Decizia nr. 39 din 15 mai 2023

Pe rol se află Dosarul nr. 672/1/2023, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: 2. „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?”.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 34 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul ÎCCJ). 4. Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Andrei Claudiu Rus.

Conform dispoziţiilor art. 36 din Regulamentul ÎCCJ, la şedinţa de judecată a participat domnul Costin Cristian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite.

Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Alin-Sorin Nicolescu, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 672/1/2023 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

De asemenea, a menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Facultatea de Drept a Universităţii din Craiova, Facultatea de Drept a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În continuare, s-a învederat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost înaintat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 672/1/2023.

Reprezentantul Ministerului Public a solicitat respingerea sesizării, ca inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.

Doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie a susţinut că instanţa de trimitere încearcă să lămurească, din nou, dispoziţiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care instituie o cauză de nepedepsire în ipoteza acoperirii prejudiciului, ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv o procedură de executare silită.

Noţiunea de acoperire integrală a prejudiciului a fost lămurită prin Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 28 ianuarie 2022), în considerentele acestei decizii făcându-se vorbire de Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021). Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că pentru a beneficia de cauza de neimpunitate este necesară asumarea unei conduite de căinţă activă din partea autorului sau participanţilor secundari la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Or, în situaţia în care stingerea creanţelor datorate bugetului statului se face în cursul unei proceduri de executare silită nu se poate vorbi de o conduită activă, voluntară.

De altfel, art. 259 din Codul de procedură fiscală prevede reguli pentru eliberarea şi distribuirea sumelor de bani rezultate din executarea silită, nefiind posibilă, prin urmare, constatarea de către instanţa penală, în raport cu aceste sume, a acoperirii prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală şi a majorării de 20% prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia anterior menţionată, a oferit suficiente elemente care să conducă la dezlegarea problemei de drept cu care instanţa este sesizată în cauza pendinte.

Pe de altă parte, a arătat că obiectul sesizării trebuie să îşi găsească izvorul în dispoziţiile legale, şi nu într-o stare de fapt.

Or, instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei prin care s-a dispus, în temeiul art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, ca urmare a constatării existenţei unei cauze de nepedepsire.

Raportat la situaţia de fapt descrisă în încheierea de sesizare a instanţei supreme, se constată că soluţionarea pe fond a cauzei nu depinde de chestiunea de drept a cărei dezlegare o solicită curtea de apel.

Astfel, fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, respectiv înregistrarea în evidenţele contabile şi declararea la organul fiscal a unor operaţiuni comerciale fictive, cu consecinţa prejudicierii bugetului de stat, este identică cu cea care a făcut anterior obiectul unei inspecţii fiscale, finalizată prin emiterea unei decizii de impunere.

În cauza cu care este învestită instanţa de apel, aceeaşi faptă a fost încadrată juridic în infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, respectiv evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive.

Or, în aceste condiţii se pune problema aplicării în cauză nu a dispoziţiilor art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ci a principiului „ne bis in idem” prevăzut de art. 6 din Codul de procedură penală, potrivit căruia „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”.

Acest principiu este consacrat de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi de art. 50 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, aplicarea sa fiind reflectată într-o amplă jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de aceste considerente, a susţinut că, în raport cu elementele de fapt specifice cauzei, îi revine instanţei de apel sarcina de a lămuri care este dezlegarea concretă a speţei cu care a fost sesizată. Întrucât un astfel de demers presupune analiza prealabilă a situaţiei de fapt din cauză, el nu poate face obiectul procedurii reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 8 din 30 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 8 iunie 2016).

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat de către membrii completului, preşedintele formaţiunii de judecată, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a declarat dezbaterile închise şi a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din data de 7 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită?”. II. Expunerea succintă a cauzei

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor formulate de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, inculpatul D. I. şi partea civilă statul român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, împotriva Sentinţei penale nr. 231 din data de 15 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Giurgiu – Secţia penală în Dosarul nr. 1.120/122/2019.

