Decizia nr. 9 din 13 februarie 2023

Decizia nr. 9 din 13 februarie 2023 24 martie 2023 24 martie 2023 R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 9/2023 Dosar nr. 2545/1/2022 Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2023 Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 245 din 24 martie 2023 Andrei Claudiu Rus – preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului Leontina Şerban – judecător la Secţia penală Elena Barbu – judecător la Secţia penală Lucia Tatiana Rog – judecător la Secţia penală Anca Mădălina Alexandrescu – judecător la Secţia penală Ana Hermina Iancu – judecător la Secţia penală Maricela Cobzariu – judecător la Secţia penală Rodica Aida Popa – judecător la Secţia penală Ilie Iulian Dragomir – judecător la Secţia penală S-a luat în examinare sesizarea formulată de către Curtea de Apel Braşov – Secţia penală prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, prin care s-a solicitat, în baza art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: ” Dacă unitatea militară – spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică – unitate miliară – poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie,

respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public.” Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Andrei Claudiu Rus.

La şedinţa de judecată participă domnul Florin Nicuşor Mihalache, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Ecaterina Nicoleta Eucarie, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-a depus, la dosar, raportul întocmit de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

Totodată, a învederat că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, au fost transmise puncte de vedere de către curţile de apel, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara şi Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Andrei Claudiu Rus, a acordat cuvântul în dezbateri. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, având cuvântul referitor la chestiunile de drept supuse dezlegării, în temeiul art. 475-477 din Codul de procedură penală, a susţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

Astfel, doamna procuror a precizat că din analiza încheierii rezultă că instanţa care a formulat sesizarea este una dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, iar cauza se află în ultimul grad de jurisdicţie, situaţie în raport cu care prima condiţie de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării, este îndeplinită. Totodată, reprezentantul Ministerului Public a precizat că, aparent, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de soluţionarea chestiunii de drept. Însă, cu privire la condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reprezentantul Ministerului Public a apreciat că nu este îndeplinită întrucât sesizarea nu prezintă un grad de dificultate care să necesite intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

De altfel, în opinia reprezentantului Ministerului Public, instanţa de trimitere avea suficiente repere pentru a desluşi situaţia premisă şi a stabili dacă Spitalul UM-SM are sau nu calitatea necesară pentru a fi tras la răspundere penală pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie (luare de mită, abuz în serviciu). De asemenea, a precizat că, prin mai multe decizii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că scopul unei asemenea proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii.

Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate. Totodată, doamna procuror a precizat că, în acest context, calitatea unui spital militar, fie el chiar şi unitate militară, se desprinde cu uşurinţă în raport cu jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea art. 175 din Codul penal prin raportare la art. 176 din acelaşi cod (Decizia nr. 37/2022) sau cu privire la art. 135 din Codul penal (Decizia nr. 1/2016).

Cu privire la fondul sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că unitatea militară – spital militar este instituţie publică în sensul dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, iar o instituţie publică – unitate militară nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită ori abuz în serviciu, întrucât nu poate avea atribuţii de serviciu, ea fiind doar beneficiara exercitării unor atribuţii de serviciu, situaţie în care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a avea calitatea de subiect activ al acestor infracţiuni. Pentru a fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, între funcţionarul public şi una din unităţile menţionate la art. 175 din Codul penal (sau la art. 145 din Codul penal anterior) trebuie să existe anumite raporturi, precum cele de muncă, de numire ori de învestire într-o funcţie, ceea ce nu se regăseşte în situaţia persoanei juridice.

De altfel, nici în convenţiile internaţionale sau europene privind combaterea corupţiei nu se face vreo referire la răspunderea instituţiei publice ca autor al infracţiunilor de luare de mită sau abuz în serviciu, reglementările vizând incriminarea faptelor comise de funcţionari, agenţi publici, criteriile fiind aplicabile exclusiv persoanelor fizice. Totuşi, persoana juridică poate comite orice faptă de corupţie în calitate de instigator sau complice, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru existenţa acestor forme de participaţie penală. În raport cu aceste considerente, reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Ecaterina Nicoleta Eucarie, a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate ale sesizării formulate de Curtea de Apel Braşov – Secţia penală, solicitând respingerea acesteia ca inadmisibilă.

Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE – COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNEI CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin încheierea de şedinţă din data de 16 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 1.802/62/2019, care are ca obiect soluţionarea apelului declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov împotriva Sentinţei penale nr. XX din data de 19 ianuarie 2022 pronunţate de Tribunalul Braşov în Dosarul penal nr. YY, Curtea de Apel Braşov – Secţia penală a sesizat, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă unitatea militară – spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică – unitate miliară – poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public.” II.

Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa penală nr. 6/S a Tribunalului Braşov, dată în Dosarul nr. YY, s-a dispus, printre altele, în baza art. 16 lit. b) teza I din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului persoană juridică UM-SM pentru infracţiunile de luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din acelaşi cod (48 acte materiale), şi abuz în serviciu în formă continuată, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din acelaşi cod (35 acte materiale).

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: Cu privire la situaţia de fapt, prin actul de sesizare s-a reţinut că în perioada decembrie 2013-noiembrie 2015, prin intermediul mai multor angajaţi (medici şi asistente medicale), inculpatul persoană juridică UM-SM ar fi solicitat unui număr de 48 de pacienţi care au fost operaţi în această unitate spitalicească fie să îşi achiziţioneze din fonduri proprii instrumentar medical necesar intervenţiilor chirurgicale, fie să efectueze donaţii în bani către spital, fie ambele.

S-a mai reţinut că, prin intermediul angajatului său, medicul MMO, nu s-ar fi asigurat respectarea dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte asigurarea gratuită a instrumentarului medical necesar intervenţiilor chirurgicale pentru 35 de pacienţi operaţi în perioada decembrie 2013-decembrie 2014 în spital, vătămând drepturile acestor pacienţi şi cauzându-le o pagubă egală cu contravaloarea instrumentelor medicale achiziţionate de către aceştia din fonduri proprii. Probatoriul administrat în cauză a relevat că actul medical nu a fost condiţionat de plata vreunei donaţii de către pacienţi pentru realizarea actului medical. Opţiunea a aparţinut pacienţilor, iar efortul financiar făcut de aceştia s-a regăsit în prestaţia medicală realizată pentru ei în cadrul instituţiei spitaliceşti.

Banii obţinuţi din donaţii au fost folosiţi în integralitate în cadrul spitalului exclusiv în scop medical, pentru amenajarea secţiei, pentru achiziţia de câmpuri sterile de unică folosinţă sau pentru achiziţia instrumentarului specific intervenţiei. În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că, în cauză, nu poate fi vorba de infracţiunea de luare de mită.

Banii plătiţi de pacienţi pentru instrumentarul folosit în cadrul intervenţiilor chirurgicale (electrocauter, câmp steril sau alte asemenea cheltuieli medicale) au fost destinaţi exclusiv actului medical, în propriul interes al pacienţilor, aceste sume de bani au reprezentant doar o mică parte din costul intervenţiei, nu a existat o pretindere sau o primire de bani, fiecare pacient a avut posibilitatea să aleagă fără a exista vreo constrângere sau condiţionare dacă este dispus să efectueze o plată în favoarea sa, sumele de bani nu au fost primite de medic sau de spital, ci de fiecare pacient care a beneficiat prin prestaţia medicală de suma efectiv plătită. Luarea de mită, aşa cum este prevăzută de art. 289 din Codul penal, are ca element material pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase.

Cerinţele esenţiale constau în aceea că banii sau foloasele nu trebuie să i se cuvină funcţionarului public în mod legal, iar actul de îndeplinire, neîndeplinire sau urgentare a îndeplinirii să intre în îndatoririle de serviciu ale acestuia. În speţă, sumele de bani solicitate pacienţilor pentru achiziţionarea unor consumabile au fost folosite, ulterior, tot în beneficiul acestora. De asemenea, art. 190 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevedea faptul că spitalele publice pot realiza venituri suplimentare din donaţii şi sponsorizări. Astfel, pacienţii Spitalului UM-SM au încheiat în mod benevol un contract de donaţie cu instituţia, prin care ofereau suma de 200 de lei, finanţarea instituţiei făcându-se cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin această metodă de finanţare, pacienţii au putut beneficia, cu ajutorul materialelor sterile de unică folosinţă, de un serviciu medical superior, care prezenta o siguranţă mai mare pentru sănătate decât dacă s-ar fi folosit dotările deja existente ale spitalului. În aceste condiţii, se poate admite că a existat o pretindere a unor sume de bani pentru îndeplinirea unor atribuţii de serviciu ale medicilor, însă nu există un folos necuvenit, nici pentru medici şi nici pentru spital, element fără de care lipseşte o trăsătură esenţială a infracţiunii, aceea de a fi prevăzută de legea penală.

