prevederilor art. 471 din Codul de procedură penală.

Potrivit art. 471 din Codul de procedură penală: (1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. (2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii. (3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti.

Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, art. 472 din Codul de procedură penală prevede că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere.

Verificând regularitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu textele de lege menţionate, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că această primă cerinţă referitoare la titularul dreptului de sesizare este îndeplinită.

De asemenea, analizând hotărârile judecătoreşti anexate cererii de recurs în interesul legii, care relevă existenţa unei practici neunitare, cristalizată în două orientări jurisprudenţiale diferite cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală.

Ca atare, se constată ca fiind îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile de sesizare prevăzute de art. 471 din Codul de procedură penală, precum şi cele de ordin formal de la art. 472 din Codul de procedură penală, impunându-se dezlegarea problemei de drept prin pronunţarea unei decizii în interesul legii. XI.2. Analiza pe fond a problemei de drept

Prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a solicitat ca, pe calea unei decizii date în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Codul penal privind recidiva internaţională pot fi aplicate, în situaţia existenţei unei condamnări definitive dispuse de o instanţă străină, în mod direct, potrivit Decizieicadru 2008/675/JAI, astfel cum a fost interpretată de CJUE prin hotărârile pronunţate în cauzele C-171/16 şi C-390/16, respectiv pe baza menţiunilor existente în sistemul european al cazierului judiciar (comunicare prin ECRIS) sau doar după recunoaşterea, pe cale principală sau incidentală, a hotărârii străine de condamnare, potrivit procedurii prevăzute de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Totodată, în cuprinsul sesizării s-a arătat că problema de drept invocată a avut drept consecinţă generarea unei jurisprudenţe neunitare şi sub aspectul tratamentului sancţionator al recidivei internaţionale.

În raport cu argumentele expuse prin sesizare, se constată că problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii presupune atât interpretarea dispoziţiilor legale incidente în materia recidivei internaţionale, cât şi examinarea chestiunii subsecvente referitoare la consecinţele recunoaşterii efectuate din perspectiva regimului sancţionator al acesteia.

Dezlegarea primei chestiuni care se circumscrie problemei de drept implică analiza dispoziţiilor legale care reglementează, pe de o parte, recidiva internaţională, iar pe de altă parte, recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei.

Dispoziţiile legale şi reglementările europene relevante în lămurirea problemei de drept se regăsesc în Codul penal, în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi în Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal.

Dispoziţiile art. 41 alin. (3) din Codul penal prevăd că, pentru stabilirea stării de recidivă, se ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii. Textul legal evocat cuprinde, aşadar, pe lângă condiţiile generale pentru reţinerea recidivei, cerinţele existenţei dublei incriminări şi, respectiv, recunoaşterea hotărârii străine potrivit legii.

Recunoaşterea hotărârilor penale străine este reglementată de Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin titlul V („Recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti, a ordonanţelor penale şi a actelor judiciare în relaţia cu statele terţe”), titlul VI („Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană”) şi titlul VII („Recunoaşterea şi executarea în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene a hotărârilor judecătoreşti prin care au fost dispuse sancţiuni sau măsuri penale neprivative de libertate”).

Prin titlul VI al legii a fost transpusă în legislaţia naţională Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoaşterii reciproce în cazul hotărârilor judecătoreşti în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, întreaga reglementare fiind circumscrisă scopului declarat al instrumentului juridic european, respectiv cel al executării pedepsei.

În schimb, în cazul în care recunoaşterea hotărârilor străine se realizează în vederea producerii de alte efecte decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, sunt incidente dispoziţiile art. 147 din capitolul III („Proceduri speciale de recunoaştere şi executare”) al titlului V din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, articol al cărui titlu marginal indică, în mod explicit, scopul acestei proceduri speciale.

Deşi incluse în capitolul III al titlului V din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi, astfel, aparent aplicabile doar în relaţiile de cooperare cu statele terţe Uniunii Europene, dispoziţiile art. 147 sunt incidente şi în relaţiile cu statele membre ale Uniunii Europene în baza art. 136 alin. (1) teza finală 1 din acelaşi act normativ, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale. 1 Potrivit art. 136 alin. (1) teza finală din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Dispoziţiile capitolului III se aplică şi în relaţia cu statele membre ale Uniunii Europene, dacă nu contravin dispoziţiilor speciale”.

În relaţiile de cooperare cu statele membre ale Uniunii Europene, dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004 privind recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine în vederea producerii de alte efecte decât executarea pedepsei intră sub incidenţa obligaţiei de interpretare conformă cu dreptul european, respectiv cu dispoziţiile Deciziei-cadru 2008/675/JAI 2 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal. În consecinţă, dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privite în raport cu reglementarea recidivei internaţionale, care presupune situaţia premisă a existenţei unei „condamnări” anterioare, trebuie examinate în considerarea domeniului de reglementare şi a scopului Deciziei-cadru 2008/675/JAI. 2 Decizia-cadru 2008/675/JAI a Consiliului din 24 iulie 2008 privind luarea în considerare a condamnărilor în statele membre ale Uniunii Europene în cadrul unui nou proces penal, JO L 220, 15.8.2008, p. 32-34.

Potrivit preambulului Deciziei-cadru 2008/675/JAI, spre deosebire de alte instrumente, aceasta nu are ca scop executarea, într-un stat membru, a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în alte state membre, ci, mai degrabă, posibilitatea ca unei condamnări anterioare pronunţate într-un stat membru să îi fie asociate consecinţe cu ocazia unui nou proces penal într-un alt stat membru, în măsura în care astfel de consecinţe sunt asociate condamnărilor naţionale anterioare conform legislaţiei celuilalt stat membru. Înţelesul termenului „condamnare”

În sensul deciziei-cadru menţionate (art. 2), „condamnare” înseamnă orice hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă penală care stabileşte săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte penale şi instituie obligaţia, pentru fiecare stat membru, de a lua în considerare, în cadrul unui nou proces penal, o condamnare pronunţată într-un alt stat membru şi de a-i conferi efecte echivalente cu cele atribuite condamnărilor anterioare la nivel naţional, fără însă a influenţa, a revoca sau a revizui condamnările anterioare sau orice hotărâri referitoare la executarea lor, luate de către statul membru în care se desfăşoară noul proces.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2008/675/JAI, dispoziţiile sale sunt incidente în etapa care precede procesul penal, în timpul procesului penal şi la momentul executării condamnării, în special în ceea ce priveşte normele procedurale aplicabile, inclusiv acelea referitoare la arestul preventiv, definiţia infracţiunii, tipul şi gravitatea sentinţei, precum şi normele privind executarea hotărârii. Înţelesul sintagmei „alte efecte decât executarea în regim de detenţie”

Sintagma „alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei” prevăzută de art. 147 din Legea nr. 302/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în considerarea domeniului de reglementare şi a scopului Deciziei-cadru 2008/675/JAI care exclude efectul punerii în executare a pedepsei aplicate prin hotărârea străină, trebuie înţeleasă ca fiind atribuirea de semnificaţie juridică hotărârii prin care o instanţă străină s-a pronunţat în cadrul unui proces penal, ca urmare a comiterii unei fapte penale, şi poate include recunoaşterea hotărârii străine în vederea stabilirii stării de recidivă ori a altei forme a pluralităţii de infracţiuni care nu implică executarea pedepsei aplicate prin acea hotărâ