Prin Sentinţa penală nr. 231 din 15.11.2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.120/122/2019, Tribunalul Giurgiu – Secţia penală a dispus, printre altele, în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. (1 1 ) şi (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D.I. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal (5 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai S.C. G.G.S. – S.R.L.), respectiv în baza art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatei S.C. G.G.S. – S.R.L., reprezentată prin administrator judiciar A.L. Insolvency SPRL, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal (5 acte materiale ce corespund numărului de societăţi comerciale înregistrate şi declarate ca furnizori ai S.C. G.G.S. – S.R.L.).

În fapt, în cuprinsul actului de sesizare s-a reţinut faptul că, în perioada 29 iunie 2010-20 decembrie 2012, cu intenţie şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul D. I., în calitate de administrator de facto al societăţii G.G.S. – S.R.L., a evidenţiat în documentele contabile ale societăţii comerciale şi a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.369.177 lei, aferente unor operaţiuni comerciale nereale constând în achiziţii de bunuri şi/sau servicii de la societăţile comerciale R.C.G. – S.R.L, Y.H.S. 2006 – S.R.L., V.I.C. – S.R.L., C.S.M.I. – S.R.L., I.G.C. – S.R.L., C.S. – S.R.L., K.R. – S.R.L., D.C. – S.R.L., A.T. – S.R.L., S. & A. – S.R.L., Z.E. – S.R.L., V.G. – S.R.L., cauzând în acest mod un prejudiciu total bugetului de stat de 437.775,25 lei, din care TVA dedusă nelegal în cuantum de 260.377 lei şi impozit pe profit datorat suplimentar în valoare totală de 177.398,25 lei.

De asemenea, s-a reţinut că, în perioada 1 martie 2014-19 septembrie 2016, inculpatul D. I., cu intenţie, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, ca administrator de facto al S.C. G.G.S. – S.R.L., a înregistrat în documentele contabile ale societăţii comerciale şi a declarat fiscal cheltuieli care nu au avut la bază operaţiuni reale (fictive) în cuantum total de 1.854.802 lei aferente unor operaţiuni comerciale nereale cu societăţile comerciale L.R. – S.R.L., S.G.D.G. ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ, D.P. – S.R.L., D. & L.C. – S.R.L., C.I. – S.R.L, cauzând în acest mod un prejudiciu bugetului de stat în cuantum total de 588.773,4 lei, din care TVA dedusă în mod nelegal de 347.625 lei şi impozit pe profit datorat suplimentar de 241.148,4 lei.

Cu privire la faptele săvârşite prin intermediul S.C. G.G.S. – S.R.L. s-a reţinut în actul de sesizare că acestea au fost comise în realizarea obiectului de activitate al societăţii comerciale, precum şi în numele şi interesul persoanei juridice, de persoana care coordona de facto şi gestiona întreaga activitate a societăţii comerciale – inculpatul D.I. – fiind îndeplinite condiţiile art. 135 alin. (1) din Codul penal privind tragerea la răspundere penală şi a persoanei juridice.

Tribunalul Giurgiu – Secţia penală a reţinut, printre altele, că – potrivit art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale -, în cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare. Tribunalul Giurgiu – Secţia penală a mai reţinut că la alin. (12) al aceluiaşi text de lege se menţionează că acesta se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11).

Raportând aceste dispoziţii legale la situaţia din speţă, Tribunalul Giurgiu – Secţia penală a constatat că inculpata S.C. G.G.S. – S.R.L. a achitat integral prejudiciul, majorat cu 20% din baza de calcul, precum şi dobânzile şi penalităţile aferente.

În consecinţă, Tribunalul Giurgiu – Secţia penală a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului D.I. şi a inculpatei S.C. G.G.S. – S.R.L. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, raportat la art. 35 alin. (1) din Codul penal.