Referitor la neasigurarea instrumentarului medical, instanţa de fond a reţinut că Spitalul UM-SM şi medicul MMO au pus la dispoziţia pacienţilor serviciul medical posibil la epoca faptelor, chiar dacă pacienţilor li s-a pus în vedere că pot fi operaţi dacă suportă contravaloarea electrocauterului, întrucât procedura medicală oferită nu a fost contrară scopului pentru care a fost instituită; fiecare pacient a păstrat în prealabil dreptul de opţiune, de a se opera la alt spital dacă nu era de acord cu posibilităţile medicale oferite la epoca faptelor de spital. Prin urmare, s-a constatat inexistenţa conduitei omisive ce face obiectul acuzaţiei. În plus, în ceea ce priveşte calitatea de subiect activ al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a Spitalului UM-SM, în sentinţa pronunţată s-a arătat că, potrivit art. 135 din Codul penal, pe lângă condiţia personalităţii juridice, o altă condiţie este reprezentată de capacitatea penală.

Potrivit dispoziţiilor acestui text de lege, statul şi autorităţile publice sunt excluse de plano, în timp ce instituţiile publice nu răspund penal pentru săvârşirea infracţiunilor în exercitarea unor activităţi ce nu pot forma obiect al domeniului privat. Şi astfel, pe baza acestui criteriu, se disting infracţiuni pentru care aceste instituţii răspund penal sau infracţiuni pentru care aceste instituţii nu răspund. Instituţiile publice sunt persoane juridice care desfăşoară activităţi excluse iniţiativei private, ceea ce înseamnă că nu pot fi desfăşurate de persoane fizice şi nici de persoane juridice de drept privat. În speţă fiind vorba de un spital, activitatea unei asemenea instituţii poate fi reglementată atât în domeniul public, cât şi în domeniul privat, însă nu este vorba de orice fel de spital, ci de unul militar, înfiinţat ca o unitate militară, or unităţile militare nu pot fi organizate în domeniul privat.

Spitalul nu devine militar doar în caz de război, ci acesta are acest regim şi pe timp de pace, perioadă în care este organizat tot ca o unitate militară, cu regulile specifice unui spital care oferă servicii medicale tuturor persoanelor. Documentele depuse la dosar relevă că Spitalul UM-SM este o unitate militară sanitară cu paturi, care face parte din reţeaua proprie a Ministerului Apărării Naţionale şi se subordonează Unităţii Militare XXXX – Direcţiei Medicale Bucureşti. Unitatea spitalicească cunoscută publicului sub denumirea de Spitalul UM-SM face parte din structura organizatorică a reţelei sanitare a Ministerului Apărării Naţionale (M.Ap.N.), fiind unitate militară, înfiinţată şi funcţionând ca spital militar încă din anul 1919, în baza Deciziei ministeriale nr. 40 din 26.01.1919.

Prin urmare, o unitate militară (U.M.) nu este persoană juridică, astfel că nu poate avea calitatea de subiect activ (inculpat, în speţă) relativ la săvârşirea niciunei infracţiuni. Potrivit art. 3 din Legea nr. 346/2006, Ministerul Apărării Naţionale (în subordinea căruia funcţionează Spitalul UM-SM) are personalitate juridică şi reprezintă în justiţie, prin Direcţia generală juridică, structurile armatei care nu au personalitate juridică.

Totodată, s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 172 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, spitalele din reţeaua sanitară proprie a ministerelor şi instituţiilor publice, altele decât cele ale Ministerului Sănătăţii şi ale autorităţilor administraţiei publice locale, se înfiinţează şi, respectiv, se desfiinţează prin hotărâre a Guvernului, iniţiată de ministerul sau instituţia publică respectivă, cu avizul Ministerului Sănătăţii, spre deosebire de prevederile art. 190 alin. (1) teza I din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora spitalele publice sunt instituţii publice finanţate integral din venituri proprii şi funcţionează pe principiul autonomiei financiare. Unitatea militară (nu spitalul) nu este persoană juridică, deci nu este titulară de drepturi şi obligaţii şi ca atare nu poate fi subiect activ al unei infracţiuni.