Împotriva sentinţei penale anterior menţionate a declarat apel Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, solicitându-se, printre altele, desfiinţarea sentinţei penale apelate şi pronunţarea unei noi hotărâri prin care să se dispună înlăturarea soluţiilor de încetare a procesului penal pronunţate în temeiul art. 10 alin. (1 1 ) şi (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu referire la art. 16 alin. (1) lit. h) din Codul de procedură penală, invocându-se, în esenţă, faptul că instanţa de fond nu a verificat îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru reţinerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Astfel, Ministerul Public a arătat că, în cauză, s-au recuperat, în parte, sume de bani nu ca urmare a unei conduite active din partea inculpaţilor, ci ca urmare a unor proceduri de executare silită derulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (ANAF), parte civilă, iar pe durata procesului penal inculpaţii nu au făcut dovada unei conduite active în acest sens. Aşadar, Ministerul Public a opinat că, în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a demersurilor realizate de către organul fiscal, parte civilă în procesul penal, prin acţiuni de executare silită, o astfel de cauză de nepedepsire nu ar putea fi reţinută, nefiind rezultatul unei acţiuni voluntare din partea inculpaţilor.

La termenul de judecată din data de 7 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: „Dacă dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 se referă şi la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral şi ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a desfăşurării unor proceduri de executare silită?” şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se statueze asupra problemei de drept expuse.

În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei privind chestiunea de drept supusă dezlegării. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Instanţa de trimitere, subsecvent prezentării normelor de drept intern apreciate a fi relevante în speţă, a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării (Curtea de Apel Bucureşti fiind învestită cu judecarea cauzei în apel, în speţă, a fost identificată, din oficiu, o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs).

Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, instanţa de trimitere a susţinut că unul dintre motivele de apel invocate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie vizează tocmai problema incidenţei cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.

Ca atare, pentru a preîntâmpina o eventuală antepronunţare în privinţa apelului formulat, Curtea de Apel Bucureşti a prezentat argumentele esenţiale ce fundamentează cele două opinii referitoare la modalitatea de acoperire a prejudiciului ca o condiţie pentru incidenţa cauzei de impunitate prevăzute de dispoziţia legală anterior menţionată.

Prima opinie constă în reţinerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale în situaţia acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acţiuni voluntare.

Astfel, art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a fost modificat prin articolul unic pct. 4 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 332 din 1 aprilie 2021, în sensul că după alineatul (1) au fost introduse două noi alineate, alineatele (1 1 ) şi (1 2 ), cu următorul cuprins: 46. „(1 1 ) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.

(1 2 ) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (11).”

Preambulul Legii nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu cuprinde expunerea de motive, însă din consultarea documentului public vizând propunerea legislativă privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, astfel cum a fost publicat pe site-ul Camerei Deputaţilor, rezultă că iniţiatorii au propus modificarea textului de lege pentru următoarele motive: „Având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie şi gradul de aglomerare, cât şi numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanţele internaţionale pentru aceste condiţii, dar şi faptul că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat, iniţiatorii propun o motivare a celor care comit astfel de fapte pentru a acoperi prejudiciul creat.”

Aşadar, prin raportare la motivele invocate de către iniţiatorii propunerii legislative privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prevederile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidenţă este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căinţă activă din partea autorului sau participanţilor secundari la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracţional direct, un plus echivalent procentului de 20% din acest prejudiciu şi accesoriile fiscale – dobânzi şi penalităţi.

În susţinerea acestei interpretări s-a arătat, în esenţă, că prin art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, care va putea fi luată în considerare numai în condiţiile acoperirii prejudiciului, astfel cum a fost determinat în cauză, potrivit Deciziei nr. 66/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin care s-a stabilit că dobânzile şi penalităţile la care se referă art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se aplică doar la prejudiciul produs prin comiterea faptei, fără a se lua în considerare majorarea cu 20% din baza de calcul.

În decizia menţionată se face referire la conduita de căinţă activă din partea autorului sau a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, la voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale, respectiv la faptul că acea cotă procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei de impunitate se relevă ca o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-generis, care îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi procesual penal.

Ca atare, se apreciază că raţiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale este similară cu cea a circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanţe atenuante conferă beneficii sancţionatoare aşa-numitei „căinţe active” a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă. Conduita reparatorie are, deopotrivă, un caracter subiectiv, generat de atitudinea infractorului, însă, pe de altă parte, caracterul obiectiv al acesteia este accentuat de certitudinea prejudiciului care trebuie restituit subiectului pasiv al infracţiunii. Tocmai de aceea, prin împletirea acestor criterii, instituţia este una atipică, considerată o manifestare a unei politici penale de recompensare a atitudinii pozitive a autorului infracţiunii.

Prin urmare, incidenţa cauzei de impunitate presupune îndeplinirea, în mod cumulativ, a mai multor condiţii, printre care se numără şi cea a acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acţiuni voluntare a autorului sau a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

Cea de a doua opinie prezentată constă în reţinerea cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi în cazul acoperirii prejudiciului ca urmare a unei acţiuni nevoluntare (de exemplu, procedură de executare silită).

Astfel, s-a arătat că articolul unic pct. 4 din Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu referire la art. 10 alin. (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, stabileşte că beneficiul aplicării pedepsei principale a amenzii sau a cauzei de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit toţi la acoperirea prejudiciului prin infracţiunile de evaziune fiscală. Astfel, conduita unui/unor inculpaţi profită tuturor coinculpaţilor din cauză, ceea ce înseamnă că incidenţa cauzei de impunitate prevăzute de art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu este condiţionată de acoperirea prejudiciului ca urmare a unei conduite active/acţiuni voluntare a fiecărui participant la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

Totodată, potrivit paragrafelor nr. 119 şi 120 din Decizia nr. 101/2021 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021) prin care s-a respins obiecţia de neconstituţionalitate a Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (control de constituţionalitate a priori), s-a reţinut de Curtea Constituţională că legiuitorul nu a făcut altceva decât să convertească o circumstanţă personală în sfera celor reale justificat de scopul urmărit – recuperarea rapidă a prejudiciului provocat bugetului de stat. De asemenea, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018), Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul a translat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepsei amenzii în sfera circumstanţelor reale. „Faptul că această cauză de reducere a pedepsei se aplică unei persoane care nu a contribuit la acoperirea prejudiciului nu este de natură a-l privilegia în raport cu cel care efectiv a acoperit prejudiciul, întrucât legiuitorul nu a condiţionat aplicarea acestei cauze de reducere a pedepsei de un criteriu subiectiv, ci de unul obiectiv, respectiv recuperarea prejudiciului, pe care îl poate extinde asupra tuturor persoanelor care au comis împreună faptele prevăzute de textul legal criticat.”

Aşadar, se poate aprecia că prin art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a reglementat o normă menită să atingă scopul urmărit prin însăşi Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, respectiv s-a creat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional. Obiectul juridic general al infracţiunilor de evaziune fiscală îl constituie relaţiile sociale referitoare la corecta stabilire şi realizare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului public. Cu alte cuvinte, acestea protejează integritatea şi realitatea bugetului public. Prin urmare, alegerea celor mai potrivite formule pentru a se ajunge la recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat are la bază motive de oportunitate şi de politică penală.

Ca atare, se apreciază că, atât timp cât beneficiul cauzei de nepedepsire se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit toţi la acoperirea prejudiciului prin infracţiunile de evaziune fiscală, se poate argumenta incidenţa cauzei de impunitate inclusiv în ipoteza în care acoperirea prejudiciului nu are loc ca urmare a unei conduite active/acţiuni voluntare a autorului sau participantului la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