Din perspectiva statutului său de unitate militară, ca structură subordonată Direcţiei Medicale a M.Ap.N., Spitalul UM-SM nu are personalitate juridică proprie, ceea ce reprezintă un impediment absolut în calea angajării răspunderii penale. Unităţii militare sanitare i s-a atribuit indicativul de Unitate Militară XXXX în conformitate cu ordinul R3M Stat major nr. O.M. 0030288/09.02.1959, conform Adresei 00654 din 21.02.1959. Unitatea Militară XXXX este condusă de un comandant, ofiţer în activitate cu grad de colonel, numit prin ordin al ministrului apărării naţionale, la propunerea şefului Direcţiei Medicale Bucureşti. Prin urmare, un spital militar nu va putea funcţiona în domeniul privat, din această cauză Spitalul UM-SM nu are capacitate juridică şi prin urmare nu poate fi tras la răspundere penală.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov, care a susţinut, printre alte motive, că Spitalul UM-SM poate răspunde penal, precizând că, indiferent dacă se autointitulează doar UM XXXX, este persoană juridică, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din Codul civil, acesta fiind sediul materiei în lipsa unor dispoziţii speciale ale legislaţiei penale. Spitalul UM-SM este titular de drepturi şi obligaţii civile, încheind contracte civile cu diverse instituţii ori persoane: furnizorii de utilităţi, Casa Asigurărilor de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii Judecătoreşti (OPSNAJ), furnizori de medicamente şi instrumentar medical etc. De asemenea, Spitalul UM-SM a încheiat şi numeroase contracte de donaţie, în calitate de donatar, cu pacienţii spitalului.

De asemenea, s-a menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 188 din Codul Civil, sunt persoane juridice entităţile prevăzute de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187. Spitalul UM-SM este o organizaţie legal înfiinţată şi îndeplineşte toate condiţiile prevăzute la art. 187 din Codul civil, respectiv să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general. De asemenea, Parchetul a susţinut că Spitalul UM-SM întruneşte toate elementele de identificare a persoanei juridice, elemente prevăzute de art. 225, 226, 227 şi 230 din Codul civil, respectiv naţionalitate, denumire, sediu şi chiar cod fiscal – Spitalul UM-SM.

La termenul de la data de 9 noiembrie 2022, Curtea de Apel Braşov a pus în discuţie necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a pronunţa o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu următoarelor chestiuni de drept: ” Daca unitatea militară – spital militar este autoritate publică sau instituţie publică, iar în cazul în care este instituţie publică, dacă o instituţie publică – unitate miliară – poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, infracţiuni care prevăd subiect activ nemijlocit calificat, funcţionar sau funcţionar public.” Prin încheierea de şedinţă de la data de 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel Braşov – Secţia penală a dispus, în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept.

III. Opinia completului care a dispus sesizarea şi punctele de vedere exprimate de procuror şi inculpatul B.L. III.1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Curtea de Apel Braşov – Secţia penală a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. III.2.

Cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării Instanţa de apel a apreciat că se impune clarificarea naturii juridice a unei astfel de entităţi – unitate medicală ce funcţionează în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, întrucât, potrivit art. 135 alin. (1) din Codul penal, autorităţile publice nu răspund penal, în timp ce instituţiile publice răspund doar pentru fapte săvârşite în exercitarea activităţilor care pot face şi obiectul domeniului privat, iar în cazul infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, nu poate fi subiect activ nemijlocit – autor decât o persoană având calitatea de funcţionar public sau funcţionar.

Cu alte cuvinte, întrebarea care se pune este aceea a posibilităţii ca o persoană juridică să se circumscrie noţiunii de funcţionar public, potrivit definiţiei date de art. 175 din Codul penal, sau de funcţionar, categorie la care se referă dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal cu trimitere la faptele prevăzute de art. 289 şi art. 297 din Codul penal şi care se comit în legătură cu modalitatea de îndeplinire sau neîndeplinire a unor îndatoriri/atribuţii de serviciu. Prevederile legale de interes în cauză sunt cele de la art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, unde se arată că, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi art. 142 din Constituţia României, republicată.

În titlul III, capitolul 5 al Constituţiei, în cadrul secţiunii 1 cu denumirea marginală „Administraţia publică centrală de specialitate”, legiuitorul constituant a inclus în cadrul acestei categorii, printre altele, forţele armate. Astfel, potrivit art. 118 din Constituţie: ” (1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii. (2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică.

(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii.” Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 346/2006, Ministerul Apărării Naţionale este format din structuri centrale, structuri şi forţe subordonate acestora, iar art. 2 prevede că „Sistemul de structuri centrale, structuri şi forţe ale Ministerului Apărării Naţionale constituie Armata României, denumită în continuare armata.” În continuare, art. 7 alin. (1) lit. a) din lege prevede că Statul Major al Apărării face parte din structurile centrale ale M.Ap.N., în timp ce la art. 8 alin. (2) şi (3) se arată că Direcţia medicală, aflată în subordinea Statului Major al Apărării, este asimilată structurilor centrale ale Ministerului Apărării Naţionale.

În fine, art. 13 alin. (4) din aceeaşi lege prevede că Statul Major al Apărării, prin Direcţia medicală, are în subordine spitalele militare. Acestea din urmă sunt, aşadar, componente ale unei structuri centrale a M.Ap.N., şi, pe cale de consecinţă, intră în ceea ce Legea nr. 346/2006 denumeşte a fi Armata României. Prin prisma acestor dispoziţii normative, Curtea de Apel Braşov a apreciat că spitalele militare, ca unităţi incluse în categoria armatei, destinate a servi în primul rând nevoilor medicale ale personalului militar, în raport cu împrejurarea că structurile armatei sunt chemate să exercite prerogative de putere publică la nivelul statului, par a întruni toate condiţiile pentru a fi considerate autorităţi publice.

În situaţia în care aceste entităţi ar fi considerate doar instituţii publice, înfiinţate de către autorităţile statului cu scopul de a presta servicii publice medicale, instanţa a apreciat că nu ar putea fi încadrate în categoria funcţionarilor publici sau a funcţionarilor simpli, ca autori ai unor fapte prevăzute de art. 289 alin. (1) din Codul penal sau art. 297 alin. (1) din Codul penal, întrucât persoana juridică nu poate avea atribuţii de serviciu, ea fiind în realitate cea care încredinţează persoanei fizice ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul acesteia exercitarea unor asemenea îndatoriri de serviciu. De asemenea, s-a apreciat că aceste entităţi nu pot fi încadrate în categoria funcţionarilor vizaţi de dispoziţiile art. 308 alin. (1) din Codul penal, întrucât persoanele juridice nu pot exercita însărcinări în serviciul unei persoane fizice prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal ori în cadrul altei persoane juridice.

Dispoziţiile art. 135 din Codul penal se referă la infracţiuni săvârşite în realizarea obiectului de activitate, în interesul sau în numele persoanei juridice, dispoziţiile art. 175 din Codul penal fac vorbire de atribuţii şi responsabilităţi, de exercitarea unor funcţii publice sau a unui serviciu de interes public de către o persoană, fără vreo distincţie între persoane fizice sau persoane juridice, iar dispoziţiile art. 289 alin. (1) şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal impun, ca situaţie premisă, îndeplinirea/neîndeplinirea unor îndatoriri/atribuţii de serviciu ale funcţionarului public, fără a lăsa să se înţeleagă dacă acesta poate fi doar o persoană fizică sau poate fi şi o persoană juridică.

Această chestiune nu a fost lămurită de jurisprudenţa relevantă în materie, în timp ce în doctrină au fost exprimate opinii divergente în legătură cu posibilitatea ca persoana juridică să fie autor al unor infracţiuni de corupţie sau de serviciu (Mihail Udroiu – Sinteze de drept penal. Partea specială, Gh. Ivan – Explicaţiile noului Cod penal, Gh. Diaconescu, C. Duvac – Tratat de drept penal. Partea specială sunt în sensul că persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită; în schimb, C. Rotaru, A.-R. Trandafir, V. Cioclei – Drept penal II, G. Bodoroncea ş.a. – Codul penal. Comentariu pe articole, A.-R. Trandafir – Răspunderea penală a persoanei juridice exclud ipoteza ca o persoană juridică să poată comite infracţiuni de serviciu şi de corupţie în calitate de funcţionar public sau funcţionar).

Din această perspectivă, problema de drept a cărei lămurire se solicită prezintă dificultăţi de interpretare, de natură să creeze premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, are caracter de noutate şi nu poate fi calificată ca o solicitare de dezlegare pe fond a pricinii. III.3. Punctele de vedere cu privire la dezlegarea chestiunii de drept exprimate în cauză de reprezentantul Ministerului Public şi de inculpatul Spitalul UM-SM III.3.1. Punctul de vedere al procurorului asupra chestiunii de drept Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este admisibilă. III.3.2. Punctul de vedere al intimatului inculpat Spitalul UM-SM Intimatul-inculpat Spitalul UM-SM, prin apărătorul ales, a apreciat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportat la criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală.