În urma consultării instanţelor de judecată s-a constatat că opiniile conturate nu sunt unitare, fiind identificate în răspunsurile transmise de către acestea cele două opinii prezentate de instanţa de trimitere. 61. 1) Într-o opinie majoritară s-a apreciat că dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale se referă şi la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral şi ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a desfăşurării unor proceduri de executare silită, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Braşov, Galaţi, Iaşi (unul din punctele de vedere), Oradea, Piteşti, Suceava tribunalele Alba, Bacău, Bihor, Bistriţa-Năsăud, Braşov, pentru minori şi familie Braşov, Brăila, Bucureşti, Caraş-Severin, Covasna, Galaţi, Giurgiu, Hunedoara, Neamţ, Prahova, Sălaj, Sibiu, Timiş, Teleorman, precum şi judecătoriile Avrig, Bolintin-Vale, Sectorului 2 Bucureşti, Sectorului 3 Bucureşti, Sectorului 4 Bucureşti, Sectorului 5 Bucureşti, Buhuşi, Deva, Giurgiu, Hunedoara, Paşcani, Petroşani, Răducăneni, Timişoara.

În argumentarea opiniei exprimate, instanţele au făcut trimitere, în esenţă, la argumentele prezentate în încheierea de sesizare.

Au fost făcute referiri la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 101 din 17 februarie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021), respectiv nr. 650 din 25 octombrie 2018 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019).

De asemenea, s-a susţinut că dispoziţiile legale nu disting, iar, acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, conform principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”, dispoziţiile fiind incidente de fiecare dată când este acoperit prejudiciul, indiferent de persoana care acoperă prejudiciul.

Mai mult decât atât, s-a arătat că expunerea de motive pentru adoptarea Legii nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, ce a introdus alin. (1 1 ) şi (1 2 ) al art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, conduce la concluzia conform căreia recuperarea prejudiciului este cel mai important deziderat al procesului penal în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, iar, atâta vreme cât prejudiciul este recuperat, pedepsirea infractorului nu mai este necesară, fără a se distinge care a fost modalitatea efectivă prin care s-a obiectivat acest scop. Astfel, în expunerea de motive s-a arătat că, având în vedere starea sistemului judiciar românesc în ce priveşte condiţiile de detenţie şi gradul de aglomerare, precum şi numeroasele cauze în care România a fost condamnată de instanţele internaţionale pentru aceste condiţii, dar şi faptul că, în cazul infracţiunilor de evaziune fiscală, cel mai important este recuperarea prejudiciului suferit de stat, dacă inculpatul acoperă în totalitate prejudiciul şi nu mai execută pedeapsa efectivă cu închisoarea, statul va avea de câştigat de două ori: va recupera prejudiciul creat integral, într-un timp relativ scurt, şi nu va mai efectua cheltuieli cu detenţia condamnatului, urmând a se evita situaţiile în care statul nu recuperează prejudiciul ori îl recuperează foarte greu şi într-un timp îndelungat. Or, cele două rezultate se obţin indiferent de modalitatea de recuperare a prejudiciului, iar, atâta vreme cât, potrivit art. 22 din Codul de procedură fiscală, creanţele fiscale se sting prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripţie, dare în plată şi prin alte modalităţi prevăzute expres de lege, nu există niciun temei pentru a-i exclude pe cei care au acoperit prejudiciul, chiar fiind executaţi silit, de la aplicarea cauzei de nepedepsire.

Pe de altă parte, se ridică problema imposibilităţii de a beneficia de această cauză de nepedepsire a acelora care au fost executaţi silit, cu atât mai mult în situaţia în care, având întreaga avere plasată sub măsura asiguratorie a sechestrului judiciar, nu ar fi putut să facă nicio plată (în mod voluntar).

În argumentarea aceluiaşi punct de vedere s-a mai arătat că însuşi legiuitorul, prin introducerea art. 10 alin. (1 2 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în care se menţionează că prevederile articolului se aplică tuturor participanţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului, a stabilit că relevanţă precumpănitoare în aplicarea cauzei de nepedepsire o are aspectul de fapt al acoperirii prejudiciului, şi nu căinţa activă a infractorului, astfel încât, dacă într-o situaţie în care prejudiciul a fost acoperit, fără aportul unui participant, de către un alt participant, se va aplica această cauză de nepedepsire, a fortiori trebuie să se aplice în situaţia în care prejudiciul s-a acoperit din executarea silită a averii infractorului. 68. 2) În opinia contrară, minoritară, s-a apreciat că dispoziţiile art. 10 alin. (11) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu se referă şi la ipoteza în care prejudiciul ar fi acoperit integral şi ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a desfăşurării unor proceduri de executare silită, în acest sens fiind punctele de vedere exprimate de curţile de apel Bacău, Bucureşti, Craiova, Iaşi (unul din punctele de vedere), Ploieşti şi Timişoara, tribunalele Cluj, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Satu Mare şi Vaslui, precum şi judecătoriile Baia Mare, Bistriţa, Sectorului 1 Bucureşti, Sectorului 6 Bucureşti, Buzău, Calafat, Călăraşi, Haţeg, Iaşi, Lehliu-Gară, Moineşti, Oneşti, Pogoanele, Rupea.

Au fost reluate argumentele prezentate în considerentele Deciziei nr. 66/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală privind conduita de căinţă activă a autorilor ori a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, la voinţa inculpatului de a înlătura efectele prejudiciabile ale faptelor sale, respectiv la aspectul conform căruia acea cotă procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei speciale de nepedepsire se relevă drept o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-generis, ce îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi procesual penal.

Astfel, s-a susţinut că prin art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale legiuitorul a reglementat o cauză specială de nepedepsire, care va putea fi luată în considerare numai în condiţiile plăţii celor trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracţional direct, un plus echivalent a 20% din acest prejudiciu şi accesorii fiscale – dobânzi şi penalităţi. Or, în situaţia unei acţiuni nevoluntare (executare silită) nu pot fi acoperite cele trei categorii de sume, respectiv plusul echivalent a 20% din prejudiciu. V. Opinia specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării, fiind transmise puncte de vedere de către Facultatea de Drept a Universităţii din Craiova, Facultatea de Drept a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.

Facultatea de Drept a Universităţii din Craiova a opinat în sensul că dispoziţiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale nu sunt aplicabile în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită.

Prealabil, s-a arătat că, potrivit art. 220 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, regula este că executarea obligaţiilor se face de bunăvoie, iar excepţia o reprezintă executarea silită. Aceasta intervine doar atunci când debitorul nu a executat din proprie iniţiativă obligaţiile care îi revin, iar pentru ducerea la îndeplinire a acestora este nevoie de intervenţia forţei coercitive a statului.

Potrivit art. 226 din Codul de procedură fiscală, executarea silită se realizează în baza unui titlu executoriu şi doar cu privire la debitul principal şi accesoriile acestuia.

Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că atunci când recuperarea prejudiciului şi a accesoriilor acestuia se realizează prin executare silită, debitorul a dat dovadă de rea-credinţă în executarea obligaţiilor care îi revin, motiv pentru care s-a apelat la forţa coercitivă a statului. A recunoaşte că dispoziţia legală se aplică şi în cazul în care debitul, accesoriile şi majorările s-au recuperat prin executare silită ar însemna ca debitorul, deşi dă în continuare dovadă de rea-credinţă, să fie recompensat pentru efortul, stăruinţa şi activitatea organului de executare fiscală. Cu siguranţă, o asemenea perspectivă nu a fost avută în vedere de legiuitor la reglementarea acestei norme. Efortul statului de a-şi recupera prejudiciul nu se poate transforma în beneficiul inculpatului.

Mai mult decât atât, având în vedere că pentru aplicarea art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale este nevoie să se achite şi o majorare de 20% din baza de calcul, cel puţin la nivel teoretic nu ar putea să se dispună executarea silită pentru acest procent de 20% deoarece executarea silită se întinde doar asupra creanţelor fiscale, principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii, precum şi asupra creanţelor bugetare individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii. Majorarea de 20% este un surplus pe care debitorul trebuie să îl achite benevol, ca semn al căinţei pentru fapta sa, pentru a beneficia de cauza de nepedepsire.