Pe fondul problemei de drept, intimatul-inculpat Spitalul UMSM a arătat că Spitalul Militar este o autoritate publică, fiind exceptată de la răspunderea penală. În argumentarea opiniei exprimate au fost invocate prevederile art. 240 din Legea nr. 187/2012, art. 118 din Constituţia României, art. 1, 2 şi 3 din Legea nr. 346/2006 şi Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.110/2009. Totodată, a precizat că, în situaţia în care s-ar aprecia că este instituţie publică, Spitalul UM-SM nu poate avea calitatea de autor al infracţiunilor pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, întrucât funcţionarul public este întotdeauna o persoană fizică, cu atribuţii şi responsabilităţi de serviciu. IV.

Examenul jurisprudenţei în materie IV.1. Jurisprudenţa naţională relevantă În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor de judecată asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării materialelor transmise de către instanţele de judecată s-a constatat că punctele de vedere nu sunt unitare, fiind identificate mai multe orientări. Într-o primă orientare se consideră că unitatea militară – spital militar este autoritate publică, situaţie în care aceasta nu poate răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice.

În acest sens sunt punctele de vedere exprimate de către curţile de apel Bacău, Bucureşti (Secţia I penală) şi Piteşti, tribunalele Arad, Constanţa, Gorj, Hunedoara, Ialomiţa, Neamţ, Sălaj, Sibiu şi Teleorman, precum şi judecătoriile Iaşi, Suceava şi Vânju Mare. Într-o a doua orientare se consideră că unitatea militară – spital militar este instituţie publică, iar instituţia publică – unitate miliară nu poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, deoarece aceste infracţiuni prevăd subiect activ nemijlocit calificat, respectiv funcţionar sau funcţionar public.

În acest sens sunt puncte de vedere exprimate de către curţile de apel Bucureşti (Secţia a II-a penală), Galaţi şi Oradea (şi instanţele arondate), tribunalele Alba, Brăila, Caraş-Severin, Ilfov şi Vaslui, precum şi judecătoriile Buhuşi, Craiova, Dorohoi, Lugoj, Moineşti şi Săveni. Într-o a treia opinie se consideră că unitatea militară – spital militar este instituţie publică, iar o instituţie publică, chiar şi unitate miliară, poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal. În acest sens s-au exprimat Curtea de Apel Timişoara, tribunalele Bucureşti, Dolj, Iaşi, Ilfov, Suceava şi Timiş, precum şi judecătoriile Botoşani, Brăila, Fălticeni şi Oneşti.

IV.2. Jurisprudenţa relevantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie IV.2.1.

Din perspectiva hotărârilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, au fost identificate mai multe hotărâri, care, deşi nu tratează problema de drept, pot să prezinte semnificaţie sub aspectul chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile, respectiv: – Decizia nr. 20/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, prin care s-a stabilit că expertul tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal; – Decizia nr. 18/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, prin care s-a stabilit că, în sensul legii penale, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, este funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal; – Decizia nr. 37/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1031 din 24 octombrie 2022,

prin care s-a statuat că persoana care deţine o funcţie de conducere în cadrul unui partid politic nu are calitatea de funcţionar public, potrivit dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi ale art. 175 alin. (2) din Codul penal. IV.2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, în urma examenului de jurisprudenţă efectuat a fost identificată Decizia penală nr. 386/A din 7 noiembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală, prin care s-a arătat că „funcţionar public, în sensul legii penale, nu poate fi decât o persoană fizică, iar nu şi una juridică () societatea profesională cu răspundere limitată (SPRL) şi întreprinderea unipersonală cu răspundere limitată nu reprezintă altceva decât forme de exercitare a profesiei de către practicienii în insolvenţă, persoane fizice.

Se observă, astfel, că doar inculpatul () avea calitatea de funcţionar public asimilat, iar nu şi inculpata persoană juridică (…) I.P.U.R.L., care este societatea profesională în care primul a înţeles să îşi exercite profesia de lichidator, în calitate şi de coordonator al activităţii acesteia. Aşadar, neavând calitatea de funcţionar public cerută subiectului activ de art. 297 C. pen., respectiv de art. 246 C. pen. (1969), persoana juridică () I.P.U.R.L. nu poate fi autor al infracţiunii de abuz în serviciu, ci, cel mult, complice, dar numai în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de legea penală pentru existenţa acestei forme de participaţie penală”. IV.3.

Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Constituţionale a României a fost identificată Decizia nr. 781/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018, prin care s-a statuat că „pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul textului de lege menţionat este suficient ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea (paragraful 21)”.

IV.4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului În urma examenului de jurisprudenţă la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului nu au fost identificate hotărâri relevante privind problema de drept analizată.

V. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării Prin punctul de vedere transmis, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că sesizarea formulată nu îndeplineşte cerinţele referitoare la existenţa unei veritabile chestiuni de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizarea neprezentând gradul de dificultate necesar care să permită intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât instanţa de trimitere avea suficiente repere pentru a desluşi situaţia premisă şi a stabili dacă Spitalul UM-SM poate fi sau nu tras la răspundere penală pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie (luare de mită, abuz în serviciu).

De asemenea, a precizat că, prin mai multe decizii, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că scopul unei asemenea proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia, aşa încât procedura prealabilă nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială cu privire la modul de soluţionare a întrebării adresate.

Cu privire la fondul sesizării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că unitatea militară – spital militar este instituţie publică în sensul art. 135 din Codul penal, iar o instituţie publică – unitate militară nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită ori abuz în serviciu, întrucât nu poate avea atribuţii de serviciu, ea fiind doar beneficiara exercitării unor atribuţii de serviciu, situaţie în care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a avea calitatea de subiect activ al acestor infracţiuni. Pentru a fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, între funcţionarul public şi una din unităţile menţionate la art. 175 din Codul penal (sau în art. 145 din Codul penal anterior) trebuie să existe anumite raporturi, precum cele de muncă, de numire ori de învestire într-o funcţie, ceea ce nu se regăseşte în situaţia persoanei juridice.

Totuşi, persoana juridică poate comite orice faptă de corupţie în calitate de instigator sau complice, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de lege pentru existenţa acestor forme de participaţie penală. VI. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

Universitatea de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept – Centrul de cercetări în Ştiinţe penale, cu privire la prima chestiune de drept supusă dezlegării, a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale care reglementează noţiunile de autoritate publică şi instituţie publică (titlul III din Constituţia României, art. 2, 3, 5 şi 51 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ şi art. 1 din Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale), unitatea militară, inclusiv unitatea militară – spital militar, este o structură aflată în subordinea Ministerului Apărării Naţionale. Cum Ministerul Apărării Naţionale este autoritate publică, unitatea militară, precum şi orice alte structuri aflate în subordonarea Ministerului Apărării Naţionale sunt instituţii publice.

Referitor la a doua chestiune de drept supusă dezlegării s-a apreciat că unitatea militară – instituţie publică nu poate fi subiect activ în calitate de autor al unor infracţiuni de serviciu şi de corupţie, respectiv infracţiunea de luare de mită, prevăzută de dispoziţiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, şi abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din Codul penal, întrucât pentru existenţa acestora este necesar ca subiectul activ să fie calificat (funcţionarul sau funcţionarul public). Universitatea Bucureşti – Facultatea de Drept a susţinut că unitatea militară – spital militar este instituţie publică, în sensul art. 135 din Codul penal, iar o instituţie publică – unitate militară nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită ori abuz în serviciu, întrucât nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege privind existenţa acestora.

Astfel, în ceea ce priveşte prima chestiune supusă dezlegării, respectiv dacă spitalul militar este autoritate publică sau instituţie publică, s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale relevante, noţiunea de „autoritate publică” este o noţiune penală autonomă, având o definiţie proprie, specifică art. 135 din Codul penal, mai restrânsă faţă de cele din dreptul public general, orice alte definiţii din legile speciale fiind inaplicabile. În acest sens este şi Decizia nr. 37/2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Potrivit Constituţiei României, autorităţi publice sunt doar cele prevăzute în mod expres în titlul III ori în art. 140 sau 142 din legea fundamentală.

Cum spitalul militar nu este indicat nici măcar generic în Constituţia României, acesta nu poate fi autoritate publică în sensul legii penale. În ceea ce priveşte a doua chestiune de drept supusă dezlegării s-a arătat că, încă de la primele studii, în literatura de specialitate s-a considerat că persoana juridică nu poate să fie subiect al infracţiunilor de corupţie sau de serviciu săvârşite de către funcţionari, întrucât subiectul activ al acestor infracţiuni trebuie să fie calificat, respectiv funcţionar sau funcţionar public, calitate pe care o instituţie publică nu o poate avea.