Astfel, este lăsat la alegerea debitorului dacă doreşte să i se aplice cauza de nepedepsire şi pentru acest beneficiu să achite 20% în plus faţă de baza de calcul, împreună cu penalităţile şi dobânzile aferente, sau aşteaptă să se soluţioneze definitiv cauza şi să execute sancţiunea penală concomitent cu repararea prejudiciului.

Motivarea Curţii Constituţionale în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 24 martie 2021) privind caracterul obiectiv al cauzei de nepedepsire se aplică în relaţia dintre participanţi, nu în relaţia dintre partea civilă şi participanţi. Concluzia aceasta rezultă şi din motivarea Curţii reţinute la paragraful 119: „Nu contează dacă unul dintre inculpaţi a acoperit prejudiciul cauzat sau dacă mai mulţi inculpaţi au acoperit respectivul prejudiciu; de altfel, ar fi şi greu de imaginat ca toţi inculpaţii să acopere fiecare în parte prejudiciul integral cauzat, pentru că, în acest caz, prejudiciul ar fi recuperat de mai multe ori, sau ca fiecare în parte să plătească o cotă-parte pentru că nu se poate determina matematic cota-parte a fiecăruia. Prin urmare, legiuitorul a translat aceste cauze de nepedepsire/aplicare a pedepsei amenzii în sfera circumstanţelor reale. Este o reglementare specială, care încurajează inculpaţii să acopere prejudiciul.” Prin urmare, şi Curtea Constituţională a avut în vedere tot intenţia inculpaţilor de acoperi prejudiciul, nu situaţia în care executorii fiscali sunt cei care asigură acoperirea prejudiciului.

Decizia nr. 66 din 29 septembrie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală vine în sprijinul argumentelor enunţate anterior: „Raţiunea introducerii cauzei de nepedepsire în Legea nr. 241/2005 este similară cu cea a circumstanţei atenuante legale prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 75 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Aceste circumstanţe atenuante conferă beneficii sancţionatoare aşa-numitei «căinţe active» a infractorului, manifestată în preocuparea de a înlătura urmările faptei sale concretizate în prejudiciul material, dovedind astfel o periculozitate mai redusă.

(…) Prevederile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire pentru a cărei incidenţă este necesară, sub un prim aspect, asumarea unei conduite de căinţă activă din partea autorului sau participanţilor secundari la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute de art. 8 şi 9 din Legea nr. 241/2005, conduită concretizată în plata a trei categorii de sume de bani, respectiv: contravaloarea prejudiciului infracţional direct, un plus echivalent cotei de 20% din acest prejudiciu şi accesoriile fiscale – dobânzi şi penalităţi.

(…) Prin urmare, cota procentuală de a cărei plată prealabilă este condiţionată incidenţa cauzei de impunitate se relevă ca o instituţie de drept cu o configuraţie juridică proprie şi o natură sui-generis, care îmbină trăsăturile unei sancţiuni cu cele ale unei cauze de impunitate grefate pe căinţa activă a făptuitorului, generând efecte juridice mixte, atât de drept penal substanţial, cât şi procesual penal.”

Având în vedere toate argumentele precizate, singura soluţie logică este cea care condiţionează aplicarea art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale de o dovadă a făptuitorului de regret faţă de fapta comisă, urmată de acoperirea integrală şi voluntară a prejudiciului format din baza de calcul, penalităţi, dobânzi plus o majorare de 20% din baza de calcul. Doar aşa poate demonstra că a înţeles greşeala pe care a făcut-o şi că a depus toate eforturile pentru a o îndrepta.

A accepta că o recuperare a prejudiciului fără participarea benevolă a făptuitorului ar putea atrage nepedepsirea acestuia ar însemna că eforturile statului de a-şi diminua pierderile şi de a recupera prejudiciile cauzate cu intenţie ar deveni un premiu pentru făptuitor.

Facultatea de Drept a Universităţii Titu Maiorescu din Bucureşti a opinat în sensul inadmisibilităţii sesizării, considerând că nu este îndeplinită condiţia ca de lămurirea problemei de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

Astfel s-a arătat că pentru a putea dezlega problema de drept supusă prezentei analize trebuie să se răspundă la întrebarea dacă dispoziţiile art. 10 alin. (1 1 ) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale reglementează o cauză de nepedepsire care reprezintă caracteristicile unei circumstanţe personale sau ne aflăm în prezenţa unei circumstanţe reale. În funcţie de răspunsul la această întrebare se poate stabili dacă dispoziţiile acestei cauze de nepedepsire sunt aplicabile şi în ipoteza acoperirii prejudiciului ca urmare a unei activităţi nevoluntare, respectiv a unei proceduri de executare silită, sau doar în cazul în care acoperirea prejudiciului are loc ca urmare a unei acţiuni voluntare a autorului sau a participanţilor secundari la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, circumstanţele reale sunt legate de faptă, influenţând gradul de pericol social al acesteia, în timp ce circumstanţele personale sunt legate de persoana infractorului şi scot în evidenţă periculozitatea acestuia. Astfel, circumstanţele reale se raportează la acţiunea sau inacţiunea săvârşită şi la rezultatul material al acesteia şi au în vedere fapta prevăzută de legea penală, fiind exterioare persoanei participanţilor, în timp ce circumstanţele personale scot în evidenţă poziţia psihică a participanţilor raportat la săvârşirea infracţiunii sau anumite caracteristici ale personalităţii acestora.

Importanţa distincţiei dintre circumstanţele reale şi circumstanţele personale rezultă din regula stabilită de art. 50 din Codul penal, conform căreia circumstanţele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi [art. 50 alin. (1) din Codul penal], în timp ce circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului şi a participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut [art. 50 alin. (2) din Codul penal]. Altfel spus, circumstanţele personale produc efecte in personam, în timp ce circumstanţele reale produc efecte in rem.

Revenind la problema de drept ce face obiectul prezentei analize, este adevărat că, în ceea ce priveşte prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prin Decizia nr. 9 din 15 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că acest text de lege reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, soluţie care a fost îmbrăţişată şi de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 459 din 25 iunie 2020 prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi (3) şi ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Totuşi, cele două decizii nu sunt izvoare ale dreptului constituţional, având în vedere că instanţele de judecată au rolul doar de a interpreta şi de a aplica legea, în timp ce deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt respinse excepţii de neconstituţionalitate doar confirmă prezumţia de constituţionalitate a normei juridice care a fost supusă controlului de constituţionalitate. Prin urmare, pronunţarea acestor decizii nu împiedică organul legislativ să modifice sau chiar să abroge norma juridică ce a făcut obiectul analizei concretizate prin pronunţarea celor două decizii mai sus menţionate, cu respectarea prevederilor Constituţiei. În acest sens s-a făcut trimitere la prevederile art. 477 1 din Codul de procedură penală, conform cărora efectele deciziei pronunţate pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare.

Or, se constată că, după pronunţarea celor două decizii, prin Legea nr. 55/2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, legiuitorul a introdus la art. 10 alin. (1 2 ) cu următorul cuprins: „Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1 1 ).” Din analiza acestui text de lege rezultă că incidenţa cauzei de nepedepsire nu este condiţionată de acoperirea prejudiciului ca urmare a unei acţiuni voluntare a fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii.

Prin introducerea acestui text de lege, care prevede în mod expres că efectele acestei circumstanţe prevăzute de art. 10 alin. (1) şi (1 1 ) se răsfrâng şi asupra celorlalţi participanţi, legiuitorul a convertit practic o circumstanţă personală într-o circumstanţă reală, justificat de scopul urmărit, şi anume recuperarea cât mai rapidă a prejudiciului cauzat bugetului general consolidat. Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în Decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 prin care s-a respins obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, chiar dacă o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă are caracter personal, aceasta nu înseamnă că Parlamentul nu poate să modifice regimul juridic al acesteia şi să