S-a susţinut însă că, în sistemul Codului penal actual, o interpretare largă a noţiunii de „funcţionar public asimilat” prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal ar permite încadrarea persoanelor juridice în această categorie, întrucât nu există absolut niciun motiv pentru care o persoană juridică să nu poată fi catalogată drept „persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public”. Sunt nenumărate situaţiile în care persoanele juridice exercită servicii de interes public sub controlul ori supravegherea autorităţilor publice, în temeiul unor contracte de concesiune, de pildă, ori în ceea ce priveşte instituţiile de credit.

În acelaşi sens, în doctrină s-a susţinut că „noua definiţie a funcţionarului public prevăzută de art. 175 din Codul penal permite ca şi o persoană juridică să fie autor al infracţiunii de luare de mită, dacă fapta de luare de mită este comisă în realizarea obiectului său de activitate, în interesul ori în numele persoanei juridice” sau că „nu este exclusă ipoteza ca o persoană juridică să fie autor al infracţiunii de luare de mită (de pildă, în ipoteza în care administratorul judiciar în cadrul unei proceduri de insolvenţă – funcţionar public asimilat – este o persoană juridică)”.

În legătură cu acest aspect s-a arătat, invocându-se poziţiile exprimate în doctrină, că, „deşi în cazul oricărei persoane juridice, iar nu numai în cazul persoanei juridice practician în insolvenţă, se poate imagina situaţia în care organele sale reprezentative ar putea lua, la un moment dat, decizia să pretindă, să primească sau să accepte promisiunea de bunuri sau alte foloase, în numele persoanei juridice (în mod simetric cu decizia pe care persoana juridică ar lua-o să dea mită unui funcţionar sau să cumpere influenţă pentru a ajunge la el), este neîndoielnic faptul că oricare dintre aceste activităţi pot fi iniţiate de persoana juridică sau acceptate de aceasta exclusiv în considerarea uneia sau mai multor atribuţii, îndatoriri ale funcţionarului/funcţionarilor public(i) sau privat(ţi) care îşi desfăşoară activitatea în cadrul respectivei persoane juridice; aceasta, deoarece o faptă de corupţie nu se poate comite decât în legătură cu un act care intră în competenţa persoanei fizice care are calitatea de funcţionar public sau privat, iar nu cu un act de competenţa persoanei juridice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul”, concluzionând că „în nicio situaţie persoana juridică nu poate dobândi calitatea de funcţionar, public sau privat, cu îndatoriri prevăzute într-un act normativ care face parte din legislaţia primară sau secundară; prin urmare,

nu poate fi pusă în situaţia de a «încălca» ceea ce nu posedă”. Deci, infracţiunea de corupţie nu poate fi săvârşită decât în legătură cu un act ce intră în competenţa funcţionarului (public). Prin urmare, din această perspectivă, chiar dacă s-ar considera că o persoană juridică (fie ea instituţie publică, altă persoană juridică de drept public care răspunde penal ori persoană juridică de drept privat) ar putea fi funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal, ea nu poate fi autor al infracţiunilor de luare de mită sau abuz în serviciu, întrucât nu îndeplineşte condiţia privind obiectul juridic al acestor infracţiuni, nestabilind relaţii de serviciu faţă de o altă entitate şi neavând în atribuţii acte ce intră în competenţa funcţionarilor publici.

Persoana juridică respectivă poate să răspundă penal în calitate de complice sau instigator, deoarece pentru săvârşirea acestor forme de participaţie nu este necesară îndeplinirea cerinţelor prevăzute de lege pentru autor. VII. Dispoziţii legale incidente Constituţia României, titlul III, capitolul V, secţiunea 1 „Administraţia publică centrală de specialitate” ” Art. 116. – Structura (1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.” ” Art. 118. – Forţele armate (1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.

(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare se stabilesc prin lege organică. (3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii.” Codul penal ” Art. 135. – Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice (1) Persoana juridică, cu excepţia statului şi a autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice. (2) Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.

(3) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.” ” Art. 175. – Funcţionar public (1) Funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia.

(2) De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.” ” Art. 289. – Luarea de mită (1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani